What do you think?
Rate this book
Îmblânzitorul apelor
"E o carte absolut atipica pentru literatura actuala, si nu numai, din Romania; asta e un risc, dar poate fi si un mare atu. Cartea, in ansamblul ei, dupa lectura, iti lasa un sentiment de apasare, ceea ce demonstreaza ca atinge zone foarte profunde pe care le face sa vibreze; asta e mult, asta e enorm. E vina, e spaima, e pedeapsa, e purificare, e crima… si revenirea foamei aceleia inca de la inceputul textului, care se acumuleaza treptat pe parcurs, te face sa reflectezi mult.“ (Nora Iuga)
"Inventiv, atent la stil, pasionat de povestea bine articulata, cu talc, avand stiinta complicata a dozarii misterului, A.R. Deleanu este, fara putinta de tagada, unul dintre cei mai interesanti tineri scriitori care au aparut in ultimii ani. Toate atributele anterioare sunt dublate la el de o rigoare pe care am intalnit-o la foarte putini dintre scriitorii romani, iar asta ma face sa-mi pariez – deloc orbeste! – bruma de arginti pe succesul sau. Imblanzitorul apelor imi da dreptate.“ (Mircea Pricajan)
"Cred ca tanarul A.R. Deleanu este cea mai mare surpriza din ultima vreme, despre el nestiindu-se aproape nimic in lumea literara pana la acest volum. Va spun doar ca A.R. Deleanu vine din zona muzicala si ca Imblanzitorul apelor este debutul lui literar, un debut care sunt sigur ca nu va trece neobservat – nu are cum! Imblanzitorul apelor este o poveste existentiala in care incap si iubirea...
138 pages, Kindle Edition
First published January 1, 2012
5 people are currently reading
217 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 23 of 23 reviews
May 9, 2015
„Cine să te creadă? Tu trebuie să minţi cititorul. Scriitorul e singurul om a cărui vocaţie e minciuna. Şi invenţia.”
Apa este preţioasă, ca orice alt element care ne înconjoară. Dacă ştim să ne ferim degetele de atingerea înşelătoare a flăcărilor, dacă simţim prin fiecare fibră a trupului furia pământului şi acceptăm, în disperare, dar şi cu speranţă, o alianţă fragilă cu timpul pentru a nu deveni martorii naturii dezlănţuite sau dacă şoapta plină de secrete a vântului ne aduce puţină culoare în obraji, cu fiecare gură de aer, şi ne menţine în Viaţă, chiar şi când înfruntăm cea mai periculoasă furtună, oare am putea să avem aceeaşi încredere, aceeaşi certitudine, când vine vorba de Apă?
Când mergem la mare, suntem atraşi de valuri, de frumuseţea de neegalat a apei curate, care ne înconjoară într-o îmbrăţişare protectoare şi ne poartă gândurile spre cele mai neobişnuite locuri. Apa ne câştigă încrederea, astfel încât îţi predai corpul în faţa valurilor şi te bucuri de libertate, însă atunci când calmul mării dispare şi primele semne de furie se fac simţite, oare Apa te va lăsa să o părăseşti şi să cauţi siguranţa oferită de Pământ sau îşi va înteţi strânsoarea şi te va transforma într-un prizonier?
„Apa nu păstrează amintiri, ea te spală. Le şterge şi te duce undeva. Nu mai ţii minte că, de fiecare dată când mergeam la mare, încercai să mă înveţi să înot? Doar că mereu marea îmi părea nouă, nemaîntâlnită. Necunoscută. Parcă era mereu aici. Mă temeam de ea, nu aveam încredere în ea, şi de aia nu am putut să învăţ să înot. Mă simţeam ca într-o luptă, iar marea câştigă mereu, pentru că nu puteam să am încredere în ea. Pe tine mereu te iubea. Pe atunci intram până la piept şi ieşeam neîncrezător. Tu îmi făceai mereu cu mâna din depărtare. Da, pe tine te iubeşte apa. Pe mine mă iubeşte pământul.”
