What do you think?
Eu nu sunt SuperMami
420 pages, Paperback
Published December 6, 2023
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 35 reviews
December 31, 2023
O carte pe care nu as fi citit-o dacă nu o propunea @roxanabranisteanu pentru Clubul de lectura @icarteiparte al lunii decembrie, fiindcă nu ma atrage nici titlul și nici coperta, pare doar o alta carte despre parenting.
Am avut însă o surpriza plăcută, stilul este lejer, dar introduce treptat elementele necesare pentru a te face sa nu o mai lași din mana, un puzzle în care piesele se așază la locul lor intr-un crescendo alert pana la final.
O mama cu doi copii, aflata în apogeul profesional, afla cu surprindere ca este însărcinată cu al treilea copil. De aici, toată viata ii este data peste cap, între presiunea familiei de a sta acasă cu copiii și dorința ei de a se afirma profesional, de a-si vedea munca asidua răsplătită și încununată de succes.
O carte despre depresia post-partum cu toate efectele psihologice pe care le poate avea asupra mamei lauze, despre femeia moderna care-si dorește realizarea profesionala, nu doar a fi casnica, o antiteza fata de mama care a renunțat la cariera de medic pentru a fi mama de 5.
O carte care ne ajuta sa înțelegem diferitele forme în care se manifesta depresia, alegerile disperate pe care le poate lua o mama în acesta situație, presiunea sociala și familiala asupra unei mame care nu se simte suficient de bună pentru copiii ei.
Alege sa plece spre binele copiilor. E bine? E rau? O putem înțelege? Probabil ca nu. Dar a fost calea ei de a se salva și poate de a-si salva și copiii.
Am avut însă o surpriza plăcută, stilul este lejer, dar introduce treptat elementele necesare pentru a te face sa nu o mai lași din mana, un puzzle în care piesele se așază la locul lor intr-un crescendo alert pana la final.
O mama cu doi copii, aflata în apogeul profesional, afla cu surprindere ca este însărcinată cu al treilea copil. De aici, toată viata ii este data peste cap, între presiunea familiei de a sta acasă cu copiii și dorința ei de a se afirma profesional, de a-si vedea munca asidua răsplătită și încununată de succes.
O carte despre depresia post-partum cu toate efectele psihologice pe care le poate avea asupra mamei lauze, despre femeia moderna care-si dorește realizarea profesionala, nu doar a fi casnica, o antiteza fata de mama care a renunțat la cariera de medic pentru a fi mama de 5.
O carte care ne ajuta sa înțelegem diferitele forme în care se manifesta depresia, alegerile disperate pe care le poate lua o mama în acesta situație, presiunea sociala și familiala asupra unei mame care nu se simte suficient de bună pentru copiii ei.
Alege sa plece spre binele copiilor. E bine? E rau? O putem înțelege? Probabil ca nu. Dar a fost calea ei de a se salva și poate de a-si salva și copiii.
January 9, 2024
M-a întors pe toate părțile cartea "Eu nu sunt SuperMami". 400 de pagini pe care nu le simți cum trec pentru că textul e presărat cu umor, dialoguri realiste și dramă într-o poveste captivantă care îți rupe sufletul.
Din păcate, e povestea de viață a multor femei, poveste la care nu avem mereu (cele mai bune) soluții.
Cum te împarți între carieră și rolul de mamă? La ce renunți, ce câștigi, când, cum și...a meritat totul?
Cartea pune sub lupă provocările vieții de părinte și arată multe dintre greutățile și dilemele pe care le au proaspetele mame care vor să-și păstreze cariera *sau chiar să crească profesional* după nașterea copiilor.
Am citit cu sufletul la gură cartea, am râs și am plâns, m-am regăsit pe ici-colo la unele provocări și o super recomand.
Din păcate, e povestea de viață a multor femei, poveste la care nu avem mereu (cele mai bune) soluții.
Cum te împarți între carieră și rolul de mamă? La ce renunți, ce câștigi, când, cum și...a meritat totul?
Cartea pune sub lupă provocările vieții de părinte și arată multe dintre greutățile și dilemele pe care le au proaspetele mame care vor să-și păstreze cariera *sau chiar să crească profesional* după nașterea copiilor.
Am citit cu sufletul la gură cartea, am râs și am plâns, m-am regăsit pe ici-colo la unele provocări și o super recomand.
August 5, 2026
O carte absolut fantastica ✨
Sfarsitul e absolut terifiant si sfasietor, s-ar putea ca cei care sunt mai slabi de ingeri sa nu-l inghita - te pune pe ganduri si merita dezbatut, intrucat intalnim o poveste cu adevarat complexa.
Sfarsitul e absolut terifiant si sfasietor, s-ar putea ca cei care sunt mai slabi de ingeri sa nu-l inghita - te pune pe ganduri si merita dezbatut, intrucat intalnim o poveste cu adevarat complexa.
December 3, 2023
E o carte care, in primul rand, te face sa simti. Sentimentele Oliviei se lipesc de tine si devin parte din tine. Inainte sa-ti dai seama, te enervezi odata cu ea, te frustrezi odata cu ea, rabufnesti odata cu ea. E atat de bine scrisa incat a facut pentru mine ca bariera de gen sa nu existe. Barbati, femei, cred ca oricine nutreste o ambitie puternica poate sa se identifice cu ce simte Olivia atunci cand se indeparteaza tot mai mult de telul ei.
Una peste alta, o carte de nota 10, dar cum maximul de aici e 5 stele, atunci 5 😂
Una peste alta, o carte de nota 10, dar cum maximul de aici e 5 stele, atunci 5 😂
February 10, 2024
Finalul cărții persista în minte multă vreme după aceea. Este o carte ușor de citit, în care te oglindești, în care trăiești intens frământările Oliviei.
August 21, 2026
O monografie a degenerarii maternale (Eu nu sunt SuperMami)
O carte pe care o recomand femeilor care își fac procese de conștiință ca sunt mame rele, să le ajute să pună lucrurile în perspectivă. This is how a bad mom looks like. Insa trigger warning: orice femeie care isi iubeste puiul va lasa cartea asta din mana profund dezgustata.
Poveste 3/5
Firul narativ m-a tinut in priza de la un capat la celalalt al cartii, mai ales ca si eu sunt mama si nu ma consider o supermami pentru ca am si alte lucruri la care sa ma gandesc. Maternitatea nu ma defineste, insa este o fateta importanta a identitatii mele.
Mi-a placut povestea in sine pentru ca este despre o mama denaturata, indragostita de cariera ei si care alege sa fie libera, lasand 3 copii in urma. Nu m-as supara daca ar fi facut asta pentru o cauza mare, insa ea nu este un cercetator bun, nu are vreun impact in lumea stiintei. Alege sa-si paraseasca familia pentru ca este un incovenient pentru ea. Cu toate astea, este o poveste buna in sine.
Epilogul mi-a provocat scarba. Anuleaza tot efectul povestii.
Tehnica narativa 3/5
Nu e mare lucru de zis aici. Este o carte care se citeste foarte usor, nu are pretentii mari de la cititor. Nimic inovator.
Personaje 3/5
Fiind o carte scrisa la persoana I, personajele (mai ales protagonista) sunt centrale. În loc de titlul curent, cartea ar trebui să se cheme ‘Eu sunt shitty mami’. Protagonista e la a treia sarcină, dar e indisponibilă emoțional pentru copiii ei. Trebuia să-și fi legat dracu' trompele. Nu aș judeca-o atât de aspru dacă nu aș ști ce impact are genul ăsta de comportament asupra copiilor. Orice fărâmă de simpatie mai aveam pentru Olivia s-a dus dracului din momentul când și-a plesnit băiatul peste față dintr-o prostie în fața întregii clase. Copilul ăla e tratat atât de urat de ea. Și e atât de deștept! Și acum îl mai și plesnește.
