Nu mi-a plăcut de nici o culoare. Romanul e un amestec de thriller și horror, în care ucigașul mănîncă ochii și creierul victimelor și cultivă o specie de bacterii parazite. El e gazda parazitelor, locul lor de obîrșie, în timp ce victimele oferă bacteriilor un mediu de dezvoltare. Chestia asta e încurcată rău, ține de finețurile biologiei și geneticii, nu insist.
În timp ce străbăteam compunerea lui Jo Nesbø, m-am întrebat adesea de ce preferă o parte a iubitorilor de thriller astfel de romane, în care verosimilul e călcat în picioare. Și mi-am răspuns așa. Unii pasionați citesc cartea nu pentru a o compara cu realitatea și oamenii „normali” (în definitiv, nici un om nu-i întru totul normal, nici eu, nici Domniile Voastre), ci pentru a vedea pînă unde merge imaginația scriitorilor în materie de rău și oribil. Citesc, astfel, cartea nu pentru a întîlni personaje cumsecade, ci pentru a descoperi personaje hidoase, monștri săriți complet de pe fix, indivizi care se abat radical de la comportamentul obișnuit. Jo Nesbø a reușit tabloul, și-a compus personajul patologic, dar și-a găsit în mine un cititor deloc pasionat de excepții.
Chiar dacă mai bea din cînd în cînd, Harry Hole e pe drumul cel bun. A încărunțit, și-a lăsat barbă de monah, dar brațul lui are și la vîrsta primei senectuți tăria fierului și rapiditatea fulgerului. Și totuși... Nu l-ar prinde pe ucigaș, dacă ucigașul însuși (expertul parazitolog) nu l-ar chema la el. L-a mîncat în fund.
Să nu uit, Harry Hole petrece cîteva nopți de neuitat cu o femeie superbă, românca Alexandra Sturdza. (3.09.25, miercuri).