O vară, un sat lângă București și Lizoanca. Independentă și ursuză, devenită peste noapte inamicul public principal, Lizoanca răscolește secretele micii comunități. Vârsta de 11 ani devine o matrice epică. Fiecare are o poveste legată de această vârstă. Pe măsură ce conflictul evoluează, ies la iveală secrete vechi și sordide, traume legate dramatic de timpul prezent, părți ale unei istorii pe care Lizoanca o ilustrează.
Povestea pornește de la cazul real al unui copil acuzat că a îmbolnăvit un sat întreg.
„Lizoanca la 11 ani e o experiență narativă intensă, șocantă și insolită, pe care doar o prozatoare înzestrată cu vână epică și forță interioară o putea oferi.“ - PAUL CERNAT
"That is why she was called Lizoanca, because she was so tough. They could have called her Eliza, Eli or Lizica. But it would not have suited her. Lizoanca was a perfect fit, like a glove: it marked her as grumpy and stubborn."
bio Novelist: history, memory, and mystery; the fabulous and the raw. Ferenike, The Book of Perilous Dishes, The Phanariot Manuscript. DOINA RUŞTI is one of Romania’s most acclaimed contemporary novelists, known for her powerful blend of historical imagination, realism, and political depth. She is the author of fourteen novels and three short story collections, translated into more than fifteen languages and studied in Romanian schools. Her most awarded novel, The Ghost in the Mill, is a haunting parable of communism. Her Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — reimagines 18th-century Balkan history through fantastical and symbolic lenses. The Book of Perilous Dishes appeared in English with Neem Tree Press (UK, 2022 & 2024), was reviewed in The Guardian, praised by the Historical Novels Society, and selected by Amazon booksellers and international readers’ clubs. Her recent novels include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a bestseller set in interwar Bucharest, and Ferenike (Humanitas, 2025), an autobiographical and politically resonant story of guilt, memory, and feminine resistance. She has received the Romanian Academy Prize, the Writers’ Union Prose Award, and the Hungarian Writers’ Union Prize for Best Translated Book.
Excepțională. Nu ezit deloc s-o numesc așa. O poveste imposibil de acceptat tocmai pentru că este atât de realistă și crudă, despre grotescul, cruzimea și nepăsarea satului (și nu doar) românesc. Sunt știrile alea la care ne oripilăm toți și pentru care nu găsim niciunul soluții, despre copii violați și bătuți, uneori, ba nu, de multe ori, de tați și bunici, puse într-un roman scris aproape perfect, cu personaje total credibile și greu de uitat. Despre nepăsarea sistemului (de "protecție" a copilului, dar și educațional, medical și de siguranță), cu oameni care doar își aruncă responsabilitatea de la unul la altul și până la urma dau vina pe victimă. Despre kitschul cu pantofi sclipicioși al televiziunilor. Despre părinți care n-ar trebui să facă niciodată copii, pentru ca nu sunt decât niște copii mari care au fost și ei abuzați oribil și n-au înțeles nimic din ce li s-a întâmplat. Despre bărbați care folosesc fetițe de 9-10 ani ca pe toalete publice (+ un foarte convingător Humbert Humbert de Neajlov, îndrăgostitul Greblă). Despre fetițe de 11 ani care nu înțeleg ce e rău în a fi prostituată și de ce e mai grav să fii violată decât bătută de propriul tată, când bătaia e așa umilitoare. Și adevărul e că nu e nimic de înțeles.
Am citit cartea în saptămâna în care toate știrile au fost despre media de promovabilitate la bac (42%) și despre "azilele groazei" din Ilfov, în care bătrânii erau înfometați, bătuți crunt și umiliți de angajați, iar patronii azilelor și cei care îi controlau sunt îmbârligați în toate felurile cu politicieni. Doina Ruști a scris o capodoperă care pare că va rămâne mereu actuală în România.
O carte dura, dar necesara - despre toata mizeria si ipocrizia ce zace in umanitate, despre o realitate cruda, incredibila ce este banalitate pentru unii.
Foarte mult mi-a placut stilul Doinei Rusti - Lizoanca ramane in lecturile mele preferate din toate timpurile :).
Mi-am început anul cu o lectură tristă, cu o poveste cutremurătoare, cu o fetiță care habar nu are de sensul propriu zis al cuvântului - prostituată.