Olivia e narcisică. Grandomană, își asumă succesele, dar nu și eșecurile (alea sunt din vina Taniei), da vina pe ceilalți pentru ieșirile ei emoționale (“uite în ce stare m-au adus”), furia pare să fie singura emoție pe care o simte. Motivul pentru care personajele par unidimensionale e ca ea nu vede oamenii din viața ei cu totul, ci doar ca un șir de trăsături care fie îi convin (Petru, Corina), fie o stresează (Edi, mama ei). E paranoică, geloasă și se simte victimizată tot timpul. Nu-și asuma niciodată nimic. Totul e numai din vina celorlalți. Nu are pic de self-awareness, nu are mustrări de conștiință atunci când face greșeli flagrante (doar că-si plânge ea în pumni de ciudă când vede ce eșec nu înseamnă și asumare), este obsedată de imaginea de sine, are impresia ca fără ea institutul nici nu ar exista. Adevarata ei față, insa, este oglindită în reacțiile celorlalți. Ceilalți par ca se tem de ea. Ea se poartă urat cu toată lumea, inclusiv cu șeful ei, însă toți se poartă cu mănuși cu ea. Mă gândeam ca fac asta pentru ca e o angajată valoroasa pe care nu-și permit să o piardă, însă, desigur, așa cum bănuiam, nu este nici pe departe geniul în cercetare care crede ea ca e (aflăm asta de la Petru și de la Tania la final e tot). Tuturor le e frică de ea - lui Petru, copiilor, mamei ei, colegilor. Petru e exact genul de om care ar atrage un prădător ca ea care să se hrănească cu sufletul lui.
Olivia este fix genul de femeie care nu ar fi trebuit să aibă copii. Cu atât mai mult trebuia să fi folosit o metodă sigură contraceptivă Una țeapănă!
Ca profesionistă, e arogantă și geloasă pe succesul altora. Are o părere mult prea bună despre propriile competențe. Eu nu am cunoscut persoana competentă care să nu aibă momente de îndoială de sine, să nu sufere măcar un pic de sindromul impostorului, să nu fie foarte critica cu ea însăși. Însă Olivia nu ca se crede, dar știe dincolo de orice îndoială ca e foarte bună la ceea ce face. Asta nu e doar pasiune, e umflat în pene. Un om crescut de un tată veșnic nemulțumit așa cum spune ea ca era taică-su, se îndoiește mereu de sine, oricât de sus ar urca, oricâte competențe și aptitudini ar dobândi, va ridica mereu ștacheta mai sus. Ba mai mult, îi va considera pe cei din jur superiori. Ar diviniza o colegă ca Tania. De asemena, oamenii competenți se bucură pentru succesele colegilor lor, mai ales când acele succese le poartă proiectele către îndeplinirea telului. Însă Olivia e a dracului de egoistă. O interesează propriul renume mai degrabă decât să existe o cale de crea inimi sintetice.
Apoi, ca mamă și soție este un eșec lamentabil. E irascibila și egoistă. Chiar are motive să se simtă prost ca nu e in stare sa scoată copiii pe ușă la timp și astea. Nu e deloc dispusă să învețe de la Petru. Alege să ia totul personal și gata. Și mereu spune ca îi vine să-i dea lui Edi una peste gură doar pentru ca vorbește.
Clar ea este the villain of this story, insa scapa nepedepsita si asta ma umple de revolta. Faptul ca Olivia a fost abuzată în copilărie nu este o scuza. Și nici ca se mai simte prost din cand in cand că-și tratează naspa copiii nu e suficient. Nu încearcă deloc să se schimbe. E foarte urâcioasă cu mititeii de ei din cele mai stupide motive. Nu se gândește la copiii ei cu atâta drag cum se gândește la nenorocita ei de cercetare, in coditiile in care unul dintre ei este un bebelus. Nu suporta ca alții au nevoie de ea. Orice gălăgie pe care o fac copiii, la ea e un haos intolerabil. Copiii ar trebui să o asculte pur și simplu ca să merite să fie iubiți.
Degeaba face ea pe victima în relația cu mama ei ca… eu nu asta văd. Văd doar o țâfnoasă încăpățânată care își detestă mama din motive închipuite și ia niște sfaturi de bun simț drept duritate și atac. Încă de la ce început ne-a zis ca ei și lui Petru le e frică de ea, dar eu tot nu văd un motiv legitim pentru teama asta.
Mă șochează și cat de neimpresionată a fost de faptul ca colega ei de salon și-a abandonat copilul. Ba chiar a invidiat-o pe gloria ca a scăpat.
Apoi, la final, cu toata melodrama, ia decizia de a-si parasi familia crezand ca face ea asa un gest altruist. De fapt, este egoism pur. Nu stiu daca autoarea vrea sa ne convinga ca e din dragoste? Edi fix asta crede.
As fi dat 5/5 daca nu era epilogul idiot care ne arata un Edi vindecat care isi iubeste mama egoista si denaturata.
Valoare literara 2/5
Pe de o parte, îmi place stilul colocvial al dialogurilor. Ne place sau nu, așa vorbește lumea în ziua de azi. Și de aia dialogurile nu sună fals. Pe de altă parte, nu sunt de acord cu calculul lingvistic (a rezuma nu e același lucru cu to resume), nici cu “???” si, mai ales, nu cu ghilimele folosite in loc de linie de dialog (aici e vina editorului).
Și de realism nu știu dacă poate fi vorba ca institutul la care lucrează Olivia nu există de fapt în București. Și cum nu sunt bioinginer, nu pot verifica acuratețea termenilor științifici folosiți, dar, cumva, ma bucur ca nu sunt unul ca probabil mi-aș lua trigger după trigger ca it’s likely to be just a bunch of mambo jumbo.
Nu e realist nici faptul ca la stat împarti salonul doar cu o pacienta, toată lumea se poartă frumos cu tine la o naștere naturală și te încurajează să alăptezi. Cred ca scriitoarea e româncă doar cu numele în rest habar n-are de ce e pe aici.
Nici de psihologic nu poate fi vorba ca personajele toate sunt unidimensionale. Petre e bunătatea întruchipată (dar într-un mod atât de dezgustător ca mi se face rău de la el ca e ca un preș de șters picioarele așa și moale). Vine la pachet cu răbdare și blândețe nelimitate. La polul opus se află bătrânul dr. Schwartz care e pur și simplu rău și imposibil. Aparent își urăște copiii și e dezgustat de ei just because he's a meanie. Cu soția e un tiran și nimeni nu-i iese din voie. Insa unidimensionalitatea poate fi pusa pe seama faptului ca naratoarea e narcisica si nu poate vedea oamenii ca pe fiinte intregi.
Nu-mi dau seama daca ea a iesit narcisista pentru ca a vrut autoarea sa creeze un astfel de personaj sau pentru ca e o reflectie a autoarei care e narcisica, de aceea ii dau 3/5 pentru personaje.
Impact emotional 1/5
M-a lasat cu o gaura in inima. Sunt revoltata, dar nu din motivul pentru care ar fi vrut autoarea sa fiu in cazul in care ea chiar si-ar fi dorit sa simpatizez cu personajul ei monstruos.
Cartea a fost scrisă cu scopul de a obține reacții emoționale (la fel ca o postare de social media). Deși nu conține comentarii sociale (thank God) te face pe tine să gândești acele comentarii sociale care sunt all the rage in the femo-sphere (if I can call it that): inegalitatea biologică dintre femei și bărbați, cum o femeie e dezavantajată la muncă dacă e și mama, cum o femeie cu cinci copii care are potențial e ținută la cratiță, cum te face praf nașterea din punct de vedere hormonal. Desigur, niciuna dintre aceste teme nu este explorată, ci e atinsă gingaș în treacăt, în timp ce firul narativ este urmat fără abateri. Insa nimeni nu se gandeste la copii. Copiii sunt o piedica naturala in calea unei femei de a-si atinge “menirea” si merita inlaturati daca sunt prea de tot (ca un act de iubire fata de ei chiar).
Cunostinte dobandite despre lume 1/5
Experienta de a fi citit cartea nu m-a imbogatit cu nimic. Exista niste hinturi despre psihoza post-partum care credeam ca duc undeva, dar sunt abandonate la final. Nicio tema nu este exploarata ca lumea, ci lasata asa in vant.
