Există o voce a străinului prins între lumi care străbate recurent povestirile pe jumătate visate. Ea dictează când tonuri voit melancolice, când tensiuni mocnite sau imagini erotice, încercând să imagineze posibile răspunsuri la întrebarea: ,,Mai pot spune fărâmele astea povestea întregului?" Iar George Moise pune cap la cap piesele și recompune peisaje interioare dintre cele mai intense. Zigzagurile amoroase, drama migrantului, umbra singurătății sau memoria fărâmițată sunt doar câteva dintre ușile care ni se deschid în drumul către o nouă viață. Kanashibari este o mărturie intimă și universală despre găsirea unui loc pe care să-l numim acasă, acel loc în care granițele minții se dizolvă și odată cu ele ficțiunea, în realitatea visată de autor.
Am debutat la Curtea Veche Publishing cu ”Iertați-mă că nu sunt japonez” (2011). A urmat ”Kanashibari – povestiri japoneze pe jumătate visate” (2023). Am mai publicat proză scurtă și non-ficțiune în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revistele iocan, Familia și Matca Literară. ”Boran, dumnezeul subteran” este romanul meu de debut. Locuiesc în Japonia din 2008.
Am avut șansa să citesc Kanashibari pe vremea când poveștile lui George Moise se ascundeau într-un manuscris pe jumătate visat. Mi s-au întipărit bine în minte și istoria cu fierăstrăul de păpuși, și cea a zeiței de pe deal sau Momoko și Everything will be alright (ca să încep cu câteva dintre preferatele mele), și de fapt chiar toate, pentru că sunt ca apele adânci și limpezi ale unui lac ce oglindește umbrele cerului. Așa am și rămas la final, pe malul unui lac tăcut, cu toată tristețea și duioșia lumii în mine. Vă garantez că aceste povești minunate, pe jumătate visate, pe de-a-ntregul niște bijuterii, vă vor însoți multă vreme după ce veți închide cartea. Și veți fi curioși să aflați ce mai scrie George Moise, scriitorul vrăjitor din Țara Soarelui Răsare.
Mi-au plăcut mult povestirile și evident că am și câteva preferate. Toate au un parfum deosebit și se simte atenția cu care au fost concepute și așternute pe foaie. Textul ”Tata” este cel care cred că adună cele mai multe ițe la un loc și la final, nu știu de ce, dar am simțit nevoia să mă gândesc că la un moment dat o să existe și o continuare. O prietenie dintre un japonez și un străin te poartă frumos și ușor spre o poveste de familie, o căutare... și foarte multă sinceritate, asta am simțit eu. Povestirea ”Mamoka” o așez foarte aproape de ”Tata”. În acestea două cred că l-am găsit pe acel George Moise pe care mi-ar plăcea să-l citesc în continuare cel mai mult. O poveste care trece peste două generații, o iubire de o noapte, din tinerețe... și un nod în gât de o viață. Acestea sunt dizolvate și transformate de o pictura peste mulți ani într-o altfel de iubire. Foarte mult mi-a plăcut textul acesta. Nu știu cum să vă stârnesc curiozitatea..., spun destul de des chestia asta, dar este cel mai simplu lucru pe care puteți să-l faceți când vreți să alegeți o carte. Dacă sunteți într-o librărie, citiți textul acesta, în mod cert o să plecați cu cartea acasă. Aceste două texte s-au așezat undeva în interiorul meu.
Am ramas cu dorinta de a mai citi in continuare povestirile. Sunt personale si sincere fara a fi prea greu de adulmecat. Am empatizat. Scurtele povestiri de la sfarsit parca sunt o concluzie desi aparent nu se leaga una de cealalta. Toate povestirile se leaga da fapt una de cealalta, curg parca adunand ramasite de pe margine ca sa poata fi o fiinta iar de la inceput.
O carte relaxanta din ale cărei proze am aflat multe lucruri noi despre cultura Japoniei, precum ideea că acolo supraviețuiește un soi de comunism patriarhal, în sânul familiei, acolo unde tatăl hotărăște absolut tot și toți i se supun. De asemenea, acest comunism mascat este susținut și prin nivelul de munca al unui japonez. Greu de înțeles o astfel de cultura, abia după ce trăiești în mijlocul ei câțiva zeci de ani poți pretinde că ai asimilat un sfert. Exista acest ermetism al lor, întâlnit și la sud-coreeni, prin care vor să își păstreze societatea nealterată sa zic așa, sa conserve tot ce se poate. Textul despre generalul căzut la datorie în război m-a emoționat și mi-a rămas cel mai viu în memorie. Acordarea celor trei stele este justificată prin faptul că am simțit că unele proze sunt cumva incomplete, precum un desen colorat incomplet. Recomand cartea!