Mi-am început anul cu conștientizarea că problemele expuse în carte sunt actuale și azi, în majoritatea localităților rurale: umilință, cruzime, bătaie, lipsă de informații, ignoranță, părinți care nu știu cum să-și educe copiii, etc. Pobleme care te lasă cu un gust amar, mai ales că nu ai puterea aia de a transforma o societate putredă de probleme într-una armonioasă, plină de compasiune, empatie, iubitoare, la doar o atingere fină a unei baghete magice.
Trist, foarte trist. Cel mai trist este că nu știu câte decenii vor mai trebui să treacă până și cele mai sărace familii să trăiască în armonie și să nu fie marginalizate de bogații și avuții lumii.
4,5 Doina Ruști m-a lăsat... nu chiar fără cuvinte in toate privințele, nu chiar cu gura căscată clipă de clipă, dar categoric cu impresia ca e o scriitoare foooaaaarte bună, nu știu de ce trăiam cu impresia ca e o scriitoare "moale" și orientata spre ficțiuni istorice. Însă ce face în Lizoanca este remarcabil pe bune. Personajul Lizoanca, mai ales, este extraordinar. M-am gândit mereu la Sezonul uraganelor, le comparam involuntar, amândouă depășesc tragedia unor pesoane individuale, ajung la tragedia unor comunități si la capcana stigmatului, sărăciei, ignorantei, toate transgenerationale, amândouă vorbesc de societăți inepte, infame, debile, imorale si profund nocive. Ruști nu apasă pe pedala limbajului șocant, așa ca Melchor, nici nu apelează la grotesc. Înfiorător este efectul pe care-l obtine Doina Ruști atunci cand hotărăște să nu ne induioseze și să nu ne impresioneze. Este oripilantă lumea aceasta cu personaje realiste care vorbesc putin și fac mult, care nu explică nimic si nu își lasa auzit cugetul in afară. Este foarte bună la nivel de limbaj, are exact limbajul potrivit și pentru comparații, metafore, adjectivele au ceva original, propriu ei, și sunt potrivite cu spațiul pe care-l explorează. Excelentă clarviziunea și înțelegerea acestor comunități mici, in care toata lumea e la curent cu ce face toata lumea, dar unde, mai mult încă, politistul, primarul, învățătorul, doctorul, comerciantul nu îi văd pe restul ca pe niște cetățeni, elevi, clienti, pacienti, ci sunt mereu persoane cu care împart un trecut, o istorie comuna, una care s-a lasat cu sechele, cu rușine, cu complexe de inferioritate, cu resentimente. Nimeni nu se raporteaza la nimeni obiectiv, distant si potrivit cu poziția impusa de postului ocupat. La o scara mai mare, toate sunt sunt bolnave si deformate, statul cu instituțiile lui, presa care vizează scandalul și audiența. Comunitatea iese cea mai vicioasă si mai lipsita de empatie, de umanitate. Ea înțelege cel mai putin rolul zdrobitor pe care-l are, în timp ce se simte bine mersi, fara nicio vină. Fapte în afara oricărei răspunderi sunt chiar toate, în ochii lor. Vina este întotdeauna undeva departe, în curțile altora. Familia apare ca un mediu de cultura pentru toate abuzurile posibile, părintele are statura unui torționar care dispune de minor după bunul lui plac. Astfel că lumea Lizoancei este una pe deplin deformată, în afară tuturor normelor firești. Locul detestat este acasă, omul urât este părintele, abuzatorul devine salvator în ochii ei, promiscuitatea un mijloc satisfăcător de luptă și supraviețuire. Ea nu are niciun fel de repere morale, nu poate privi lumea decât intr-o perspectiva strâmbă, nu poate atribui o valoare corectă faptelor ei. Este un copil care se luptă cu îndârjire pentru viață cu toți adulții din jur, purtând un blam zdrobitor, pe care nu-l înțelege întrutotul, asa cum multe din nuanțele adevărului îi sunt alterate de mintea infantila, în egala măsură naivă și coruptă. Răspunsul ei fata de acțiunile care o vizează sunt sălbatice, sfidătoare, lipsite de rușine pentru că percepe lumea ca pe un un loc ostil și pe oamenii ca pe niște pericole. Înțelege instinctual ca toți o folosesc, toți vor sa obțină ceva în schimbul oricărui gest binevoitor, ca nimic nu i se da pe gratis.
Viața Lizoancei nu poate să nu zdruncine un om normal, răul care i se face, răul de care are parte este strigător la cer, este evident și imposibil de scuzat. În aceasta carte nu îți vine să plângi, nu îți vine să te înduioșezi, îți vine să mori de indignare, să urli de furie, îți vine să izbești cu oamenii de pământ ori să razi comunități de pe fata pământului.