Mesaj 1/5
Tot citind am crezut ca mesajul va fi despre iubirea unei mame. Desigur, nu ar fi fost realist ca Olivia sa vada “lumina” si sa devina o mama iubitoare peste noapte, insa felul cum s-a incheiat povestea si, mai ales epilogul, sa nu mai zic ca si dedicatia pe care mi-a lasat-o autoarea in autograf (“superputerea mamelor e iubirea”) m-au facut sa cred ca... faptul ca Olivia si-a abandonat asa familia a fost un act de iubire materna! In ziua de azi, se cheama ca-ti iubesti copiii daca, in loc sa te straduiesti pentru ei, ii abandonezi. E drept ca, la urma urmei, fiind asa o mama denaturata Olivia le-ar fi facut mai mult rau decat bine ramanand in viata lor, dar sa nu ne pacalim ca i-a parasit din dragoste, iar copiii aia in mod normal ar fi ramas traumatizati pe viata! Epilogul nu este meritat. Nu poate fi vorba de o vindecare fara ca noi sa fi vazut acest proces. E un epilog care apartine unui alt roman. Mi-ar fi placut ca in final sa fi vazut un text scris la persoana a treia despre o Olivie care se straduieste sa-si gaseasca locul in lume si care, cu toata pasiunea ei pentru stiinta, nu ajunge, de fapt, nicaieri in cariera si traieste in mizerie, singuratate si tristete. Un astfel de epilog ar fi ridicat notele la 5/5.
Faptul ca la final Edi spune ca nu au nevoie de o mama cu superputeri, ci de una care sa fie acolo din cand in cand imi spune ca asta e mesajul cartii: be a shitty mom! It's fine, that's all that your kids need. E un mesaj viciat, corupt de mentalitatea curenta cum ca femeile nu pot gresi si ca toate suntem mame bune. Prostul asta de Edi ar imbratisa-o strans pe ma-sa tot asa cum proastele de pe TikTok ar imbratisa-o strans pe Lindsay Clancy. E o psihoza in masa asta cu compasiunea fata de mamele odioase de acum.
O carte pe care o recomand femeilor care își fac procese de conștiință ca sunt mame rele, să le ajute să pună lucrurile în perspectivă. This is how a bad mom looks like. Insa trigger warning: orice femeie care isi iubeste puiul va lasa cartea asta din mana profund dezgustata.
Poveste 3/5
Firul narativ m-a tinut in priza de la un capat la celalalt al cartii, mai ales ca si eu sunt mama si nu ma consider o supermami pentru ca am si alte lucruri la care sa ma gandesc. Maternitatea nu ma defineste, insa este o fateta importanta a identitatii mele.
Mi-a placut povestea in sine pentru ca este despre o mama denaturata, indragostita de cariera ei si care alege sa fie libera, lasand 3 copii in urma. Nu m-as supara daca ar fi facut asta pentru o cauza mare, insa ea nu este un cercetator bun, nu are vreun impact in lumea stiintei. Alege sa-si paraseasca familia pentru ca este un incovenient pentru ea. Cu toate astea, este o poveste buna in sine.
Epilogul mi-a provocat scarba. Anuleaza tot efectul povestii.
Tehnica narativa 3/5
Nu e mare lucru de zis aici. Este o carte care se citeste foarte usor, nu are pretentii mari de la cititor. Nimic inovator.
Personaje 3/5
Fiind o carte scrisa la persoana I, personajele (mai ales protagonista) sunt centrale. În loc de titlul curent, cartea ar trebui să se cheme ‘Eu sunt shitty mami’. Protagonista e la a treia sarcină, dar e indisponibilă emoțional pentru copiii ei. Trebuia să-și fi legat dracu' trompele. Nu aș judeca-o atât de aspru dacă nu aș ști ce impact are genul ăsta de comportament asupra copiilor. Orice fărâmă de simpatie mai aveam pentru Olivia s-a dus dracului din momentul când și-a plesnit băiatul peste față dintr-o prostie în fața întregii clase. Copilul ăla e tratat atât de urat de ea. Și e atât de deștept! Și acum îl mai și plesnește.
Olivia e narcisică. Grandomană, își asumă succesele, dar nu și eșecurile (alea sunt din vina Taniei), da vina pe ceilalți pentru ieșirile ei emoționale (“uite în ce stare m-au adus”), furia pare să fie singura emoție pe care o simte. Motivul pentru care personajele par unidimensionale e ca ea nu vede oamenii din viața ei cu totul, ci doar ca un șir de trăsături care fie îi convin (Petru, Corina), fie o stresează (Edi, mama ei). E paranoică, geloasă și se simte victimizată tot timpul. Nu-și asuma niciodată nimic. Totul e numai din vina celorlalți. Nu are pic de self-awareness, nu are mustrări de conștiință atunci când face greșeli flagrante (doar că-si plânge ea în pumni de ciudă când vede ce eșec nu înseamnă și asumare), este obsedată de imaginea de sine, are impresia ca fără ea institutul nici nu ar exista. Adevarata ei față, insa, este oglindită în reacțiile celorlalți. Ceilalți par ca se tem de ea. Ea se poartă urat cu toată lumea, inclusiv cu șeful ei, însă toți se poartă cu mănuși cu ea. Mă gândeam ca fac asta pentru ca e o angajată valoroasa pe care nu-și permit să o piardă, însă, desigur, așa cum bănuiam, nu este nici pe departe geniul în cercetare care crede ea ca e (aflăm asta de la Petru și de la Tania la final e tot). Tuturor le e frică de ea - lui Petru, copiilor, mamei ei, colegilor. Petru e exact genul de om care ar atrage un prădător ca ea care să se hrănească cu sufletul lui.
Olivia este fix genul de femeie care nu ar fi trebuit să aibă copii. Cu atât mai mult trebuia să fi folosit o metodă sigură contraceptivă Una țeapănă!
Ca profesionistă, e arogantă și geloasă pe succesul altora. Are o părere mult prea bună despre propriile competențe. Eu nu am cunoscut persoana competentă care să nu aibă momente de îndoială de sine, să nu sufere măcar un pic de sindromul impostorului, să nu fie foarte critica cu ea însăși. Însă Olivia nu ca se crede, dar știe dincolo de orice îndoială ca e foarte bună la ceea ce face. Asta nu e doar pasiune, e umflat în pene. Un om crescut de un tată veșnic nemulțumit așa cum spune ea ca era taică-su, se îndoiește mereu de sine, oricât de sus ar urca, oricâte competențe și aptitudini ar dobândi, va ridica mereu ștacheta mai sus. Ba mai mult, îi va considera pe cei din jur superiori. Ar diviniza o colegă ca Tania. De asemena, oamenii competenți se bucură pentru succesele colegilor lor, mai ales când acele succese le poartă proiectele către îndeplinirea telului. Însă Olivia e a dracului de egoistă. O interesează propriul renume mai degrabă decât să existe o cale de crea inimi sintetice.
Apoi, ca mamă și soție este un eșec lamentabil. E irascibila și egoistă. Chiar are motive să se simtă prost ca nu e in stare sa scoată copiii pe ușă la timp și astea. Nu e deloc dispusă să învețe de la Petru. Alege să ia totul personal și gata. Și mereu spune ca îi vine să-i dea lui Edi una peste gură doar pentru ca vorbește.
Clar ea este the villain of this story, insa scapa nepedepsita si asta ma umple de revolta. Faptul ca Olivia a fost abuzată în copilărie nu este o scuza. Și nici ca se mai simte prost din cand in cand că-și tratează naspa copiii nu e suficient. Nu încearcă deloc să se schimbe. E foarte urâcioasă cu mititeii de ei din cele mai stupide motive. Nu se gândește la copiii ei cu atâta drag cum se gândește la nenorocita ei de cercetare, in coditiile in care unul dintre ei este un bebelus. Nu suporta ca alții au nevoie de ea. Orice gălăgie pe care o fac copiii, la ea e un haos intolerabil. Copiii ar trebui să o asculte pur și simplu ca să merite să fie iubiți.
Degeaba face ea pe victima în relația cu mama ei ca… eu nu asta văd. Văd doar o țâfnoasă încăpățânată care își detestă mama din motive închipuite și ia niște sfaturi de bun simț drept duritate și atac. Încă de la ce început ne-a zis ca ei și lui Petru le e frică de ea, dar eu tot nu văd un motiv legitim pentru teama asta.