După ce am citit Acluofobia: Zece povestiri macabre (recenzia aici) şi după o pauză de câteva luni, am crezut că sunt pregătită pentru un alt roman scris de A.R. Deleanu. De data aceasta nu mă voi mai rătăci printre cuvinte, nu voi mai pierde noţiunea timpului şi voi putea să găsesc un mediu familiar, pe care să îl recunosc şi care să îmi transmită o emoţie cunoscută, nu un vârtej de sentimente contradictorii şi imagini întunecate (cum am păţit cu romanul precedent), pe care nu aş putea să le descriu sau se le explic, dar care mi-au rămas ascunse în minte, chiar şi după atâta timp, cerând cu îndrăzneală un răspuns pe care eu nu îl am şi nici nu cred că îl voi avea vreodată.
Speranţa moare ultima? Ha. Ha. Ha.
„Ca să se despartă, doi oameni trebuie întâi să se întâlnească.”
Nu ştiu ce aş putea să spun despre Îmblânzitorul apelor, în afara faptului că îmi place foarte mult stilul autorului, care strecoară versuri invizibile, de neatins, printre fragmente narative, care par fără de sfârşit şi se întind pe câteva pagini într-o călătorie ameţitoare şi greu de ilustrat prin cuvinte, cu atât mai puţin prin imagini, în ciuda încercărilor mele de a vizualiza povestea şi lumea imaginată de autor. Îţi pierzi şirul ideilor, îţi este imposibil să te opreşti, pentru a relua sau pentru a găsi un răspuns, pentru că autorul nu te lasă, te ispiteşte cu noi promisiuni şi te atrage într-un univers tulburător, unde ştie că nu te vei descurca şi te vei rătăci încă de la primii paşi. A.R. Deleanu este malefic.
„... doar perdele care să culeagă briza şi roua dimineţilor ce vor veni nu câte una pe zi, nu, ci câte perechi de ochi, atâtea răsărituri, să aibă toţi câte un răsărit, oricând, în somn, pe câmp, la râu, în vâltoarea vieţii sau în bezna morţii, la apus să închidă cu toţii ochii, să-şi odihnească dimineţile şi să privească în jur cu ochii închişi, să simtă cu vârful degetelor, cu vârful limbii, cu vârful nasului, cu vârful pulpelor, cu vârful sufletului, mereu aceeaşi mână la culcare, aceeaşi tăcere, fără fier, fără oglinzi, fără ochi, fără lumină, fără cuvânt şi fără dorul de cuvânt...”
Povestea este un puzzle care se întinde pe mai multe planuri. De fiecare dată când găseşti o piesă nouă şi încerci să o potriveşti, vei eşua. Nu o spun pentru a te demotiva, doar pentru a face cunoscut adevărul: mintea umană este un teritoriu vast şi plin de secrete întunecate. Primeşti ajutor de la personaje, numărul indiciilor nu este de neglijat, dar... lipsesc cu desăvârşire. Cum este posibil aşa ceva? Eşti orb. Eşti surd. Eşti mut. Eşti prins într-o casă care pluteşte pentru totdeauna pe mare, eşti prins împreună cu o familie pe care o urăşti şi o iubeşti, pe care vrei să o salvezi, dar eşti tentat să o sacrifici, eşti prins între dragoste şi neputinţă, pentru că ai pierdut cel mai preţios lucru de pe pământ, iubirea inocentă, dar care este şi pătimaşă, legătura dintre suflete, pe care tu însuţi ai spulberat-o, moment în care te vei întreba dacă ea a existat vreodată.
Continuare: http://palarisme.ro/chef/carti/78-car...