Deși mi-a plăcut construcția cărții și am găsit ingenioasă poarta aceea de la 11 ani prin care am intrat în lumile trecute si personale ale personajelor, deși mi s-a părut bine orchestrata legatura nevăzută din spatele istoriilor cunoscute, cred ca unele legături au fost un pic forțate. Un exemplu: legatura Tori-Doctorul. Mi-ar fi plăcut ca unele experiențe din trecut să fie la fel de formatoare, dar măcar uneori să fie neutre, nu neapărat închise iremediabil în cercul strâns al comunității. Pe alocuri personajele sunt prea orbite de trecut, acționează prea exagerat și sunt împinse ușor spre satiră, asa cum am simțit în cazul Sanitarei. Apoi finalul s-a diluat ușor intr-o serie de climaxuri mărunte, sfărâmând tensiunea ascendentă pe care o capătă romanul. Au existat câteva momente în care acțiunea se continuă parca înnodată după ce a părut epuizată.
Dincolo de aceste detalii, nu am ce să-i reproșez. De la lucrurile care sunt evident reușite, cum ar fi numele foarte inspirate ale personajelor, chiar și acel Sat Nou, nouă fiind doar statura, amploarea decăderii, până la micile giuvaiere subtile precum gușterul străpuns de cui, acel gest eliberator care este singurul gest bun, curat și dezinteresat din toata cartea, povestea inelului îngropat, ca o încheiere de ciclu și posibilitatea de a fi reluat de la capăt, în alt timp, firul roșu al menstruației care o împinge pe Lizoanca înspre o noua dimensiune a ei, aceea de femeie, și minunatul paragraf de la final, acela în care omul apare mereu prizonierul unei autoritati care decide anii lui de formare - sau deformare - și accederea la o libertate care vine de cele mai multe ori prea târziu, sunt toate semnele unui scriitor rafinat.
Am ocolit-o multă vreme pe Doina Ruști fără să am un motiv. Unele cărți le-am cumpărat, pe altele le-am primit. Uneori am împrumutat de la bibliotecă și le-am dus înapoi necitite. Pur și simplu nu știam cu ce să încep așa încât să nu compromit întâlnirea cu una dintre cele apreciate scriitoare din România. „Lizoanca” am ales-o mai mult la întâmplare. Am luat-o cu mine într-un weekend în care estimam că nu prea o să citesc. Dar am început-o și asta a fost tot ce am avut nevoie, pentru că n-am mai putut să o las din mână.
Lizoanca e o carte tristă, dură. Inițial, am citit-o cu setea dată de curiozitate. Apoi, pentru că m-am atașat de Lizoanca, mi-a fost teribil de milă de ea. E o carte must-read din punctul meu de vedere, simți în fiecare capitol că ești într-o Românie în care nu există educație sexuală, în care părinții cred că rezolvă totul cu bătaia și în care din generație în generație lucrurile nu se îndreaptă spre bine.
M-a șocat puțin detașarea cu care e scrisă cartea, dar cred că tocmai asta o face o lectură atât de necesară - nu-ți spune ce e rău, ci îți arată, pur și simplu.
Cu siguranță asta nu e ultima mea întâlnire cu Doina Ruști.
Un roman greu de digerat, iar subiectele abordate ar fi fost frumos dacă erau doar ficțiune, și nu inspirate din realitate. Un roman despre abuz în diferite forme și despre copii cu o copilărie furată. Nu are cum să nu te răscolească această carte.
Trei fetițe de unsprezece ani... trei vieți, trei destine, trei direcții diferite.
Romanul începe cand vine televiziunea pentru un interviu bulibașei din Satu Nou, toți fiind oripilați că și-a "dat" fata să se mărite la unsprezece ani. Știri de ultimă oră.
Tot în Satu Nou există și Lizoanca, tot o fată de unsprezece ani, bătută brutal de tatăl ei, într-o familie săracă care nu are grijă de ea și prin împrejurări dubioase, mai multi bărbați din sat ajung să profite de ea. După un control medical, se descoperă că Lizoanca are sifilis, acest lucru ajungând tot la știri, fiind prezentată ca "prostituata de unsprezece ani ce a umplut un sat de sifilis."
Romanul se încheie cu Trestiana, o altă fetiță de unsprezece ani, care aparent este o mică celebritate invidiată de toți copiii, cântând și apărând la televizor însoțită de tatăl ei. Dar și inocența ei se sfârșește brusc ajungând la un centru de plasament, însărcinată și lăsată în voia sorții, care a început deja cu traume care vor lăsa urme adânci în viața ei.