Mă șochează și cat de neimpresionată a fost de faptul ca colega ei de salon și-a abandonat copilul. Ba chiar a invidiat-o pe gloria ca a scăpat.
Apoi, la final, cu toata melodrama, ia decizia de a-si parasi familia crezand ca face ea asa un gest altruist. De fapt, este egoism pur. Nu stiu daca autoarea vrea sa ne convinga ca e din dragoste? Edi fix asta crede.
As fi dat 5/5 daca nu era epilogul idiot care ne arata un Edi vindecat care isi iubeste mama egoista si denaturata.
Valoare literara 2/5
Pe de o parte, îmi place stilul colocvial al dialogurilor. Ne place sau nu, așa vorbește lumea în ziua de azi. Și de aia dialogurile nu sună fals. Pe de altă parte, nu sunt de acord cu calculul lingvistic (a rezuma nu e același lucru cu to resume), nici cu “???” si, mai ales, nu cu ghilimele folosite in loc de linie de dialog (aici e vina editorului).
Și de realism nu știu dacă poate fi vorba ca institutul la care lucrează Olivia nu există de fapt în București. Și cum nu sunt bioinginer, nu pot verifica acuratețea termenilor științifici folosiți, dar, cumva, ma bucur ca nu sunt unul ca probabil mi-aș lua trigger după trigger ca it’s likely to be just a bunch of mambo jumbo.
Nu e realist nici faptul ca la stat împarti salonul doar cu o pacienta, toată lumea se poartă frumos cu tine la o naștere naturală și te încurajează să alăptezi. Cred ca scriitoarea e româncă doar cu numele în rest habar n-are de ce e pe aici.
Nici de psihologic nu poate fi vorba ca personajele toate sunt unidimensionale. Petre e bunătatea întruchipată (dar într-un mod atât de dezgustător ca mi se face rău de la el ca e ca un preș de șters picioarele așa și moale). Vine la pachet cu răbdare și blândețe nelimitate. La polul opus se află bătrânul dr. Schwartz care e pur și simplu rău și imposibil. Aparent își urăște copiii și e dezgustat de ei just because he's a meanie. Cu soția e un tiran și nimeni nu-i iese din voie. Insa unidimensionalitatea poate fi pusa pe seama faptului ca naratoarea e narcisica si nu poate vedea oamenii ca pe fiinte intregi.
Nu-mi dau seama daca ea a iesit narcisista pentru ca a vrut autoarea sa creeze un astfel de personaj sau pentru ca e o reflectie a autoarei care e narcisica, de aceea ii dau 3/5 pentru personaje.
Impact emotional 1/5
M-a lasat cu o gaura in inima. Sunt revoltata, dar nu din motivul pentru care ar fi vrut autoarea sa fiu in cazul in care ea chiar si-ar fi dorit sa simpatizez cu personajul ei monstruos.
Cartea a fost scrisă cu scopul de a obține reacții emoționale (la fel ca o postare de social media). Deși nu conține comentarii sociale (thank God) te face pe tine să gândești acele comentarii sociale care sunt all the rage in the femo-sphere (if I can call it that): inegalitatea biologică dintre femei și bărbați, cum o femeie e dezavantajată la muncă dacă e și mama, cum o femeie cu cinci copii care are potențial e ținută la cratiță, cum te face praf nașterea din punct de vedere hormonal. Desigur, niciuna dintre aceste teme nu este explorată, ci e atinsă gingaș în treacăt, în timp ce firul narativ este urmat fără abateri. Insa nimeni nu se gandeste la copii. Copiii sunt o piedica naturala in calea unei femei de a-si atinge “menirea” si merita inlaturati daca sunt prea de tot (ca un act de iubire fata de ei chiar).
Cunostinte dobandite despre lume 1/5
Experienta de a fi citit cartea nu m-a imbogatit cu nimic. Exista niste hinturi despre psihoza post-partum care credeam ca duc undeva, dar sunt abandonate la final. Nicio tema nu este exploarata ca lumea, ci lasata asa in vant.
Mesaj 1/5
Tot citind am crezut ca mesajul va fi despre iubirea unei mame. Desigur, nu ar fi fost realist ca Olivia sa vada “lumina” si sa devina o mama iubitoare peste noapte, insa felul cum s-a incheiat povestea si, mai ales epilogul, sa nu mai zic ca si dedicatia pe care mi-a lasat-o autoarea in autograf (“superputerea mamelor e iubirea”) m-au facut sa cred ca... faptul ca Olivia si-a abandonat asa familia a fost un act de iubire materna! In ziua de azi, se cheama ca-ti iubesti copiii daca, in loc sa te straduiesti pentru ei, ii abandonezi. E drept ca, la urma urmei, fiind asa o mama denaturata Olivia le-ar fi facut mai mult rau decat bine ramanand in viata lor, dar sa nu ne pacalim ca i-a parasit din dragoste, iar copiii aia in mod normal ar fi ramas traumatizati pe viata! Epilogul nu este meritat. Nu poate fi vorba de o vindecare fara ca noi sa fi vazut acest proces. E un epilog care apartine unui alt roman. Mi-ar fi placut ca in final sa fi vazut un text scris la persoana a treia despre o Olivie care se straduieste sa-si gaseasca locul in lume si care, cu toata pasiunea ei pentru stiinta, nu ajunge, de fapt, nicaieri in cariera si traieste in mizerie, singuratate si tristete. Un astfel de epilog ar fi ridicat notele la 5/5.
Faptul ca la final Edi spune ca nu au nevoie de o mama cu superputeri, ci de una care sa fie acolo din cand in cand imi spune ca asta e mesajul cartii: be a shitty mom! It's fine, that's all that your kids need. E un mesaj viciat, corupt de mentalitatea curenta cum ca femeile nu pot gresi si ca toate suntem mame bune. Prostul asta de Edi ar imbratisa-o strans pe ma-sa tot asa cum proastele de pe TikTok ar imbratisa-o strans pe Lindsay Clancy. E o psihoza in masa asta cu compasiunea fata de mamele odioase de acum.
This entire review has been hidden because of spoilers.
January 20, 2024
Eu nu sunt Super Mami e o carte pe care *trebuie* sa o citesti daca ai (cel putin) un copil si simti ca viata parca nu mai e ca inainte.
Olivia, personajul principal, e o norocoasa: are o familie iubitoare si un job bun in domeniul de care e pasionata. Ar trebui sa fie fericita, dar nu este, mai ales atunci cand apare in peisaj o sarcina neprogramata. In mrejele depresiei post-natale, Olivia trebuie sa se rupa intre copiii ei reali, si “copilul” reprezentat de proiectul genial pe care il creste in laborator. Alegerea ei finala poate parea revoltatoare pentru unele mamici, dar cred ca toti parintii s-au gandit macar o data “cum ar fi fost daca?”
Eu nu sunt Super Mami e scrisa splendid, alert, niciun cuvant nu e in plus, si povestea e cel putin captivanta. Olivia este cat se poate de vie, si indiferent daca esti sau nu de acord cu alegerile ei, cu siguranta o vei intelege, macar putin.
Olivia, personajul principal, e o norocoasa: are o familie iubitoare si un job bun in domeniul de care e pasionata. Ar trebui sa fie fericita, dar nu este, mai ales atunci cand apare in peisaj o sarcina neprogramata. In mrejele depresiei post-natale, Olivia trebuie sa se rupa intre copiii ei reali, si “copilul” reprezentat de proiectul genial pe care il creste in laborator. Alegerea ei finala poate parea revoltatoare pentru unele mamici, dar cred ca toti parintii s-au gandit macar o data “cum ar fi fost daca?”
Eu nu sunt Super Mami e scrisa splendid, alert, niciun cuvant nu e in plus, si povestea e cel putin captivanta. Olivia este cat se poate de vie, si indiferent daca esti sau nu de acord cu alegerile ei, cu siguranta o vei intelege, macar putin.
April 29, 2024
O carte care m-a lasat perplex, prin decizia de final a protagonistei!
Cartea este o continua zbatere, antrenand multe personaje care dau dinamism, directie si conflict.
Paginile cartii te propulseaza intr-o spirala ascendenta de emotii, convulsii, trairi, decizii.
Te pune de multe ori in ipostaze in care cu ajutorul personajelor gasesti raspunsuri, dar nu cele pe care le-ai avea la indemana.