Apa este preţioasă, ca orice alt element care ne înconjoară. Dacă ştim să ne ferim degetele de atingerea înşelătoare a flăcărilor, dacă simţim prin fiecare fibră a trupului furia pământului şi acceptăm, în disperare, dar şi cu speranţă, o alianţă fragilă cu timpul pentru a nu deveni martorii naturii dezlănţuite sau dacă şoapta plină de secrete a vântului ne aduce puţină culoare în obraji, cu fiecare gură de aer, şi ne menţine în Viaţă, chiar şi când înfruntăm cea mai periculoasă furtună, oare am putea să avem aceeaşi încredere, aceeaşi certitudine, când vine vorba de Apă?
Când mergem la mare, suntem atraşi de valuri, de frumuseţea de neegalat a apei curate, care ne înconjoară într-o îmbrăţişare protectoare şi ne poartă gândurile spre cele mai neobişnuite locuri. Apa ne câştigă încrederea, astfel încât îţi predai corpul în faţa valurilor şi te bucuri de libertate, însă atunci când calmul mării dispare şi primele semne de furie se fac simţite, oare Apa te va lăsa să o părăseşti şi să cauţi siguranţa oferită de Pământ sau îşi va înteţi strânsoarea şi te va transforma într-un prizonier?
„Apa nu păstrează amintiri, ea te spală. Le şterge şi te duce undeva. Nu mai ţii minte că, de fiecare dată când mergeam la mare, încercai să mă înveţi să înot? Doar că mereu marea îmi părea nouă, nemaîntâlnită. Necunoscută. Parcă era mereu aici. Mă temeam de ea, nu aveam încredere în ea, şi de aia nu am putut să învăţ să înot. Mă simţeam ca într-o luptă, iar marea câştigă mereu, pentru că nu puteam să am încredere în ea. Pe tine mereu te iubea. Pe atunci intram până la piept şi ieşeam neîncrezător. Tu îmi făceai mereu cu mâna din depărtare. Da, pe tine te iubeşte apa. Pe mine mă iubeşte pământul.”
După ce am citit Acluofobia: Zece povestiri macabre (recenzia aici) şi după o pauză de câteva luni, am crezut că sunt pregătită pentru un alt roman scris de A.R. Deleanu. De data aceasta nu mă voi mai rătăci printre cuvinte, nu voi mai pierde noţiunea timpului şi voi putea să găsesc un mediu familiar, pe care să îl recunosc şi care să îmi transmită o emoţie cunoscută, nu un vârtej de sentimente contradictorii şi imagini întunecate (cum am păţit cu romanul precedent), pe care nu aş putea să le descriu sau se le explic, dar care mi-au rămas ascunse în minte, chiar şi după atâta timp, cerând cu îndrăzneală un răspuns pe care eu nu îl am şi nici nu cred că îl voi avea vreodată.
Speranţa moare ultima? Ha. Ha. Ha.
„Ca să se despartă, doi oameni trebuie întâi să se întâlnească.”
Nu ştiu ce aş putea să spun despre Îmblânzitorul apelor, în afara faptului că îmi place foarte mult stilul autorului, care strecoară versuri invizibile, de neatins, printre fragmente narative, care par fără de sfârşit şi se întind pe câteva pagini într-o călătorie ameţitoare şi greu de ilustrat prin cuvinte, cu atât mai puţin prin imagini, în ciuda încercărilor mele de a vizualiza povestea şi lumea imaginată de autor. Îţi pierzi şirul ideilor, îţi este imposibil să te opreşti, pentru a relua sau pentru a găsi un răspuns, pentru că autorul nu te lasă, te ispiteşte cu noi promisiuni şi te atrage într-un univers tulburător, unde ştie că nu te vei descurca şi te vei rătăci încă de la primii paşi. A.R. Deleanu este malefic.
