"Însă, pentru a dezlega sufletul de iubirea pământească, pentru a-l îndepărta de ce are mai scump, pentru a-l face să nu mai fie nimic pentru sine și a-l îndemna sa se lege numai și invariabil de Dumnezeu, este nevoie de o mână atotputernică."
“Scrisorile provinciale” reprezintă un monument literar și moral nepieritor, o operă de artă care se folosește de rațiune pentru a crea scene de excelentă comedie unde Pascal, un critic ironic și nemilos, dă pe față micimea și vanitatea omului. Provincialele sunt un “masterclass” în polemică, stilul lui combinând ironia ușoară și veselă cu luarea în râs gravă și amară cu narațiunea elegantă și suplă. Dialectica subtilă, uimitoarea rapiditate de ripostă și ascuțimea logică îl fac pe Pascal un apărător viguros (și elocvent) al adevărului împotriva imposturii și minciunii. ("Toate eforturile violenței nu pot slăbi adevărul: ele nu fac altceva decât să-l înalțe și mai mult.")
În cele optsprezece scrisori, se observă o tranziție de la satiră (primele zece scrisori) la “polemică agresivă” (până la cea cu numărul optsprezece). În mare, “comedia” lui Pascal urmărește subiectul dezbaterilor dintre janseniști (un fel de calviniști, dar mai ‘romano-catolici’) și iezuiți în cadrul universității din Sorbona (Antoine Arnauld este acuzat - pe nedrept - din pricina terminologiei folosite în lucrarea sa Augustinus, fapt de care iezuiții abuzează pentru a-și promova societatea întru câștigarea recunoștinței credincioșilor catolici). Pascal (fiind și el un jansenist) “se angajează” în a-l apăra atât pe Arnauld de afirmațiile calomniatoare ale iezuițlor, cât și în criticarea cazuisticii pe care aceștia o promovau (alături de o etică și spiritualitate profund defectuoasă - adică, a încerca să justifici uciderea unei persoane prin faptul că “ți-a dat o palmă și ți-a atacat onoarea” e de-a dreptul penibil; penibil pe care Pascal îl fructifică într-un mod absolut încântător).
Scrisoarea XI este, fără niciun dubiu, cea mai importantă din toată seria. Nu doar că face tranziția spre combaterea directă a scrisorilor pe care iezuiții i le-au scris drept răspuns, ci stabilește (folosindu-se din pasaje din Scriptură și din Sfinții Părinți) și distincția esențială între “a-ți râde de religie” (lucru de care fusese acuzat) și “a-ți râde de cei care o profanează prin ideile lor extravagante”. (Căci, pateri, deoarece mă obligați să intru în această problemă, vă rog să luați în considerație că așa cum adevărurile creștine sunt demne de iubire și respect, tot așa și erorile care li se opun sunt demne de dispreț și de ură, pentru că există două aspecte în adevărurile religiei noastre: o frumusețe divină care le face demne de dragoste și o măreție sfântă care le face venerabile; iar în erori sunt de asemenea două aspecte: nelegiuirea care le face oribile și impertinența care le face ridicole”). De remarcat faptul ca “se simte obligat să intre în această problemă”; acuzațiile nefondate ale iezuiților îl împing spre continuarea discuției în contradictoriu pentru încă șapte scrisori în care demontează (a se citi “efectiv demolează”) logica și retorica cazuistică.
"Vanității nu i se potrivește nimic mai mult decat batjocura; și numai adevărului îi este dat să râdă, pentru că el este vesel; și să ia în zeflemea pe vrăjmași, pentru că este sigur de biruință. Este adevărat că trebuie să se ia seama ca zeflemelile să nu fie josnice și nedemne de adevăr. Dar, lăsând la o parte acest lucru, când cineva reușește să se servească de ele cu pricepere, este o datorie folosirea lor."
Subiectul harului, responsabilității omului și al alegerii divine (care constituie subiectul dezbaterii) nu putea fi tratat fără niște reflecții personale ale autorului, dublate fiind de cele ale Sfântului Augustin și Sfântului Toma de Aquino. Tind să cred că Pascal a fost un “calvinist confuz” care, din atașamentul său pentru biserica Romano-Catolică (în fond, o dragoste pentru unitatea trupului lui Hristos), s-a alăturat iureșului papist împotriva ”schismaticului” Calvin. Această etichetă (deși nu dețin o cunoaștere exhaustivă asupra gândirii pascaliene), cred că poate fi susținută într-o oarecare măsură (se resimte de-a lungul lucrării), Pascal fiind influențat de gândirea augustiniană, regăsindu-se pe acest palier cu Jean Calvin, alături de învățătura paulină și cea apostolică.
"Dumnezeu schimbă inima omului printr-o blândețe cerească pe care o răspândeşte în ea, care, învingând desfătările trupeşti, face ca omul simțind, pe de-o parte, mortalitatea sa și neantul său și descoperind, pe de alta, măreția și veșnicia lui Dumnezeu, prinde dezgust pentru deliciile păcatului, care-l despart de binele incoruptibil. Găsind cea mai mare bucurie a sa în Dumnezeu care-l farmecă, omul se duce la El negreșit singur, dintr-o pornire cu totul liberă, cu totul voită și din dragoste; aşa fel încât i-ar fi o durere, un chin să se despartă de el. Asta nu înseamnă că nu se poate oricând îndepărta de el și că nu s-ar îndepărta dacă ar vrea. Însă cum ar vrea el acest lucru din moment ce voința nu-l duce niciodată decât spre ce-i place cel mai mult şi din moment ce nimic nu-i place atat de mult ca acel bine unic, care cuprinde în el toate celelalte lucruri?"
"Dumnezeu ne face să producem ce-i place Lui, făcându-ne să vrem ceea ce noi am putea să nu vrem".