O carte provocatoare si pentru mine ca barbat! Am trecut prin multe stari sufletesti alaturi de protagonista si am incercat sa-i validez /invalidez deciziile. O carte care m- a tinut captiv.
Felicitari!
Cartea este o continua zbatere, antrenand multe personaje care dau dinamism, directie si conflict.
Paginile cartii te propulseaza intr-o spirala ascendenta de emotii, convulsii, trairi, decizii.
Te pune de multe ori in ipostaze in care cu ajutorul personajelor gasesti raspunsuri, dar nu cele pe care le-ai avea la indemana.
O carte provocatoare si pentru mine ca barbat! Am trecut prin multe stari sufletesti alaturi de protagonista si am incercat sa-i validez /invalidez deciziile. O carte care m- a tinut captiv.
Felicitari!
March 20, 2024
Dau foarte greu 5 stele, mai ales atunci cand sunt parti din carte care nu-s tocmai obiectiv corecte (cum ar fi tot ce are legatura cu viata de cercetator), dar cartea asta m-a lovit in suflet si m-a facut sa-mi dau seama, inca o data ca cel mai important lucru in viata cuiva care vrea sa faca lucruri marete e pacea de acasa si suportul partenerului.
December 16, 2023
O super-carte care se citește în două zile dar la care te vei gândi mult după aceea
În momentul în care am terminat "Eu nu sunt SuperMami", cartea de debut a Roxanei Popa, am întors cartea pentru a privi din nou coperta, pe care am fost tentat să o mângâi cu duioșie. Atât de mult m-a impresionat călătoria emoțională a eroinei cărții, Olivia. Pentru că am înțeles-o foarte bine, părinte fiind. Desigur, trăirile unei mame nu pot fi percepute fiziologic decât de mame, însă ca tată a doi copii m-am identificat foarte mult cu situațiile imposibile în care este pusă Olivia, și reacțiile ei. Ce este de remarcat că aceste situații imposibile nu sunt din domeniul fantasticului, ci sunt lucruri pe care le întâlnim în viața noastră cotidiană, puși mereu în fața unor alegeri, care sunt dileme, nu probleme, pentru că nu au soluții, numai compromisuri: timp pentru familie sau pentru noi înșine? deep focus sau atenție fragmentată în nșpe mii de treburi care trebuiesc îndeplinite într-o zi?
Roxana capturează într-o manieră deosebit de vie și intensă această frământare a mamei moderne, chiar dacă este încapsulată în povestea unei persoane excepționale, o cercetătoare de nivel mondial. Probabil toate mamele din viața noastră se încadrează în această aură de super-mami, pentru că așteptările celor din jur (inclusiv ale autorului acestei mici recenzii) sunt de multe ori nerealiste și egoiste. Femeile din viața noastră nu sunt super-oameni.
Ca o coincidență, în ziua în care am comandat această carte, am participat la o discuție la birou cu o persoană din managementul executiv al firmei, și ea mamă. Aceasta ne-a spus în timpul prezentării că nu ar fi putut ajunge unde este la nivel profesional fără o bonă și fără psihiatru. Această doamnă a exclamat, într-un moment de candoare: I'm not superhuman! Și a trebuit să ridic două degete, și să comentez, că tocmai am comandat o nouă carte apărută în România, "I'm not supermom". Această carte spune pe nume multe lucruri care se întâmplă probabil în fiecare casă cu copii, însă care sunt rareori menționate.
"Eu nu sunt SuperMami" este o călătorie emoțională, în care m-au usturat ochii de câteva ori, pentru că am încercat să îmi opresc lacrimi de empatie. Nu le-am vărsat, pentru că poate ar fi fost prea dramatic, dar aceste lacrimi le-am simțit înăuntrul meu. Este, fără doar și poate, una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta, desigur una din cărțile cu cel mai mare impact emoțional pe care le-am citit în ultimii ani. Recomand această super-carte din toată inima. Felicitări, Roxana Popa, pentru o carte de debut de excepție!!
În momentul în care am terminat "Eu nu sunt SuperMami", cartea de debut a Roxanei Popa, am întors cartea pentru a privi din nou coperta, pe care am fost tentat să o mângâi cu duioșie. Atât de mult m-a impresionat călătoria emoțională a eroinei cărții, Olivia. Pentru că am înțeles-o foarte bine, părinte fiind. Desigur, trăirile unei mame nu pot fi percepute fiziologic decât de mame, însă ca tată a doi copii m-am identificat foarte mult cu situațiile imposibile în care este pusă Olivia, și reacțiile ei. Ce este de remarcat că aceste situații imposibile nu sunt din domeniul fantasticului, ci sunt lucruri pe care le întâlnim în viața noastră cotidiană, puși mereu în fața unor alegeri, care sunt dileme, nu probleme, pentru că nu au soluții, numai compromisuri: timp pentru familie sau pentru noi înșine? deep focus sau atenție fragmentată în nșpe mii de treburi care trebuiesc îndeplinite într-o zi?
Roxana capturează într-o manieră deosebit de vie și intensă această frământare a mamei moderne, chiar dacă este încapsulată în povestea unei persoane excepționale, o cercetătoare de nivel mondial. Probabil toate mamele din viața noastră se încadrează în această aură de super-mami, pentru că așteptările celor din jur (inclusiv ale autorului acestei mici recenzii) sunt de multe ori nerealiste și egoiste. Femeile din viața noastră nu sunt super-oameni.
Ca o coincidență, în ziua în care am comandat această carte, am participat la o discuție la birou cu o persoană din managementul executiv al firmei, și ea mamă. Aceasta ne-a spus în timpul prezentării că nu ar fi putut ajunge unde este la nivel profesional fără o bonă și fără psihiatru. Această doamnă a exclamat, într-un moment de candoare: I'm not superhuman! Și a trebuit să ridic două degete, și să comentez, că tocmai am comandat o nouă carte apărută în România, "I'm not supermom". Această carte spune pe nume multe lucruri care se întâmplă probabil în fiecare casă cu copii, însă care sunt rareori menționate.
"Eu nu sunt SuperMami" este o călătorie emoțională, în care m-au usturat ochii de câteva ori, pentru că am încercat să îmi opresc lacrimi de empatie. Nu le-am vărsat, pentru că poate ar fi fost prea dramatic, dar aceste lacrimi le-am simțit înăuntrul meu. Este, fără doar și poate, una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta, desigur una din cărțile cu cel mai mare impact emoțional pe care le-am citit în ultimii ani. Recomand această super-carte din toată inima. Felicitări, Roxana Popa, pentru o carte de debut de excepție!!
March 7, 2024
Știi care a fost primul lucru pe care l-am făcut când am închis cartea? M-am dus și mi-am îmbrățișat copiii. Strâns, cu lacrimile făcute ghem în gât, ca și cum nu i-am văzut o lună întreagă. Le-am spus că îi iubesc și i-am rugat să mă ierte când greșesc. Sunt și eu om, nu SuperMami.
Și eu trăiesc emoțiile vieții de mamă prin cuvinte. Scriu când mi-e greu, scriu când sunt fericită. Așa pot eu să pun etichete emoțiilor și să le pun pe fiecare în parte în raftul ei. De aceea am fost foarte curioasă să citesc cartea Roxanei Popa.
Mi-a plăcut foarte mult!
Olivia este doctor în medicină și mama a doi copii. Într-un moment crucial al carierei sale, află că urmează să devină mamă pentru a treia oară. Atunci, în Olivia începe lupta interioară între Olivia-medicul și Olivia- mama.
În fiecare femeie există aceste alter egouri, pe care încercăm să le facem să se împrietenească. Doar că, uneori, aceste euri nu se pot completa unul pe celălalt. Nu pot forma un întreg. Ele se resping, precum magneții, trăgând fiecare, cu egoism, spre partea lui. Până când apare ruperea. Apare sfâșierea sufletului femeii care e împărțită între ceea ce îi place să facă și viața de mamă.
Roxana a construit încet, dar sigur, ruperea în bucăți a Oliviei.