Autoarea a reușit extraordinar de bine să zugrăvească societatea și mentalitatea oamenilor între care trăiesc cele trei fetițe, prin limbaj, gesturi, ocupații, condiții de trai. Deși nu există scene de sex explicite, nu este o carte pentru cei sensibili, fiindcă realitatea prezentată e suficient de dură, expusă fără menajamente.
Lizoanca la 11 ani este o cărţulie scurtă (după standardele literare ale zilelor noastre) însă cu un subiect greu de digerat, visceral chiar. Am avut o constantă senzaţie de discomfort citind-o şi, într-un fel, cred că aceasta a fost intenţia autoarei.
Crescând la ţară în anii 2000, pot spune că tabloul este pictat în mod realist, personajele sunt construite conform tuturor stereotipurilor românești ale vieții la sat. Însă cumva povestea Lizoancei și a comunității sale rurale mi s-a părut augmentată. Cu siguranță satul meu a fost mult mai liniștit decât Satu Nou al Lizoancei. Ceea ce mă duce cu gândul la faptul că probabil acesta e motivul pentru care am avut o constantă stare de neliniște pe tot parcursul cărții. Dacă eu și Lizoanca am avut în același timp 11 ani și totuși am trăit experiențe total diferite? La 11 ani nu observi sau nu înțelegi că noi, ca nație, avem o rată a alcoolismului mult peste norme; o rată a violului și prostituției infantile mult peste norme; o rată a pedofiliei mult peste norme. Și sincer, o rată a needucației (ca să nu zic a prostiei) mult sub norme.
Scriitura Doinei Ruști este, din punctul meu de vedere, extraordinară. Subiectul este însă unul greu și probabil voit respingător prin faptul că îți poate induce o stare de neliniște constantă și reușește și să te trezească la o realitate imediată. Îngrijorător de imediată, chiar.
Fabuloasă carte. Lizoanca e pur și simplu vie, sare din paginile cărții și-ți intră în suflet. M-am atașat de ea și de felul în care scrie aici Doina Ruști. Am simțit tot ce a vrut să transmită și, mai mult, am "plutit" peste rânduri, am învățat lucruri pe care poate le știam, dar le uitasem, am trăit. Prima carte citită, a Doinei Ruști, dar nu ultima.
Un mic animăluț hăituit de o lume rea și perversă, venită pe lume într-o familie săracă, trăită și prinsă în gheare de promiscuitatea unor persoane aflate la periferia societății,Lizoanca este personajul care abundă în societatea rurală a României postdecembriste și nu numai. O carte dură , dramatică, tristă, cât se poate de reală în anii în care câștigarea libertății s- a confundat cu libertinajul extrem. O scriitoare perfectă,o povestitoare desăvârșită,un subiect greu dar adevărat.
Bilo mi je potrebno malo vremena kako bih polagano "sažvakala" (ne svarila, sažvakala - do varenja još uvek nisam ni stigla) pročitano. Jer, ovo je knjiga koja sa sobom nosi ogromno emocionalno opterećenje. Ono što je možda i najupečatljivije, pa samim tim i najteže za percipirati i usvojiti, jeste to što je knjiga pisana po istinitoj priči. Od samog početka mi se činilo da je sve ovo, celo to Elizino negativno iskustvo, zapravo jedna velika hiperbola. A ipak nije. Bilo je, izgleda, neophodno da Dojna Rušti zađe i u te najskrivenije ćoškiće svojih likova i da, jednostavno, predstavi i tu drugu stranu ljudi, ono što bi se često sakrivalo od očiju javnosti, ono što je u svesti klasifikovano pod najstrožom tajnom. I odlično je to izvela.
Sasvim jednim "običnim" naratorstvom, Dojna vodi ovu priču. Knjiga, kao što i sam naslov kazuje, govori o jedanaestogodišnjoj devojčici koja (ne)svesno prolazi kroz pakao od života. Devojčici koja ne zna za kroasan niti za šampon. Devojčici koja se prostituiše za isti taj kroasan ili par patika. Devojčici koja je sifilisom zarazila čitavo selo. Devojčici koja samo za takav život zna jer nije naučena drugačije... I svaki put kada sam pomislila da sam spremna da se suočim sa narednom grozotom predstavljenom u ovoj knjizi, prevarila sam se. Nijednom nisam bila spremna, ali nijednom. Sve ovo je ono što nas okružuje, ono od čega bežimo: isuviše surova stvarnost koju mnogi ignorišu. Ili bar pokušavaju to da urade.