„... doar perdele care să culeagă briza şi roua dimineţilor ce vor veni nu câte una pe zi, nu, ci câte perechi de ochi, atâtea răsărituri, să aibă toţi câte un răsărit, oricând, în somn, pe câmp, la râu, în vâltoarea vieţii sau în bezna morţii, la apus să închidă cu toţii ochii, să-şi odihnească dimineţile şi să privească în jur cu ochii închişi, să simtă cu vârful degetelor, cu vârful limbii, cu vârful nasului, cu vârful pulpelor, cu vârful sufletului, mereu aceeaşi mână la culcare, aceeaşi tăcere, fără fier, fără oglinzi, fără ochi, fără lumină, fără cuvânt şi fără dorul de cuvânt...”
Povestea este un puzzle care se întinde pe mai multe planuri. De fiecare dată când găseşti o piesă nouă şi încerci să o potriveşti, vei eşua. Nu o spun pentru a te demotiva, doar pentru a face cunoscut adevărul: mintea umană este un teritoriu vast şi plin de secrete întunecate. Primeşti ajutor de la personaje, numărul indiciilor nu este de neglijat, dar... lipsesc cu desăvârşire. Cum este posibil aşa ceva? Eşti orb. Eşti surd. Eşti mut. Eşti prins într-o casă care pluteşte pentru totdeauna pe mare, eşti prins împreună cu o familie pe care o urăşti şi o iubeşti, pe care vrei să o salvezi, dar eşti tentat să o sacrifici, eşti prins între dragoste şi neputinţă, pentru că ai pierdut cel mai preţios lucru de pe pământ, iubirea inocentă, dar care este şi pătimaşă, legătura dintre suflete, pe care tu însuţi ai spulberat-o, moment în care te vei întreba dacă ea a existat vreodată.
Continuare: http://palarisme.ro/chef/carti/78-car...
May 22, 2017
Nu prea e pe felia mea volumul asta.
Ma bucur doar ca Flavius Ardelean a evoluat ascendent, intr-o directie ce ma bucura si ma face sa-i astept cu nerabdare fiecare volum, si astazi a ajuns sa fie unul dintre scriitori preferati de insolit, straniu & horror...
Primul nu doar dintre autohtoni, dar in top si alaturi de cei de peste mari si tari...
Par cam ciudate comentariile astea la o carte ce nu mi-a placut, dar asta e realitatea...
Ma bucur doar ca Flavius Ardelean a evoluat ascendent, intr-o directie ce ma bucura si ma face sa-i astept cu nerabdare fiecare volum, si astazi a ajuns sa fie unul dintre scriitori preferati de insolit, straniu & horror...
Primul nu doar dintre autohtoni, dar in top si alaturi de cei de peste mari si tari...
Par cam ciudate comentariile astea la o carte ce nu mi-a placut, dar asta e realitatea...
April 16, 2017
Imblanzitorul incepe simplu, concret, real si te ia de mana si te scoate incet de pe drumul asfaltat al logicii, te poarta pe potecute din ce in ce mai vagi pana cand orice urma de drum dispare cu totul si esti pe un taram pe care mintea ta il crede strain, dar mintea nu are ce cauta aici asa ca o faci sa taca si brusc e mai bine pentru ca acum, privind doar cu sufletul, intelegi. Dar nu poti sa explici ce simti si nici nu cred ca ar trebui sa incerci...
"Când eram mic, nu ştiam ce sunt, am crescut şi m-am numit copil şi am uitat de mine. Aşa şi omul de care îţi spuneam că nu ştia nimeni cine e, a început într-o zi să-şi dea nume şi nu s-a mai găsit niciodată. S-a lăsat noaptea şi el se tot căuta, se striga pe nume şi fiecare strigăt îl alunga tot mai departe. Labirintul era mare, cerul prea întunecat şi nu s-a mai găsit. Lasă, e bine să taci, doar nu vrei să-ţi dau cuvinte, să le arunci pe ape, să îmblânzeşti marea. Numeşte ceva, dacă vrei să-l pierzi."
Un detaliu absolut superb al romanului este ca niciun personaj nu are nume. El, ea, fratele, fetita, musafirul... Persoane care sunt diferite pentru fiecare cititor in parte, pe care fiecare le percepe in felul sau, le potriveste cu personalitatea sa pana cand intreg romanul rezoneaza cu cititorul, devine parte din el...