Nu știu dacă acest roman mi-a plăcut atât de mult pentru că m-am regăsit în multe dintre luptele interioare ale Oliviei sau datorită faptului că autoarea a reușit să mă facă să o înțeleg pe Olivia, deși eu sunt o mamă care stă acasă cu copiii. Roxana Popa m-a ajutat să nu o displac, în ciuda alegerilor pe care le-a făcut, ci mi-a arătat că pe oricare mal ne-am afla noi, mamele, indiferent dacă stăm acasă sau dacă suntem femei axate pe carieră, presiunea este aceeași. Sunt greutăți diferite, provocări altfel, dar presiunea e aceeași. Și nu e greșit, orice mal am alege.
Am văzut foarte clar cum problemele de natură psihologică ale mamei se răsfrâng asupra copiilor. Am văzut cum iau naștere traumele și cum se perpetuează, de la o generație la alta.
Am găsit foarte interesant faptul că rolul tatălui a fost frumos evidențiat. Și tații trebuie să se implice în creșterea copiilor.
Mi-a plăcut foarte mult și coperta cărții, tristețea pe care o transmite.
Felicitări, Roxana Popa, pentru acest roman de debut! Da, și autorii români contemporani pot scrie bine, frumos, emoționant! Mă bucur că te-am descoperit și sper să urmeze și alte romane!
Și eu trăiesc emoțiile vieții de mamă prin cuvinte. Scriu când mi-e greu, scriu când sunt fericită. Așa pot eu să pun etichete emoțiilor și să le pun pe fiecare în parte în raftul ei. De aceea am fost foarte curioasă să citesc cartea Roxanei Popa.
Mi-a plăcut foarte mult!
Olivia este doctor în medicină și mama a doi copii. Într-un moment crucial al carierei sale, află că urmează să devină mamă pentru a treia oară. Atunci, în Olivia începe lupta interioară între Olivia-medicul și Olivia- mama.
În fiecare femeie există aceste alter egouri, pe care încercăm să le facem să se împrietenească. Doar că, uneori, aceste euri nu se pot completa unul pe celălalt. Nu pot forma un întreg. Ele se resping, precum magneții, trăgând fiecare, cu egoism, spre partea lui. Până când apare ruperea. Apare sfâșierea sufletului femeii care e împărțită între ceea ce îi place să facă și viața de mamă.
Roxana a construit încet, dar sigur, ruperea în bucăți a Oliviei.
Nu știu dacă acest roman mi-a plăcut atât de mult pentru că m-am regăsit în multe dintre luptele interioare ale Oliviei sau datorită faptului că autoarea a reușit să mă facă să o înțeleg pe Olivia, deși eu sunt o mamă care stă acasă cu copiii. Roxana Popa m-a ajutat să nu o displac, în ciuda alegerilor pe care le-a făcut, ci mi-a arătat că pe oricare mal ne-am afla noi, mamele, indiferent dacă stăm acasă sau dacă suntem femei axate pe carieră, presiunea este aceeași. Sunt greutăți diferite, provocări altfel, dar presiunea e aceeași. Și nu e greșit, orice mal am alege.
Am văzut foarte clar cum problemele de natură psihologică ale mamei se răsfrâng asupra copiilor. Am văzut cum iau naștere traumele și cum se perpetuează, de la o generație la alta.
Am găsit foarte interesant faptul că rolul tatălui a fost frumos evidențiat. Și tații trebuie să se implice în creșterea copiilor.
Mi-a plăcut foarte mult și coperta cărții, tristețea pe care o transmite.
Felicitări, Roxana Popa, pentru acest roman de debut! Da, și autorii români contemporani pot scrie bine, frumos, emoționant! Mă bucur că te-am descoperit și sper să urmeze și alte romane!
December 7, 2023
Cartea Roxanei mi-a așternut în față niște oglinzi de o claritate înfricoșătoare. Nu mi-a dat de ales, a trebuit să privesc adânc acolo, fără să-mi feresc privirea, deși în mine creștea tot mai mult un vârtej cu un maaare gol în mijloc.
Oglinda nr 1: RATATUL- am fugit toată viața de eticheta de casnică, având imaginea mamei mele, casnică cu cinci copii, la mila soțului. Lecția pe care mi-a dat-o personajul tău (mama Oliviei) m-a făcut să mă simt rușinată de gândul meu.
Oglinda nr 2: PERFECȚIONISTUL- sentimentul continuu că trebuie să pot mai mult, întotdeauna cu ceva de demonstrat cuiva...
Oglinda nr 3: MINCINOSUL- alegerile pe care le-am făcut (pretext- pentru copii) și acțiunile pe care nu le-am făcut (pretext- din cauza copiilor).
Oglinda nr 4: SALVATORUL- micul narcisist care crede că fără el lumea ia sfârșit; mi-am lăsat acasă primul copil la numai o lună și jumătate 😭, spunându-mi că am nevoie de job, dar și jobul de mine. Mi-am lăsat acasă al doilea copil, la numai șapte luni, deși eram în plină ascensiune profesională și stabilă financiar. "Le e greu la muncă fără mine" îmi spuneam. "Copiii mei sunt cu mama! Le e bine!" îmi spuneam.
În vârtejul acestor minciuni în care m-am învârtit ani de-a rândul s-a creat un gol în care am căzut acum vreo trei ani, când, trecând printr-o încercare legată de fiica mea, m-am sfâșiat între vinovăție și regret.
Lecțiile din cartea aceasta, care mi-au rămas întipărite în suflet, sunt multe. Dintre ele, voi aminti două, spre care acul metaforic al busolei mele de mamă să încline mereu:
-"MĂSURA ADEVĂRATEI CUNOAȘTERI E DRAGOSTEA!"
-"...nu avem nevoie de o mamă cu superputeri. Avem nevoie ca, din când în când, ea doar să fie acolo."
"Eu nu sunt supermami" este un bisturiu care taie adânc și dureros, care sfredelește și curăță tot țesutul rănit, dar este și balsamul care se așterne vindecător peste ce rămâne.
Iar golul nu este altceva decât un spațiu ce așteaptă să fie umplut cu acceptare, cu prezență conștientă și cu multă iubire.
❤️ Cu multă recunoștință autoarei, o mamă.
December 26, 2023
În calitate de om fără copii și cu anxietăți serioase vizavi de subiect, cartea asta mi-a ilustrat cele mai mari temeri. M-a ținut într-o stare permanentă de stres și frustrare, m-a făcut să țip la pagini, m-a amuzat pe alocuri, dar în principiu m-a făcut să mă simt, într-un mod foarte ciudat, văzută — cu atât mai ciudat cu cât nu mă consider deloc în target-ul acestui roman. Am rezonat cu Olivia pe parcursul unei mari bucăți din poveste, am anticipat finalul și, oricât de psihopată aș părea, l-am așteptat cu nerăbdare.
Ce e ciudat e că, pe la mijlocul poveștii, mi-am dat seama că nu prea mai rezonez cu Olivia. Că o înțeleg în continuare, dar că aș vrea mai degrabă să o îmbrățișez, decât să o încurajez pe calea pe care mi-am imaginat că o să o ia. Mi-a trecut prin minte că Olivia nu știe, nu poate, nu vrea să fie mamă, pentru că n-a apucat niciodată să fie cu adevărat copil — și nu știu de ce treaba asta a trezit în mine un instinct matern latent, pe care nu credeam că îl am în arsenal. Am simțit-o pe Olivia atât de reală și atât de familiară, încât mi-a rupt inima. Și, în final, copilul neiubit pe care l-am jelit cel mai mult din toată povestea asta a fost chiar ea.
Per ansamblu, “Eu nu sunt SuperMami” a fost o carte foarte interesantă. Un stil fluid, complet lipsit de stângăcia multor romane de debut, presărat din plin cu “romglezisme” care sunt limbajul meu de suflet, simplu și ușor de citit, dar deloc simplist sau superficial. O carte pe care o recomand și o poveste care o să mă bântuie și pe care o să o răsucesc în minte mult timp de acum încolo.
