Born in Bucharest as the son of an Eastern Orthodox parish priest of the Enei Church, Filimon was a cantor and an autodidact. According to Ion Ghica's Letters, he was briefly employed by theater companies after his father's death in 1830, singing in a theater choir and playing the flute.
In late 1857, Filimon made his literary debut with pieces written for the Naţionalul newspaper. During the following year, he travelled to the German Confederation, and published his account as Excursiuni în Germania meridională ("Voyages to Southern Germany"), which also included the Romanticist novellas Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole (later known as Mateo Cipriani) and O baroneasă de poronceală. His experience and relative success as a journalist and critic would serve as the basis of chapters in his novels, which actually form in-depth analyses of cultural trends; he would collaborate on journals edited by Cezar Bolliac and Ion Ionescu de la Brad.
During the period, he also published Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala ("The Misfortunes of a Servant or The Gentlemen on the Outskirts"; 1861), a rather typical depiction of servants and their lives, as well as his first collected fairy tales - Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos ("The Flower Man with Silky Beard or The Tale of Făt-Frumos") and Omul de piatră ("The Man of Stone").
Ciocoii vechi şi noi, a novel about John Caradja, was written in 1862, and published as a volume in 1863. It became an instant success, but Filimon could not enjoy it for long after: although he continued to write for various journals, he was stricken down with tuberculosis, and died soon after.
Abia am ajuns pe la jumătate. Foarte greoaie, pe lângă arhaisme pe care nu le găsești traduse nicăieri și personaje construite superficial mai ai și o mulțime de descrieri inutile și plictisitoare, poate 80% din carte constă doar din asta. Apreciez încercarea de a expune veșnica nedreptate din societate, dar dacă situația țării din ultimii ani nu te-a făcut să îți pui niște întrebări cu siguranță n-o s-o facă această "capodoperă". Poate ar fi avut un impact mai semnificativ dacă aș fi citit-o acum 100 de ani.
It is amazing as to how a novel from 1863 it is still accurate in today's political and social context. If you take the characters and give them iPhones and BMW's you have today's corrupt politicians that have arisen to power through vile acts of treachery towards their country and people. And still they get away with it because now they have enslaved everybody who could stand in their way with their tight reign on power through corruption. So as they say everything old is everything new.
E amuzantă cartea, dar uneori obositoare din cauza descrierilor pline de arhaisme pe care uneori nu le găsești nici în DEX (în special legate de funcții, obiecte casnice și îmbrăcăminte). Altfel, autorul e atît de înverșunat împotriva ciocoilor încît nu te lasă să deduci caracterul lor mîrșav din faptele și vorbele lor, ci-ți amintește el direct, destul de des, despre cît de spurcați îs. Personajele îs foarte unidimensionale, caricaturale aproape, iar deznodămîntul previzibil. Patriotismul autorului despre bravii, oneștii, latinii, harnicii și creștinii români care admiră curcubee tricolore este exagerat și greu de luat în serios. Totuși, dincolo de toate astea, cartea merge ca o satiră a acelor vremuri și are ceva umor cu care să-și răscumpere cusururile.
Read this book several times although the first time it was for school... This is the "first" romanian novel ever as they say, too good to be the first one I must say.
O carte simplă, însă o carte importantă în literatura romană, ce merită privită ca fiind o monografie a vieții și Bucureștiului de la începutul veacului al-XIX-lea. Nu prezintă o acțiunea deosebit de amplă sau captivantă și nici personajele nu sunt memorabile, dar sunt reprezentative pentru a evidenția comportamentul și mentalitatea pe care le aveau oamenii în acele vremuri. Este considerat ca fiind un ,,romanț original’’, iar Nicolae Filimon este considerat ,,întîiul nostru romancier’’, deci un adevărat deschizător de drumuri în literatura noastră. Lectura cărții poate fi una destul de dificilă , dificultatea fiind cauzată de multitudinea cuvintelor ieșite din uz, cartea în momentul apariției având câteva zeci de cuvinte explicate, iar astăzi fiind nevoie de explicarea a peste două sute.
,,De va fi esistat teatru în țara noastră înainte de Caragea nu știm, istoria nu ne spune nimic ; chiar tradițiunile populare nu ne arată decât venirea unor escamatori arabi și turci care scoteau panglice din guri, înfigeau ace prin mușchii mâinilor, vărsau mei pe nas și scoteau din cap o mulțime de căciuli.’’