"Ne căutam, ne găseam, ne alergam, ne dezbinam, ne iubeam şi ne uram, dar să nu cumva să crezi că e vreo diferenţă între cele două, nu iubeşti la cineva totul, dacă nu urăşti ceva la el, ceva ce tu n-ai şi el are, şi invers. Vă întâlniţi la mijlocul dorinţelor."
Si faptul ca el, personajul, e scriitor pur si simplu desavarseste totul, ii da libertatea personajului sa creeze in interiorul creatiei, il lasa sa-si ofere propriul final, complet diferit de cel "adevarat". Daca tot romanul e o bijuterie, atunci sfarsitul, sau, mai bine zis, sfarsiturile sunt razele de lumina care o fac sa straluceasca.
Imblanzitorul apelor e unul din acele romane. Asta poate sa insemne pentru fiecare altceva, insa ar trebui sa insemne pentru toata lumea ca e un roman care trebuie citit macar o data. Si acum e atat de simplu, pentru ca Imblanzitorul e disponibil gratuit in format electronic.
Spor la citit!
Recenzia completa o gasiti pe blogul meu, aici -> [link]
"Când eram mic, nu ştiam ce sunt, am crescut şi m-am numit copil şi am uitat de mine. Aşa şi omul de care îţi spuneam că nu ştia nimeni cine e, a început într-o zi să-şi dea nume şi nu s-a mai găsit niciodată. S-a lăsat noaptea şi el se tot căuta, se striga pe nume şi fiecare strigăt îl alunga tot mai departe. Labirintul era mare, cerul prea întunecat şi nu s-a mai găsit. Lasă, e bine să taci, doar nu vrei să-ţi dau cuvinte, să le arunci pe ape, să îmblânzeşti marea. Numeşte ceva, dacă vrei să-l pierzi."
Un detaliu absolut superb al romanului este ca niciun personaj nu are nume. El, ea, fratele, fetita, musafirul... Persoane care sunt diferite pentru fiecare cititor in parte, pe care fiecare le percepe in felul sau, le potriveste cu personalitatea sa pana cand intreg romanul rezoneaza cu cititorul, devine parte din el...
"Ne căutam, ne găseam, ne alergam, ne dezbinam, ne iubeam şi ne uram, dar să nu cumva să crezi că e vreo diferenţă între cele două, nu iubeşti la cineva totul, dacă nu urăşti ceva la el, ceva ce tu n-ai şi el are, şi invers. Vă întâlniţi la mijlocul dorinţelor."
Si faptul ca el, personajul, e scriitor pur si simplu desavarseste totul, ii da libertatea personajului sa creeze in interiorul creatiei, il lasa sa-si ofere propriul final, complet diferit de cel "adevarat". Daca tot romanul e o bijuterie, atunci sfarsitul, sau, mai bine zis, sfarsiturile sunt razele de lumina care o fac sa straluceasca.
Imblanzitorul apelor e unul din acele romane. Asta poate sa insemne pentru fiecare altceva, insa ar trebui sa insemne pentru toata lumea ca e un roman care trebuie citit macar o data. Si acum e atat de simplu, pentru ca Imblanzitorul e disponibil gratuit in format electronic.
Spor la citit!
Recenzia completa o gasiti pe blogul meu, aici -> [link]
August 26, 2016
Nu știu exact ce să spun despre cartea asta. Îmblânzitorul apelor este o carte ciudată și m-a sucit, a făcut ceva în mine să se uite cu tristețe și melancolie în jur și mi-a amplificat durerea de cap. Nu știu dacă ar trebui să laud sau nu acest aspect.