Zastanem pa razmislim, koliko je samo slučajeva dece koja napuštaju školu, dece koja se ne mogu integrisati u društvo, dece koja su pred velikim iskušenjima i neretko potpuno izgubljena u stvarnom svetu. Teško je takvu decu "vratiti na pravi put" jer ona ni ne shvataju da im se pruža ruka pomoći i podrške. I onda dolazi do onog čuvenog podsmevanja što dece iz razreda što okoline, pa čak i najbližih koji bi trebalo (!!!) da budu potpora i oslonac deci. Dolazimo do onog odvratnog smejanja u lice, pez ikakvog pardona i griže savesti. Tako je i u Lizuški.
Zastrašujuće je kad shvatiš da je sve ovo istina. Da je sistem zakazao, da se razne institucije pretvaraju koliko im je stalo do sudbine ove dece, a zapravo, nije tako. Zastrašujući su i podaci koliko je dece zlostavljano u raznoraznim dečijim centrima, smatrajući ih "izuzecima" i "drugačijim" jer naprosto poseduju koji procenat "normalnog" više no što su to obrazovne norme propisale. I svi se izmiču i žmure pred problemima.
Ono čemu se, takođe, ne poklanja dovoljno pažnje jeste nasilje u porodici, upravo iz razloga što smo i dalje ogrnuti patrijarhatom te se, pitanja i konstatacije poput "Ko te je terao da se udaš" ili "Sama si birala" i slično, dele na svakom koraku. Besplatno i širokogrudo. Jer, svi su pametniji kad nije njihova briga u pitanju.
Ova knjiga je za mnoge surova, ali ističe jako bitne momente i stvarne probleme našeg društva, mimo obrazovnih reformi kreiranih prema evropskim modelima koji su daleko od povezanosti sa stvarnošću jedne manje zemlje. Ova rumunska spisateljica je uspela: da me danima drži u razmišljanju, da me istinski rastuži, da mi za nijasnu razbistri pogled na neke stvari.
Trist că are la bază o întâmplare adevărată. Și mai trist că sunt multe Lizoance cu povești asemănătoare.
Lizoanca, de fapt un copil de 10-11 ani pe nume Eliza, victimă a sărăciei, a lipsei de educație a familiei și a lipsei de scrupule a bărbaților de tot felul. Un copil care își vinde trupul pentru lucruri banale cum ar fi o oră de privit la televizor sau un croasant. Pentru că nu le poate obține altfel. Familia fetei, care ar trebui să o protejeze, e un mediu nesănătos în care agresivitatea e la ea acasă. E foarte greu să ieși dintr-un astfel de mediu. Cine să te salveze? O carte tristă. Foarte tristă!
Șocantă carte. Ilustrează atât de bine și dur viața de la sat și oamenii lipsiți de educație. Mi-a plăcut, am simțit-o dureros de reală.
Săraca Lizoanca nici nu știe că ceea ce face este greșit, imoral. Știe una și bună: că trebuie să scape de tatăl ei care o bate mereu. Este exploatată și agresată de toți sub diferite forme și din păcate nu îi ia nimeni apărarea până la capăt.
Elementele satului sunt și ele prezente: dispensarul, școala, primăria și ulițele alături de primar, învățător.
Doina Ruști, Lizoanca Editura Polirom București, 2017 344 pagini
Cum poți rămâne lucid într-o lume care și-a pierdut rațiunea?
"Peste Satu Nou se lăsa întunericul în doze infime. Iar în toată frământarea serii numai trei oameni se gândeau la același lucru: înțelesul de fier al datoriei. Iar acești trei oameni erau Goarna, Cristel și Lizoanca. Toți trei căzuseră în plasa neagră a celor două mii de gânduri nefericite care cutreieră prin lume, la lăsarea serii. Difuze, prăpădite și ținute în sclavie, gândurile astea plutesc amețite și fără scop, învăluind la întâmplare sufletele rămase fără niciun sprijin."
A doua întâlnire cu autoarea a fost de-a dreptul memorabilă. A venit fix ca o ploaie de toamnă. Prima din septembrie. Iată că a trecut aproape o săptămână de când am închis cartea și încă am imagini clare în minte despre povestea Lizoancăi, fetița care a băgat spaima într-un sat întreg, fetița care a făcut dintr-un sat uitat de lume unul celebru, despre povestea Satului Nou (aflat la numai 25 de km de capitala europeană modernă, București) cu toată rețeaua de minciuni, bârfe, urzeli atât la nivelul localnicilor cât și la nivelul autorităților existente.
