Directorul poliţiei apăsă pe butonul de pe birou, şi îi zise poliţistului, care intră câteva clipe mai târziu:
― Spune domnului inspector Wembury că-l rog să poftească până la mine!
Puse apoi într-un dosar documentul pe care tocmai îl citise. Cariera lui Alan Wembury, atât ca agent de poliţie cât şi ca militar, era strălucită. Devenit ofiţer în cursul războiului, dobândise gradul de maior, fiind decorat apoi cu „Meritul militar”, pentru purtarea sa pe câmpul de luptă. Acum îl aştepta o nouă distincţie.
Uşa se deschise şi un bărbat înalt se ivi în prag. Ridicând privirea, directorul zări o faţă slabă şi smeadă, cu doi ochi verzi şi surâzători.
― Bună dimineaţa, Wembury.
― Bună dimineaţa, domnule director.
Alan Wembury avea vreo treizeci şi ceva de ani. Atât ţinuta cât şi limbajul său ales trădau un contact îndelungat cu persoane culte şi distinse.
― Te-am poftit la mine, fiindcă vreau să-ţi comunic o ştire, foarte plăcută.
Purta o vie simpatie acestui subaltern integru. În lunga sa carieră, nu mai acordase nimănui atâta încredere ca acestui tânăr detectiv.
― Mă încântă orice ştire nouă, râse Alan.
― Ai fost înaintat inspector regional şi începând de luni vei lua în primire circumscripţia „R”, zise directorul.
Alan nu-şi putu ascunde un gest de mirare, cu toată stăpânirea de sine ce-l caracteriza.
Rangul de inspector regional era un pas important în cariera sa. Ajuns aici la o asemenea vârstă, trebuia negreşit să devină într-o zi inspector principal la Scotland Yard şi apoi cine ştie ce alte distincţii l-ar mai putea aştepta.
― Sunt foarte surprins, domnule director, zise într-un târziu şi fireşte, vă sunt foarte recunoscător. Cred însă că mai degrabă alţii ar fi meritat această avansare.
Colonelul Walford clătină capul.
― Sentimentele d-tale îţi fac cinste, spuse el cu îngăduinţă, dar eu nu-ţi împărtăşesc părerea.