Eu nu aştept, îmi place doar să privesc linia orizontului. Parcă e o gură tăcută ce refuză să se deschidă. Buza de sus e cerul, cea de jos e pământul; poate că tac pentru că nu vor să-şi întrerupă sărutul. Poate că dacă m-ai fi iubit, am fi devenit şi noi o linie a orizontului, două buze ce nu vor să se despartă. Eu nu aştept, îmi risipesc doar gândurile. Le urmăresc cum aleargă spre linia orizontului şi se întorc în grabă chicotind ca nişte copii care au făcut o poznă. Eu nu aştept, las doar timpul să treacă pe lângă mine, îi dau un avans, vreau să creadă că m-a depăşit dar se înşală. Când va fi deja obosit de ticăitul ceasului, am să sar înaintea lui. Eu nu aştept!