"De aceea îi spuseseră Lizoanca, de-a dracu ce era. I-ar fi putut zice Eliza, Eli ori Lizuca.Dar nu i s-ar fi potrivit. Pe când Lizoanca era ca o mănuşă: o arăta ursuză şi greu de clintit."
Protagonista romanului se aseamănă cu Lolita a lui Vladimir Nabokov. Lizoanca este exemplul real de copil independent, abuzat în plin secol XXI. Și vorbim aici despre toate formele de abuz existente. Se pare că mediul rural este unul propice întâmplărilor de acest gen, chiar dacă urbanul nu se află cu mult în urmă.
Copiii fac sex. Copiii consideră normal acest lucru. Părinții lucrează cu ziua sau în străinătate. Părinții își lasă copiii în seama altora. Părinții își abuzează fizic, verbal și sexual copiii. Autoritățile se complac. Autoritățile închid ochii. Lideri de tot felul fac abuz de putere. Liderii locali sunt lipsiți de scrupule. Comunitatea arată cu degetul însă nu intervine în niciun mod concret și benefic asupra celor întâmplate. Comunitatea tace. Comunitatea mușamalizează. Comunitatea este complice.
Corupția face parte dintr-un mecanism normal aici, iar moralul și socialul sunt trăsături lipsite de fond.
Și ce se întâmplă când Lizoanca se îmbolnăvește de sifilis? Care este rolul autorităților și de ce intervine presa? Singurul sentiment pur și naiv rămâne dragostea Elizei pentru pantofiorii roz ai Trestianei.
Copiii noștri ne iartă chiar și atunci când îi facem să sufere. Doar că... ajung să nu se mai iubească pe sine. Severitatea nu educă. Rănește.
Doina Ruști ne oferă pentru fiecare personaj al cărții un profil psihologic. Și nu oricum, ci strategic, în capitole individuale despre vârsta marcantă de 11 ani a fiecăruia. Dar nu trage concluzii. Ne lasă pe noi s-o facem. Ne lasă pe noi să judecăm cu toate că este greu s-o facem. Este greu să ne punem în locul cuiva, darămite să ne spunem propriile păreri.
Am simțit nevoia stringentă de a cataloga, ca după câteva capitole să-mi doresc să întind o mână de ajutor, sau să urlu, la propriu, la fiecare personaj în parte.
Lăsând la o parte complexele și prejudecățile, "Lizoanca" este un roman despre experiențe inițiatice, aparențe, despre fața hidoasă a dezumanizării, a abuzului, a consecințelor actului iresponsabil al unui părinte.
Deși tratează un subiect extrem de delicat, un tabu al societății moderne, limbajul dur folosit pe alocuri nu e deloc vulgar. Este exact atât cât trebuie să nu deranjeze și face parte din realitatea cruntă de zi cu zi.
Cartea, de un dramatism sfâșietor, spune povestea Elizei, o fetiță de 11 ani dintr-un sat, denumit simbolic Satul Nou, situat în sudul unei Românii complet eșuate moral după decenii succesive de comunism și post-comunism. Mi-e greu să-mi exprim impresiile de lectură, pentru că fiecare pagină a fost un chin și de mai multe ori m-au sufocat revolta și dezgustul pentru cloaca puturoasă care pare să fi devenit satul românesc, cândva un rezervor de smerenie și bună-cuviință.
A fost primul volum semnat Doina Ruști pe care l-am citit, dar cu siguranță că îi voi căuta pe rafturi și alte proze. Construcție fără cusur, personaje firești în comportament și vorbire, bine documentat și ireproșabil scris.
Șocant, detașat, și foarte realist, acest roman te duce în România din afara bulei tale, în România în care bătaia e ruptă din rai, unde "eu te-am făcut, eu te omor" este o mantra firească părintească.
Lizoanca nu este un personaj de care să îți fie milă sau pe care să îl iubești, Lizoana doar este.
Îmi doream de foarte mult timp să ajung să citesc "Lizoanca la 11 ani", de Doina Ruști, dar era stoc epuizat peste tot pe unde am căutat-o. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că a fost publicată într-o nouă ediție la @editura_litera.