Se cuvine să menționez faptul că până acum nu aveam neapărat o afinitate pentru proza realistă. Acest fapt are relevanță pentru această recenzie, deoarece ,,Ciocoii vechi și noi” mi-a depășit așteptările. Acest roman constituie un tablou memorabil al perioadei fanariote. Deși e o perioadă îndepărtată, romanul rămâne ancorat în realitatea actuală a societății pentru sute de ani. Influențele otomane receptate greșit de către boieri vor fi doar o predicție pentru aceeași soartă a poporului bucureștean din secolul XX, influența franceză. Ambele perioade se vor desfășura într-un mediu care poate fi consider drept un focar al răutății: luxul. În perioada fanariotă va fi poporul român care va suferi, va suferi o sărăcie cruntă pentru luxul conducătorilor și al boierilor străini. Întâlnim pe de altă parte o sărăcire existențială în perioadă de influență franceză: bunurile materiale reconstituie principiile locuitorilor și strivesc trăirea românească, în căutarea luxului. Acest lux va fi cel care va declanșa tulburări ale spiritului poporului și nedreptăți, el constituie factorul conflictual și în proza lui Nicolae Filimon. Nicolae Filimon se dovedește a fi un fin realist, surprinzând capacitatea ființei de autoiluzionare într-un context social deploarabil. Dinu Păturică este un produs al societății în care trăiește, își dorește putere, bogății, iar în acest sens are un plan bine calculat, care nu include și măsura morală. Postelnicul Andronache este doar o victimă inocentă, care însă va afla pe propia piele că e imposibil să cumperi cu bani încrederea sau iubirea, fapt pe care îl va afla și Dinu Păturică în sfârșit. Astfel, faptele bune și trăirea pură va fi totuși răsplătită, chiar în cadrul unei societăți aflată într-o continuă cădere sub aspect moral și spiritual, iar bunurile materiale nu vor asigura o siguranță, într-un cerc vicios în care modul de obținere al acestora e aproape irelevant. Am citit cu plăcere această carte, analiza realiastă e una specială în cazul lui Nicolae Filimon, iar procesul de dezvoltare personală al personajelor este unul interesant, mai ales prin procesele de conștiință care duc la un final neașteptat, dar care subliniază perfect morala prozei.
This entire review has been hidden because of spoilers.
E trist cat de actuala e cartea aceasta, scrisa cu aproape 200 de ani in urma. Nimic nu e nou sub soare, stim, dar sa se repete istoria chiar asa de mult in Romania...e semn ca speta ciocoiasca inca traieste bine mersi la noi in tara.
Ciocoii vechi si noi - o descriere exacta si limpede a parvenitului pe care il gasim si in alte opere romanesti. E o carte inca actuala, oameni de tipul lui Paturica gasim la toate colturile; doar forma difera. Ciocoii vechi si noi prezinta intr-un mod foarte frumos si tragic, in acelasi timp, destinul ciocoilor (parvenitilor) vechi si noi. E o carte ce indeamna explicit la cinste, onestitate si moralitate; un giuvaier printre operele romanesti.
Mi-a placut mult si partea de istorie inserata. Ca un pasionat de istorie, am citit cartea cu pauze de 'consultarea istoriei romanesti". Limbajul cu foarte multe arhaisme o fac intr-adevar putin greoaie, dar in acelasi timp, te introduce in atmosfera epocii.
genială! O satiră greu de egalat. O să ai crize de râs până la ultimele pagini. Incredibil cât de mult se aseamănă cu zilele noastre, și mai cu seamă, lumea politică din România.
Dinu Păturică... modelul de succes pentru orice român "bombardier"... prin corupție, înșelătorie, minciună, impostură.
O carte care face un arc peste timp și este încă valabilă după 150 de ani. România nu a evoluat deloc. Ne aflăm încă în domnia fanariotă. Și, prin tehnologie, impostura și snobismul au luat noi forme și mai agresive. Prostul satului, plin de ambiții, are acum la dispoziția sa platforme uriașe pentru a-și expune bolboroselile.
Eu, unul, nu mă regăsesc absolut deloc în cultura predominantă a "bombardierilor" de azi. Sunt atât de mulți, câtă frunză, câtă iarbă, încât mă gândesc să nu fiu eu cel defect din fabrică! Când iau doza de bere aruncată lângă bordură de vreun binevoitor și o pun în coș, "bombardierii" se hlizesc și își dau coate. Când mă deplasez cu bicicleta, "bombardierii" mă șlefuiesc cu oglinda mașinilor nemțești. Sunt un sărac deranjant pentru pedala lor de accelerație, pentru monumentul pe patru roți închinat bogăției lor. Chiar m-ar strivi un pic așa cu ușa la semafor, dar nu vor să zgârie vopseaua.