Să-i dăm totuși Cezarului ce-i al Cezarului și să recunoaștem totuși că autorul are un stil cu adevărat deosebit. Știe să se folosească de cuvinte, le stăpânește și face din ele un joc interactiv pe hârtie, care ține cititorul alert majoritatea timpului (are totuși minusul de a-l și pierde din cauza lipsei liniei de dialog; mi-a fost greu la un moment dat să urmăresc replicile). Și totuși, a fost o experiență extraordinară să îi citesc cartea și cred că îl voi mai citi și în continuare, pentru că-mi place mult modul în care scrie.
Deși, ca și subiect, cred că sunt mult dedesubt persoanelor care ar înțelege. La un moment dat pierdeam șirul întâmplărilor, nu știam sigur ce era vis și ce era realitate și rămâneam mult în urmă cu locurile în care se petrece acțiunea. Deși asta e mai degrabă o problemă cu mine și puterea mea de înțelegere la momentul când citeam, decât cu povestea în sine.
Cartea începe când personajul principal, masculin, vizitează o editură să vadă dacă manuscrisul său va ajunge publicat sau nu. Are o ceartă, întreaga lume este speriată din cauza ploilor torențiale care amenință cu inundația, iar el trebuie să-și mențină echilibrul în atmosfera tensionată de acasă, cinci ani după ce mama sa a murit.
Iar după ce totul pare normal, cu o familie totuși departe de normalitate și cu multe secrete întunecate în spatele fiecărui personaj, cartea te lovește cu o grămadă de elemente fantastice (care sunt destul de sigură că ar fi trebuit să aibă o simbolistică pe-acolo, dar pe care sigur am ratat-o). Prezentul se îmbină cu trecutul, visele cu dorințele și gândurile, totul în timp ce moartea și foamea planează asupra unei case bântuite de îndoieli și suspiciuni. Nu pot să spun că mi-a plăcut vreun personaj în mod special, doar că am ajuns să-mi pese de soarta lor în cele din urmă, în ciuda tuturor lucrurilor rele ce-i urmăreau.
Cartea m-a lăsat obosită și confuză, dar din nou, și ceva fascinată de ce s-a întâmplat. A fost interesantă și cred că aș fi apreciat-o mai mult dacă aș fi citit-o în alt moment al vieții mele.
Să-i dăm totuși Cezarului ce-i al Cezarului și să recunoaștem totuși că autorul are un stil cu adevărat deosebit. Știe să se folosească de cuvinte, le stăpânește și face din ele un joc interactiv pe hârtie, care ține cititorul alert majoritatea timpului (are totuși minusul de a-l și pierde din cauza lipsei liniei de dialog; mi-a fost greu la un moment dat să urmăresc replicile). Și totuși, a fost o experiență extraordinară să îi citesc cartea și cred că îl voi mai citi și în continuare, pentru că-mi place mult modul în care scrie.
Deși, ca și subiect, cred că sunt mult dedesubt persoanelor care ar înțelege. La un moment dat pierdeam șirul întâmplărilor, nu știam sigur ce era vis și ce era realitate și rămâneam mult în urmă cu locurile în care se petrece acțiunea. Deși asta e mai degrabă o problemă cu mine și puterea mea de înțelegere la momentul când citeam, decât cu povestea în sine.
Cartea începe când personajul principal, masculin, vizitează o editură să vadă dacă manuscrisul său va ajunge publicat sau nu. Are o ceartă, întreaga lume este speriată din cauza ploilor torențiale care amenință cu inundația, iar el trebuie să-și mențină echilibrul în atmosfera tensionată de acasă, cinci ani după ce mama sa a murit.
Iar după ce totul pare normal, cu o familie totuși departe de normalitate și cu multe secrete întunecate în spatele fiecărui personaj, cartea te lovește cu o grămadă de elemente fantastice (care sunt destul de sigură că ar fi trebuit să aibă o simbolistică pe-acolo, dar pe care sigur am ratat-o). Prezentul se îmbină cu trecutul, visele cu dorințele și gândurile, totul în timp ce moartea și foamea planează asupra unei case bântuite de îndoieli și suspiciuni. Nu pot să spun că mi-a plăcut vreun personaj în mod special, doar că am ajuns să-mi pese de soarta lor în cele din urmă, în ciuda tuturor lucrurilor rele ce-i urmăreau.