Este o carte cu un subiect visceral și tulburător, foarte greu de digerat și de acceptat faptul că se întâmplă așa ceva în zilele noastre, într-o țară civilizată. Mă refer la prostituția infantilă și la toate traumele din spate, care duc la practicarea acesteia. Oricât aș vrea să cred că este doar ficțiune și atât, Doina Ruști m-a scos din bula mea, făcându-mă să conștientizez că Lizoanca există în realitate, nu doar în paginile acestei cărți. Și dacă stau bine să mă gândesc, cred că toți cunoaștem astfel de cazuri... Lizoanca nu are parte în familie de educație, de iubire, de înțelegere, ci doar de bătăi crunte de la tatăl ei, alcoolic și ignoranță de la mamă. Nu știe să facă diferența dintre bine și rău, inocența ei m-a lăsat cu gura căscată, întrucât ea habar nu avea că a te lăsa pipăită sau a te culca cu bărbați nu este un lucru bun. Ea își dorea un loc unde să scape de acasă, o seară la televizor, un croissant... Nu-mi pot imagina cum ai putea să abuzezi astfel un copil. Nu-mi pot imagina cum, până și cei aflați în funcții importante (primărie, poliție, școală) pot închide ochii la astfel de cazuri, ba chiar să contribuie și ei la abuz. Este revoltător!
Scriitura este puternică și plină de autenticitate, Doina Ruști punându-ne în față faptele fără menajamente și fără prejudecăți. Șochează și doare lectura acestei cărți, dar o consider o carte necesară.
Cum am mai adăugat o carte de 5 stele la colecție? Am mers pe recomandări și cu dorința de a descoperi un nou autor român (pentru mine). De restul s-au ocupat Doina Ruști și Lizoanca.
În această carte nu este nimic frumos. Aa, că are umor? De acord, am râs mult, dar un râs încheiat cu un nod în gât. Asta fiindcă este prezentată mizeria și inconștiența oamenilor care lâncezesc în nepăsare. Lizoanca are 11 ani. La 11 ani a trecut prin patul sau boscheții multor bărbați. Nu este nimic erotic aici, doar o prezentare a cazului unui copil care nu este văzut deloc ca fiind un copil.
O educație corespunzătoare nu a reușit să vină din partea nimănui. Parinții abuzează fizic, bărbații sexual, iar femeilor din sat le pasă doar de bârfe și senzațional. Știe ce trebuie să facă pentru a primi un corn cu ciocolată, dar nu înțelege că este greșit. Nu are de unde să știe. Viața ei este cum este fără să vadă că se poate și altfel.
Uneori am simțit cum ieșea copilul din străfunduri și atunci îmi era milă. De cele mai multe ori și eu eram păcălită și uitam ce vârstă are. Lizoanca este portretul copilului aruncat prematur în lume fără să i se ofere ocazia de a alege, de a ști că nu e bine, că e altfel de fapt.
Doina Ruști scrie tare frumos. Pur și simplu am devorat cartea și la final am fost mulțumită. Un alt autor bun, o altă reușită.
Ovaj roman sam visoko ocenio ne zbog autorkinog stila pisanja, likova ili radnje, već zbog toga što se bavi temom o kome se danas retko govori, ili kada neko progovori obično ostane neprimećen. Iako sam čuo da je priča pisana po istinitom događaju, sasvim je nebitno ukoliko i nije, jer je pouka i suština ovakve knjige najbitnija. Knjiga prepuna nasilja, nepravde i boli. Ukoliko ste ljubitelji teške drame, čitanja tužnih sudbina dece, toplo vam preporučujem ovaj roman rumunske književnice Dojne Rušti, koja se u svojim knjigama bavi sutuacijama društva u malim redinama i rumunskim selima. Radnja u knjizi se zaista događa, deci i odraslima.
Despre o Românie contradictorie, postdecembristă, bolnavă de incultură și sărăcie, o Românie care nu dorește să fie educată și o Românie cu un popor brutal și corupt. De unde să începi educația, atâta vreme cât mulți oameni nici nu doresc să își modifice stilul de viață? Cu cine să începi educația? Cu adulții sau cu odraslele lor? Cu pruncii sau cu statul? Cineva din interior sau din exterior să își asume rolul de pedagog? Iar despre educația sexuală nu mai spun nimic. Ar trebui eradicată violența domestică, alcoolismului... multe sunt de făcut, iar România este acum într-un amplu proces de demolare a demnității umane. "Ea își imagină un șir nesfârșit de Cristeli care-și băteau copiii, o mie de Florențe bătute măr, milioane de Tori tăvălite prin prundurile Neajlovului și, dacă ar fi știut, cu siguranță ar fi văzut și un convoi de Notari înfipți în adolescente blestemate."