Agresivitatea, ura, egoismul sunt adunate ca un nor întunecat peste mințile acestor indivizi parveniți și ticăloși. Nu au conștiință. Milioane de indivizi au turnat la securitatea comunistă pe oricine chiar și pentru 10 lei în plus la salariu. Asta spune foarte multe. Mai ales că România e o țară creștină pe hârtie. În realitate, religia ortodoxă e lancea imposturii. Ortodoxia nu are puterea să transforme un animal în om. Se calcă în picioare "bombardierii" pe la moaște și alte sărbători păgâne la origine evident, dar se adună degeaba. Atmosfera pe stradă și în familii este una apăsătoare, distructivă. Nu am pretenția să văd iubirea creștină, e idealistă până la urmă și nu cred că poate fi atinsă vreodată la nivel planetar, dar măcar un respect nemțesc să existe dacă tot am importat mașinile de acolo.
De la o vreme, cred că am ales greșit țara în care să mă nasc. Într-adevar, ne naștem animale, dar nu este acceptabil să rămânem animale când accesul la educație și informație este mai facil ca niciodată în istoria omenirii ! Din păcate, românul este redus la versurile cântecului "ce-am mâncat, ce-am băut." Și dacă am mâncat bine, "grătar" mai mult ca sigur, și dacă am băut bere la plastic, înseamnă că am avut o viață fericită. Cam ăsta e orizontul. Nu mă miră că politicienii tot din "bombardieri" se trag. Da, ăștia, din păcate, se înmulțesc mai ceva ca celulele canceroase.
Și, cu tot ghinionul, iată că am întâlnit totuși 3-4 suflete luminate care mă țin pe linia de plutire. Și nu sunt vreun geniu. Mă întreb uneori cum rezistă un geniu într-o țară ca un ocean de prostie și impostură ?!
"Fericire perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp şi de oameni foarte învăţaţi; avem însă ceva care seamănă cu dânsa: avem iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi, ceea ce numim fericire."
Un roman mai viu şi mai colorat decât poate părea la prima vedere. Limba (relativ) veche constituie un cârlig care te trage/introduce în perioada în care are loc acţiunea şi care te ajută să nu te simţi un intrus.
Dacă schimbi un pic hainele şi mâncărurile ciocoilor din roman, te apropii foarte mult de realitatea politică prezentă. Poate că s-a schimbat blana, dar năravul ciocoilor a rămas la fel. Observi chiar că metodele lui Dinu Păturică au rămas aceleaşi, iar datele sale biografice le găseşti şi în biografiile unor ciocoi mai recenţi care au avut ghinionul să cadă în dizgraţie odată cu schimbarea cârmuirii. Se pare că povestea e veche, dar oare o fi caracteristică doar spaţiului mioritic? Mi-ar plăcea să cred că nu, chiar dacă asta nu ar schimba cu nimic faptele.
De la ora de română am înțeles că ăsta ar fi fost primul roman adevărat al literaturii noastre. Dacă e așa, mi se pare un început incredibil pentru o limbă fără niciun pic semnificativ de tradiție literară stabilită.
Da, limbajul e mai vechi (evident, că doar nu e scrisă când îl împușcau pe Ceaușescu). Da, personajele sunt plate. Da, finalul este poate previzibil (și totuși foarte bun!). Da, satira și comentariile neîndemânatice ale naratorului sunt pline până la refuz de patriotism excesiv.
Și cu toate acestea, Ciocoii vechi și noi este o carte incredibilă, cu o poveste remarcabilă întâi fiindcă te ține lipit până la final, apoi fiindcă este deznădăjduitor de pertinentă și zilelor noastre.
O experiență valoroasă, consider această carte un ''must-read'' (dacă mă pot exprimă în astfel de termeni) pentru fiecare vorbitor nativ de limbă română și nu numai. Nicolae Filimon suprinde, cu lux de amănunte epoca fanariotă. Alcătuiește un tablou complet din care nu lipsesc detalii despre vestimentație, gastronomie și denumiri ale funcțiilor publice. Personal, cel mai mult mi-a plăcut contrastul dintre mizeria românilor ''jupuiti'' și hedonismul îmbrăcat în lux al grecilor și al ciocoilor.
An insider's guide to Romania's (before it was Romania) corrupt past. Most of the things still apply today, but in rather different forms and with different names.