Cartea m-a lăsat obosită și confuză, dar din nou, și ceva fascinată de ce s-a întâmplat. A fost interesantă și cred că aș fi apreciat-o mai mult dacă aș fi citit-o în alt moment al vieții mele.
June 20, 2022
Trebuie sa știți că este o carte complexă și nu prea ușor de înțeles. Eu cel puțin m-am simțit pierdută de la primele pagini. Mi-a plăcut însă mult ideea cărții și faptul că scriitorul te duce într-un univers apocaliptic care te îndeamnă la visare.
http://www.stildescriitor.ro/2016/07/...
http://www.stildescriitor.ro/2016/07/...
January 9, 2016
Un roman care nu-i roman; e urlet și plânset și dorință. Devine o extensie a ta ca ființă umană, devine parte dintr-un trecut necunoscut și-un viitor poate inexistent.
March 3, 2017
Cel mai bine sintetizeaza parerea mea despre acesta carte cuvintele: perfectiune literara.
Mai multe despre asta, aici:
https://www.youtube.com/watch?v=aQOae...
Mai multe despre asta, aici:
https://www.youtube.com/watch?v=aQOae...
October 21, 2015
Scris cu picioarele. Pacat de atmosfera, e clar ca scriitorul e "posedat" de muza :)
(l-am citit cand a aparut, in 2012, dar n-am reusit sa-l termin din cauza prea multor greseli de dactilografie, gramatica si stil. Asta ca sa fie clar ce inteleg prin "scris cu picioarele".)
(l-am citit cand a aparut, in 2012, dar n-am reusit sa-l termin din cauza prea multor greseli de dactilografie, gramatica si stil. Asta ca sa fie clar ce inteleg prin "scris cu picioarele".)
May 29, 2023
"Îmblânzitorul apelor" este un roman apocaliptic și existențialist, care îl are ca protagonist pe un bărbat care trăiește izolat într-o casă înconjurată de apele unui potop global. El își amintește de familia sa, care a murit în urma unei epidemii, și încearcă să găsească un sens vieții și morții într-o lume distrusă. El se confruntă cu singurătatea, vinovăția, frica și speranța, dar și cu o prezență misterioasă care îi tulbură somnul și îi testează credința.
Cartea este scrisă de A. R. Deleanu, un pseudonim literar al lui Flavius Ardelean, un poet și prozator român născut în 1985. Cartea a fost publicată pentru prima dată în 2012 la editura Casa de Pariuri Literare și a primit Premiul pentru Debut al revistei Tiuk în 2013. O a doua ediție revăzută și adăugită a apărut în 2014 la editura Herg Benet.
Scrisă într-un stil poetic și simbolic, folosind imagini puternice și metafore sugestive cartea ne introduce intr-o atmosferă apăsătoare și melancolică, dar și o tensiune narativă care menține interesul cititorului. O meditație profundă asupra condiției umane și a relației dintre om și divinitate.
Cartea este scrisă de A. R. Deleanu, un pseudonim literar al lui Flavius Ardelean, un poet și prozator român născut în 1985. Cartea a fost publicată pentru prima dată în 2012 la editura Casa de Pariuri Literare și a primit Premiul pentru Debut al revistei Tiuk în 2013. O a doua ediție revăzută și adăugită a apărut în 2014 la editura Herg Benet.
Scrisă într-un stil poetic și simbolic, folosind imagini puternice și metafore sugestive cartea ne introduce intr-o atmosferă apăsătoare și melancolică, dar și o tensiune narativă care menține interesul cititorului. O meditație profundă asupra condiției umane și a relației dintre om și divinitate.