Ce e ciudat e că, pe la mijlocul poveștii, mi-am dat seama că nu prea mai rezonez cu Olivia. Că o înțeleg în continuare, dar că aș vrea mai degrabă să o îmbrățișez, decât să o încurajez pe calea pe care mi-am imaginat că o să o ia. Mi-a trecut prin minte că Olivia nu știe, nu poate, nu vrea să fie mamă, pentru că n-a apucat niciodată să fie cu adevărat copil — și nu știu de ce treaba asta a trezit în mine un instinct matern latent, pe care nu credeam că îl am în arsenal. Am simțit-o pe Olivia atât de reală și atât de familiară, încât mi-a rupt inima. Și, în final, copilul neiubit pe care l-am jelit cel mai mult din toată povestea asta a fost chiar ea.
Per ansamblu, “Eu nu sunt SuperMami” a fost o carte foarte interesantă. Un stil fluid, complet lipsit de stângăcia multor romane de debut, presărat din plin cu “romglezisme” care sunt limbajul meu de suflet, simplu și ușor de citit, dar deloc simplist sau superficial. O carte pe care o recomand și o poveste care o să mă bântuie și pe care o să o răsucesc în minte mult timp de acum încolo.
April 12, 2024
Am atâtea să zic despre povestea Oliviei, despre fiecare personaj și fiecare sentiment pe care l-am avut pe durata lecturii, însă nu știu de unde să încep și unde să termin.
Am citit-o încet, m-am bucurat de fiecare capitol și fiecare bucățică expusă din sufletul protagonistei, am simțit cum mi se frângea inima pe măsură ce acțiunea evolua. Este incredibil câte trăiri a trezit în mine, cum mi-a pus în față o parte din propriile-mi insecurități sau chiar bucățica aia egoistă din mine, care ar fi în stare să dea la o parte orice și pe oricine care se interpune între mine și pasiunea mea.
Am fost ținută captivă între pagini, cu speranța pâlpâind în mine, indiferent dacă intuiam sau nu în ce direcție se duce. Țineam și nu țineam cu Olivia, o înțelegeam și-n același timp nu; am experimentat totul odată cu ea, m-a pus să trăiesc niște lucruri care m-au făcut să privesc în gol câteva secunde ca să-mi pot reveni din emoție.
Pentru zdruncinarea emoțională, pentru dorința acerbă ca Olivia să facă alegerile bune, pentru întreaga poveste fantastic de bine construită - nu ajung cinci stele. ”Eu nu sunt SuperMami” este acel gen de roman pe care abia aștepți să îl termini ca să vezi ce întâmplă, dar în același timp îți dorești să nu ajungi la ultima pagină fiindcă știi că o să doară.
Am citit-o încet, m-am bucurat de fiecare capitol și fiecare bucățică expusă din sufletul protagonistei, am simțit cum mi se frângea inima pe măsură ce acțiunea evolua. Este incredibil câte trăiri a trezit în mine, cum mi-a pus în față o parte din propriile-mi insecurități sau chiar bucățica aia egoistă din mine, care ar fi în stare să dea la o parte orice și pe oricine care se interpune între mine și pasiunea mea.
Am fost ținută captivă între pagini, cu speranța pâlpâind în mine, indiferent dacă intuiam sau nu în ce direcție se duce. Țineam și nu țineam cu Olivia, o înțelegeam și-n același timp nu; am experimentat totul odată cu ea, m-a pus să trăiesc niște lucruri care m-au făcut să privesc în gol câteva secunde ca să-mi pot reveni din emoție.
Pentru zdruncinarea emoțională, pentru dorința acerbă ca Olivia să facă alegerile bune, pentru întreaga poveste fantastic de bine construită - nu ajung cinci stele. ”Eu nu sunt SuperMami” este acel gen de roman pe care abia aștepți să îl termini ca să vezi ce întâmplă, dar în același timp îți dorești să nu ajungi la ultima pagină fiindcă știi că o să doară.
December 3, 2023
Ce mi-ai facut cu cartea asta! Sunt ravasita de emotii, am plans de-a dreptul, (sa stii ca plang destul de greu, rar) in nici un caz nu ma asteptam la asa un final. Personajele tale sunt vii pentru mine si ma doare sufletul. Nu mai spun cat sunt de impresionata de cunostintele alea de medicina, economie, psihologie. Engleza si literatura, ce sa mai spun... Iti spun fara sa mint ca e prima carte la care citind, nu m-a furat gandul la altceva nici macar o data. Cuvintele mele nu sunt in masura sa te poata felicita pe cat meriti. Iti doresc tot binele si multumirea sufleteasca de care ai nevoie pentru tine si familia ta. Ai o familie tare buna, un sot minunat, se vede ca te iubeste, te sustine si te ajuta in tot ce faci iar pe copii, stii ca-i iubesc de nu mai pot. Poate te gandesti sa continui povestea cu o alta carte. Ma intereseaza cum or mai sta lucrurile cu Olivia, cu Petru si cu cei trei copii. Ma doare sufletul pentru toti! 💔Ti-am scris cu inima in gat 😭. Esti geniala, te iubesc!
January 9, 2024
Am citit-o și eu și soția mea.
Seara comentam amândoi ca niște bătrâni:
„Avea casă, avea masă. Familia era ok, banii erau în regulă, postul la institut era bun, perspective existau. La ce i-a trebuit chestia asta?”
Așa am ajuns la revelația că, de fapt, adevăratele povești NU sunt lupte între bine și rău, ci dușmănii ireconciliabile între bine și foarte bine. Acolo stau dramele autentice.
Roxana ne arată că marea alegere nu e când trebuie să pleci de la rah#t la prăjitură pentru că acolo opțiunea e simplă.
Marea alegere e când trebuie să părăsești binele pentru ceva mult mai mare care simți că e parte din destinul tău.
Cartea „Eu nu sunt SuperMami” este o astfel de poveste.
O vei citi pagină cu pagină, indiferent că ești femeie sau bărbat, ai copii sau nu-i ai.
E o carte despre viață și alegeri care te va răscoli.
Seara comentam amândoi ca niște bătrâni:
„Avea casă, avea masă. Familia era ok, banii erau în regulă, postul la institut era bun, perspective existau. La ce i-a trebuit chestia asta?”
Așa am ajuns la revelația că, de fapt, adevăratele povești NU sunt lupte între bine și rău, ci dușmănii ireconciliabile între bine și foarte bine. Acolo stau dramele autentice.
Roxana ne arată că marea alegere nu e când trebuie să pleci de la rah#t la prăjitură pentru că acolo opțiunea e simplă.
Marea alegere e când trebuie să părăsești binele pentru ceva mult mai mare care simți că e parte din destinul tău.
Cartea „Eu nu sunt SuperMami” este o astfel de poveste.
O vei citi pagină cu pagină, indiferent că ești femeie sau bărbat, ai copii sau nu-i ai.
E o carte despre viață și alegeri care te va răscoli.
September 13, 2023
Povestea Oliviei rewired my brain. M-a făcut să plâng cu draci și nervi (m-am decis greu să las "draci și nervi" aici, dar e cea mai precisă licență). A fost ca o călătorie în post-gravidenia mea. O carte despre intensitatea emoțiilor unei mame, sfâșiată între dragostea pentru copii și identitatea ei de om. Două stări care încearcă fiecare să o consume pe cealaltă.
Am admirat-o pe Olivia, am iubit-o și am urât-o, chiar dacă, pe alocuri, semăna cu mine mai mult decât îmi plăcea să recunosc. Înțelegând-o pe ea, m-am înțeles mai mult pe mine. Iar autoarea se joacă magistral cu tensiunea în fiecare scenă.
O carte foarte puternică, dar care nu e for the faint-hearted!
Am admirat-o pe Olivia, am iubit-o și am urât-o, chiar dacă, pe alocuri, semăna cu mine mai mult decât îmi plăcea să recunosc. Înțelegând-o pe ea, m-am înțeles mai mult pe mine. Iar autoarea se joacă magistral cu tensiunea în fiecare scenă.
O carte foarte puternică, dar care nu e for the faint-hearted!
December 6, 2023
Am trecut prin atatea stari citind cartea aceasta si nu as schimba nimic din asta.
Am judecat-o pe Olivia, m-am rușinat apoi pentru asta. M-am pus in pielea ei, i-am analizat gândurile si reacțiile si m-am gândit eu ce-as fi facut sau gândit in locul ei.
Am vrut sa o îmbrățișez si sa-i spun ca e in regula, am vrut sa o scutur si sa-i spun să-și bage mințile în cap.