Am apreciat modul realist in care autorul a conturat personajele, mai ales ca este unul din primele romane realiste apărute in România, insă unele caractere sunt exagerat conturate, in sensul ca unele persoane aveau doar caractere pozitive și altele doar negative. În realitate oamenii se află intr-o zonă intermediara. De asemenea finalul m-a dezamăgit un pic, seamănă cu sfârșitul unui basm, a fost lipsit de realitate. În viața de zi cu zi oamenii buni nu au mereu un destin fericit, pe măsura caracterului lor, iar oamenii răi scapă cu basma curata după fărădelegile înfăptuite. A fost un final frumos, insă idealizat, pueril. Recomand acest roman, mai ales pentru pasionații de istorie, prezintă într-un mod amuzat datinile și obiceiurile de pe vremea domnitorului Caragea, precum și modul in care arata Bucureștiul in vremea domnitorilor fanarioți. Totodată se prezintă cum era societatea românească in timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu și a pandurilor săi.
Domnilor ciocoi! Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua şi noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic. Am voit să fac această onoare boierilor; dar, după o gândire serioasă, miam schimbat hotărârea, căci, deşi într- această clasă s-au strecurat mulţi venetici corupţi şi, cu toate lovirile şi tentaţiunile străinilor la care servă de ţintă de un secol şi jumătate, tot se găsesc printre dânşii bărbaţi cu simţăminte nobile şi cu inimă de adevăraţi români, care au făcut, fac şi sunt convins că vor face mult bine patriei lor. De la boieri am alergat la neguţători. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari şi luxoase până la magherniţele cele umilite ale precu- peţilor. Am văzut zarafi fără capital, fanfaroni şi maloneşti, care sărăcesc lumea prin dobânzile lor cele nemăsurate; lipscani şi bogasieri care îşi împodobesc maga- zinele cu marfă putredă şi cu oglinzi mincinoase şi, dându-şi ton de mari capi- talişti, ruinează societatea prin falimente frauduloase, ce se efectuesc foarte lesne în ţara noastră; băcani care vând rapiţă în loc de untdelemn, orez îndoit cu piet- ricele ca să tragă mai greu la cântar şi cafea amestecată cu orz şi fasole. Am văzut cârciumari amestecând vinul cu apă şi vânzând cu ocale cu două funduri, măcelari şi precupeţi vânzând cu cântare strâmbe şi m-am mâhnit, căci răul este foarte mare, dar n-am găsit în aceşti amăgitori decât nişte hoţi sau ciocoiaşi ordinari, ieşiţi din şcoala voastră fără diplomă de specialitate!... Am alergat prin sate şi că- tune, am vorbit cu ţărani bătrâni şi tineri; ce e drept, sunt plini şi ei, sărmanii, de mârşăvii până între urechi, dar n-am găsit nici între dânşii pe oamenii ce căutam. Am intrat în locaşul lui Dumnezeu, am observat cu conştiinţă clerul înalt şi pe cel proletar. Dar vai! ce dezamăgire!... Acolo unde credeam că voi găsi toiagul şi traista, sacrul simbol al umilinţei şi pietăţii creştine, am găsit ignoranţa întronată, invidia, mândria, lăcomia şi alte păcate morale, pe care ne oprim a le descrie, căci legea de presă, fără îndoială, ne-ar condamna la zece ani de ocnă. Obosit de atâtea cercetări zadarnice, hotărâsem să-mi ard manuscriptul; dar tocmai când mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de şase luni, m-am gândit şi la voi, preaiubiţii mei ciocoi ai condeiului, de toate clasele şi partidele, şi am zis ca strămoşul nostru Pilat: „Ecce homo” sau „Iată oamenii mei”! Vouă, dar, străluciţi luceferi ai viciilor, care aţi mâncat starea stăpânilor voştri şi v-aţi ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriţi în mizerie; vouă, care sun- teţi putrejunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi răstoarnă împărăţiile şi domniile; vouă, care aţi furat cu zvanţul din funcţiunile cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, iar acum, când v-aţi cumpărat moşii şi palate, stropiţi cu noroi pe făcă- torii voştri de bine; vouă şi numai vouă dedic această slabă şi neînsemnată scriere. Citiţi-o cu băgare de seamă, domnii mei, şi oricâte hoţii îmi vor fi scăpat din vedere, însemnaţi-le pe un catastif şi mi le trimiteţi ca să le adaug la a doua ediţiune.