July 29, 2021
Am ajuns la pagina 80.Nu o mai citesc
April 18, 2023
Haunting :)
June 18, 2016
Ca un facut s-a pornit furtuna in momentul in care am terminat aceasta carte. Imi este in continuare foarte greu sa imi adun cuvintele pentru aceasta recenzie. Cum as putea sa exprim in cateva propozitii ceva ce poate fi trait si experimentat pe propria piele? Pentru ca “Imblanzitorul apelor” este unul din acele romane in care accentul se pune pe stari, nu neaparat pe actiunea propriu-zisa. Ca in fiecare opera, autorul ne prezinta un univers in care realul se impleteste cu fantasticul. Daca in celelalte carti pe care le-am citit protagonistii proveneau din lumi si vremuri apuse, aici avem de-a face cu personaje dintr-un peisaj mult prea familiar si cunoscut noua: o Romanie inecata de ape, o societate in care oamenii incearca cu disperare sa castige batalia cu natura dezlantuita, sa ajunga la suprafata. Esecul este insa inevitabil, iar orice forma de civilizatie pare pierduta. Romanul trateaza teme valoroase precum creatia proprie, iubirea, familia, credinta, suferinta, esecul personal si multe altele pe care le-am omis cu siguranta. Spre final, sunt mentionate si elemente de canibalism. Impactul asupra cititorului este unul imens – au trecut ore de cand am pus deoparte cartea si inca n-am reusit sa depasesc aceasta stare ciudata, o stare care parca a pus stapanire pe mine asemenea apelor din poveste. Cu mare drag i-as fi dat romanului o nota mai mare, dar numarul mic de pagini m-a determinat sa raman la rating-ul de 4,5. Mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata! Sau nu asa de repede.
September 23, 2014
A.R.Deleanu este un tânăr scriitor brașovean, al cărui roman de debut este Îmblânzitorul apelor. De-a lungul lecturii m-am scufundat într-un roman labirintic, în care s-au schimbat constant cadrele care îl construiesc. Mi se pare esențial ca un roman să se deghizeze, să se metamorfozeze, purtând măști care, până la final, să îl întregească. Am rătăcit și am găsit deopotrivă drumurile pe care atârnă viețile personajelor, însușindu-mi angoasele lor și cea din urmă speranță.
Apele, cu magia și fascinația pe care o trezesc înlăuntrul nostru, deschid un spațiu apocaliptic pentru personajul principal, un scriitor care se luptă cu neajunsurile scriiturii, purtându-și manuscrisul ca pe stea polară a succesului.
de la sursă: “Îmblânzitorul apelor” A.R.Deleanu – SemneBune http://semnebune.ro/2014/imblanzitoru...
Apele, cu magia și fascinația pe care o trezesc înlăuntrul nostru, deschid un spațiu apocaliptic pentru personajul principal, un scriitor care se luptă cu neajunsurile scriiturii, purtându-și manuscrisul ca pe stea polară a succesului.
de la sursă: “Îmblânzitorul apelor” A.R.Deleanu – SemneBune http://semnebune.ro/2014/imblanzitoru...
January 3, 2014
Recenzia mea o gasiti aici: http://sandybook.wordpress.com/2012/1...
September 12, 2012
Un excelent roman de debut. Cine îl începe sigur îl va duce până la capăt. Fără opriri. Dintr-o suflare. Clipind rar, foarte rar.
October 28, 2013
Pentru mine, Imblanzitorul apelor e finalul pe care mi l-as fi dorit pentru romanul Drumul de Cormac McCarthy. Undeva, intre cele doua povesti, se creeaza un circuit integrat irezistibil.
December 8, 2013
Every book needs an editor and this one is no exception.
December 28, 2015
este un roman bun, pe alocuri actiunea pare impinsa fortat, dar in final totul capata insemnatate, forta si putere.
May 28, 2016
O lectura care te poarta in alta lume!
February 14, 2013
o carte puternica, frumos scrisa, gandurile scriitorului se desfasoara cu elan pe hartie.
Displaying 1 - 23 of 23 reviews