Mi-am facut teorie dupa teorie despre ce se va întâmpla mai departe.
Am vrut sa azvârl cartea si sa nu o mai deschid pana ce nu as fi fost sigura ca Olivia va face ce e bine / corect (pentru ea, pentru mine, pentru tine, pentru cine?..).
Am revenit iar si iar la ea pentru ca nu puteam sa nu stiu...
Am judecat-o pe Olivia, m-am rușinat apoi pentru asta. M-am pus in pielea ei, i-am analizat gândurile si reacțiile si m-am gândit eu ce-as fi facut sau gândit in locul ei.
Am vrut sa o îmbrățișez si sa-i spun ca e in regula, am vrut sa o scutur si sa-i spun să-și bage mințile în cap.
Mi-am facut teorie dupa teorie despre ce se va întâmpla mai departe.
Am vrut sa azvârl cartea si sa nu o mai deschid pana ce nu as fi fost sigura ca Olivia va face ce e bine / corect (pentru ea, pentru mine, pentru tine, pentru cine?..).
Am revenit iar si iar la ea pentru ca nu puteam sa nu stiu...
June 21, 2024
O carte - manifest, cu multă durere, bucurie și emoție.
Cu de toate, ca în viața.
Mai puțin sfârșitul.
Neașteptat, crud, real, fără drept de apel.
M-ai răscolit mult, fată draga!
Roxo T. Popa, nu știam că scrii așa!
Am plâns cu cartea în mâna, acum, în stația de autobuz.
Am vrut sa o termin, să merg acasă la copiii și la familie, liniștită, cu cartea terminată.
Că e și groasa... 418 pagini de emotie pură!
Felicitări draga mea, Tu ești Super Mami!
Bravo Daniel Zărnescu că ai descoperit minunea asta!
StoryCraft, o editură excepțională!
P.S. Aștept continuarea, cu saga familiei Schwartz.
Cu de toate, ca în viața.
Mai puțin sfârșitul.
Neașteptat, crud, real, fără drept de apel.
M-ai răscolit mult, fată draga!
Roxo T. Popa, nu știam că scrii așa!
Am plâns cu cartea în mâna, acum, în stația de autobuz.
Am vrut sa o termin, să merg acasă la copiii și la familie, liniștită, cu cartea terminată.
Că e și groasa... 418 pagini de emotie pură!
Felicitări draga mea, Tu ești Super Mami!
Bravo Daniel Zărnescu că ai descoperit minunea asta!
StoryCraft, o editură excepțională!
P.S. Aștept continuarea, cu saga familiei Schwartz.
July 28, 2026
Wow, Roxana Popa ce mi-ai făcut cu romanul ăsta. Nu l-am putut lăsa din mână până nu am terminat de citit. După ce l-am terminat a trebuit să mă opresc și să trag aer adânc si să meditez la tot ce am citit.
O carte care te face să-ți pui multe întrebări, o carte pe care o trăiești la maxim si care îți lasă fiori pe șira spinării, o carte care te face sa te întreb ce ai fi făcut tu - ca femeie, ca mamă, ca om pasionat de munca ei- dacă ai fi fost tu în locul eroinei.
Chiar dacă poate nu ești de acord cu tot ce face protagonista asta nu înseamnă că nu îți vei pune multe întrebări.
Iar finalul a fost wow.
Felicitări! O carte scrisă admirabil!
O carte care te face să-ți pui multe întrebări, o carte pe care o trăiești la maxim si care îți lasă fiori pe șira spinării, o carte care te face sa te întreb ce ai fi făcut tu - ca femeie, ca mamă, ca om pasionat de munca ei- dacă ai fi fost tu în locul eroinei.
Chiar dacă poate nu ești de acord cu tot ce face protagonista asta nu înseamnă că nu îți vei pune multe întrebări.
Iar finalul a fost wow.
Felicitări! O carte scrisă admirabil!
April 30, 2024
Hai măi Roxana, chiar așa să scrii o carte?
Ești BESTIALĂ!
Îmi vine să mă duc în pădure să urlu la propriu de durere și amarul care mi-a rămas.
Am plâns, am plâns și iar am plâns citind.
Trebuie să mai treacă ceva timp până să pot să mai citesc vreo carte, am nevoie de timp să îmi revin.
Și încă una… mi-e frică că în comparație cu cartea ta, alte cărți îmi vor părea tare necărți cumva.🧐
Ești MINUNATĂ‼️‼️‼️‼️🥰♥️🫶🏻🌸
Tre’să poți să scrii în halul ăsta 🫶🏻🥰încât să doară toate celulele cititorului. Felicitări!!!
Ești BESTIALĂ!
Îmi vine să mă duc în pădure să urlu la propriu de durere și amarul care mi-a rămas.
Am plâns, am plâns și iar am plâns citind.
Trebuie să mai treacă ceva timp până să pot să mai citesc vreo carte, am nevoie de timp să îmi revin.
Și încă una… mi-e frică că în comparație cu cartea ta, alte cărți îmi vor părea tare necărți cumva.🧐
Ești MINUNATĂ‼️‼️‼️‼️🥰♥️🫶🏻🌸
Tre’să poți să scrii în halul ăsta 🫶🏻🥰încât să doară toate celulele cititorului. Felicitări!!!
February 12, 2026
„Eu nu sunt super mami” este o carte pe care neapărat trebuie să o citești. Emoțiile și trăirile sunt la cote maxime. Citeam și mă gândeam cum se va termina, dar la finalul propus de autoare nu m-aș fi gândit. Iar replica de final… o voi ține minte multă vreme de acum încolo.
M-am regăsit în câteva situații și gânduri ale protagonistei – cred că toate mămicile o facem la un moment dat. Eram ca într-un carusel: îmi urca inima în gât, apoi îmi cobora în stomac, și tot așa.
Mulțumesc, Roxo, pentru o lectură deosebită! ✨
M-am regăsit în câteva situații și gânduri ale protagonistei – cred că toate mămicile o facem la un moment dat. Eram ca într-un carusel: îmi urca inima în gât, apoi îmi cobora în stomac, și tot așa.
Mulțumesc, Roxo, pentru o lectură deosebită! ✨
July 11, 2025
Recunosc că mă așteptam să fie totuși Super Mami (deși titlul cărții spune clar că nu e) și să reușească să-și îndeplinească cu succes toate rolurile (soție, mamă, femeie de carieră). O carte în care, ca mamă, m-am regăsit pe alocuri. Finalul m-a întristat și a rămas cu mine senzația de luptă interioară nu doar a Oliviei, personajul principal al cărții, ci a multor femei, mame.
This entire review has been hidden because of spoilers.
December 3, 2023
Cu un stil captivant și ritm alert, cartea ‘Eu nu sunt SuperMami' m-a tras într-o călătorie fascinantă printre dileme etice și bătălii personale. M-a făcut să reflectez la cât de fragil este echilibrul între viața personală și cea profesională la care visăm cu toții.
December 3, 2024
Ce roman extraordinară! Nu m-am putut opri din citit. Atât de multă emoție și devastare. Lupta între a avea o carieră și a fi mamă, pe lângă schimbările corpului – oricât de minunat ar fi soțul tău, cum este Petru. Un final total neașteptat!
December 14, 2023
O poveste care, cu adevarat, merita scrisa.
Si, la fel de mult, merita citita.
Si, la fel de mult, merita citita.
June 10, 2024
Mi-a plăcut la nebunie! M-am identificat pe ici pe colo cu unele situatii si am sperat, cu fiecare pagina citita, ca Olivia sa se întoarcă la familia ei.
September 19, 2025
O carte cu final neasteptat, intrigant, controversat.
Actiunea te tine in priza. E o lectura usor de parcurs dar nu usor de digerat.
Actiunea te tine in priza. E o lectura usor de parcurs dar nu usor de digerat.
March 25, 2026
Tare mi-a placut cartea asta, m-am regasit in toate emotiile prin care trece eroina, a fost pe sufletul meu si parca m-a absolvit de o vina pe care nu stiam ca o am. Super carte, recomand!
August 22, 2026
Simply devastating.. It deserves a bigger world...
Displaying 1 - 30 of 35 reviews