O carte foarte dura, care mi-a lasat un gust amar. Lizoanca, este o fata de 11 ani care face parte dintr-o familie dezorganizată, cu un tata alcoolic si o mama nepăsătoare a carei singura grija este sa nu fie agresată de sotul violent. Actiunea se petrece intr-un sat la 30 de km de Bucuresti, unde stirea ca o fetita de 11 ani a umplut satul de sifilis, arunca in aer intreaga comunitate si dezvaluie secrete ascunse in negura timpului. Desi este scrisa intr-un mod simplist si concis, cartea mi s-a parut extrem de greu de digerat din prisma faptului ca reflecta realitatea zilelor noastre, povestea Lizoancai fiind de fapt povestea a numeroase fetite agresate si umilite, fara a ca vinovații sa fie trasi la raspundere.
“Lizoanca” este un roman care oglindește societate românească contemporană așa cum nu vrem sa o vedem. Deși la începutul scrierii am tins sa cred ca acțiunea se desfășoară cu mult înainte de anii 2000, descoperind mai multe detalii legate de tehnologie, mi-am dat seama ca autoarea a plasat acțiunea foarte aproape de zilele noastre. E posibil sa greșesc.
Lizoanca, sau Niță Eliza este o fetita de 11 ani abuzata de familie si de comunitatea in care traieste, in diferite feluri. Ce trebuie sa știi despre ea este ca, la doar 11 ani, in mod spun eu, inconștient, se prostituează pentru lucruri mărunte cum ar fi un croasant ori câteva ore in fata televizorului. Face asta atat de des, încât ajunge sa ia sifilis, iar povestea ei sa fie mediatizata. In inocenta ei, copila este doar bucuroasa ca este cunoscuta, nerealizand gravitatea faptelor.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Tu ce faceai la 11 ani? Aveai papusi? Erai in clasa a patra? Credeai in Mos Craciun, in Iepuras si in magie? La 11 ani, Petrache Notarul gasise un inel. Un inel vechi, inca de pe vremea romanilor, cu o inscriptie: STTL. Cu minte de copil, il vede ca pe talismanul lui norocos si tot ce isi doreste e sa-l poarte toata viata si sa moara cu el pe mana. STTL inseamna de fapt Sit tibi terra levis, adica „Sa-ti fie tarana usoara”, sa depasesti cu bine toate probele ivite la trecerea din lumea viilor in lumea mortilor(conform Wikipedia). Aparat de talisman, Petrache trece prin lume si prin viata oamenilor din jur ca un cutit fierbinte prin unt, impartindu-le existenta in doua parti distincte: inainte si dupa Petrache. Si topind partea pe unde taie. Ati simtit vreodata cum arde untul incins? La-nmormantarea unui om, prieten sau dusman, luam o mana de tarana, o aruncam peste sicriu si spunem „fie-ti tarana usoara” sau „odihneste-te in pace”, pentru ca asa se face. Dar faptele unui om raman, urmele trecerii unui om prin viata raman, nu pot fi ingropate. De aceea, uneori luam pumnul de tarana, il strangem in mana si tacem. Cu voce groasa tacem, sperand in subconstient ca aceasta tacere sa rupa legatura cu mortul. Tac si te-ngrop, nu ma mai bantui. La 11 ani, suntem copii. La 11 ani, erau copii. STTL, copilarie. Daca nu ati citit inca Lizoanca, v-o recomand din suflet. Poate ca astfel, tabloidele si titlurile gen SENZATIONAL! CITESTE AICI CUM...vor fi altfel intelese. Iar emotiile prefacute, viata vazuta ca un spectacol de circ la care asistam se vor transforma. Si libertatea cuvantului va veni doar dupa ce vom ajunge sa intelegem ca, daca dorim sa vorbim corect, drept, trebuie intai sa fim capabili sa auzim. Si sa discernem.
Nu am multe să spun despre carte, mie nu mi-a plăcut. Autoarea a scris acest roman fiind inspirată de o știre, o tânără fată acuzată ca ar fi infectat un sat întreg. Problema e că așa a fost și cartea, ca o știre. Defapt nu. Mai multă emoție simt la știrile de la ora 5 decât am simțit în cartea asta.
Pe lângă faptul că totul e dus la extrem, cam aici se oprește totul. Nu aprofundează nimic, nu detaliază nimic, doar zice faptele. Un scris detașat, deloc potrivit situațiilor din carte.