"Ce convenabil. Poți să treci prin viață lăsând dâre din sufletul tău smolit în destinele celor din jur, crematoriul te înghite, te mestecă o oră, te purifică și te scoate înapoi în fața celor care te-au dus pe ultimul drum impecabil, de culoarea îngerilor." Nu încape îndoială că am întâlnit în George Moise unul dintre cei mai rafinați stiliști români ai zilelor noastre. Volumul său - "Kanashibari. Povestiri japoneze pe jumătate visate" - stă mărturie în acest sens. Majoritatea povestirilor sunt spuse din perspectiva unui "gaijin", un străin cinic îmblânzit de farmecul exotic al unei culturi pe care încearcă să o înțeleagă, dar fără să o asimileze. Acest narator-multiplu (în fiecare nouă povestire poartă alt nume, însă privirea lui îi e circumscrisă aceluiași scepticism european) trăiește relația cu Japonia "pe muchia dintre paradis și scandal", cum frumos se exprimă autorul într-una dintre cele șapte proze ultrascurte de la final. E un amestec de teamă și contemplație mistică (vecină, în unele cazuri, cu venerația) în această privire europeană la contactul ei cu lumea japoneză. Ca și cum i-ai întinde biberonul cu lapte unui pui de tigru bengalez, conștient că, într-o zi nefastă, te poate sfâșia cu ghearele și colții cât ai clipi. Același sentiment îl simți și tu în calitate de cititor. Mi-aș fi dorit, pe alocuri, ca epicul să fie mai bine pronunțat pentru ca acest sentiment să se scufunde mai adânc în interior pe măsură ce dădeam pagină după pagină. Însă sunt convins ca acest lucru a fost o alegere deliberată din partea autorului. În fond, ești conștient că ții în mână o carte de povestiri pe jumătate visate. Iar visul, după cum se știe, n-are incipit, nici deznodământ, e punctul culminant al unei acțiuni cu centrul de greutate fixat într-o fantasmă. "Timpul trece mai ușor vara, mănânci mai puțin, bei mai mult, seva care curge prin lucruri e ceva mai diluată și parcă și oasele oamenilor se golesc de măduvă și se umplu de ușurătate. De asta, în niciun alt anotimp oamenii nu visează că zboară."
Not quite a 5, but a good 4.5. Tușe puternice, ca o acuarela japoneza in fiecare povestire. Real si fantastic, ca o imersie cu inghitituri delicate intr-un nou univers. Mi-a placut.
Prima întâlnire cu George Moise (nu va fi ultima), mi-a plăcut mult melancolia, absurdul și umorul din povestiri. Preferatele mele: Momoka și Moartea funcționarului.
O carte de proza scurta si foarte scurta (la finalul cartii sunt 7 proze ultrascurte de cate o pagina) care imbina experiente reale, cu cele visate/imaginate din Tara Soarelui Rasare. Cultura nipona starneste multa curiozitate, ba chiar admiratie pentru cineva care doar isi doreste sa ajunga acolo sau a fost turist, insa aceasta carte sparge mituri si prezinta realitatea din diferite persoective. Am ras, m-am intristat, am fost nostalgica, m-am mirat de creativitatea (sau nebunia) autorului si am savurat fiecare proza in parte.
"Kanashibari: Povestiri japoneze pe jumătate visate" este dintre cele mai vioaie cărți din literatura recentă, prin scriitura organică, fluentă, jucăușă pe alocuri. George Moise reușește să introducă cititorul într-o lume străină fără să-i lase la îndemână sentimentul inconfortabilului; măiestria lui constă tocmai în construcția curiozității, ironiei și sincerității care fac din frânturile de viață ale gaijin-ului un spectacol.
Mi-a placut stilul de scris si subiectul comun de romani mutati pe o alta planeta numita Japonia. Mi-au placut povestile pe jumatate visate, pline de realitatile zilnice, in toate formele lor. Cel mai des m-am simtit ca si cum trag cu ochiul de roman in intimitatea caselor japoneze, aproape live, nu ca intr-o revista sau documentar. Si nu in ultimul rand, m-au incantat umbrele de mistere din fiecare poveste.
Tulburător de frumoase majoritatea prozelor din acest volum inedit, aflat la granița dantelată dintre realitate și vis – suave ca mătasea unui kimono și neîndurătoare ca tăișul unei săbii wakizashi. Cu unele excepții (incluzând și triggere personale legate de animale, război...) mi-au plăcut mult povestirile lui George Moise, un autor român care merită cu desăvârșire descoperit, citit și promovat atât pe la noi, cât și în Japonia, unde am înțeles că s-a stabilit (nu știu dacă și în prezent locuiește pe tărâmurile nipone).
Preferatele mele:
- „Fierăstrăul de păpuși” – un bătrân meșter nipon care realizează fierăstraie miniaturale atrage atenția realizatorilor unui show TV italian deși familia omului nu e deloc impresionată de talentul lui inutil (în ochii lor). Bătrânul ascunde o poveste emoționantă.
- „Moartea unui funcționar” – un funcționar deprimat și „blestemat” cu un miros neplăcut de sudoare atașat în permanență trupului său și așa neatrăgător, comentează în metrou pe seama ipocriziei unei reclame la un antiperspirant. Devine, astfel, peste noapte, noua imagine al respectivului deodorant. De la gânduri suicidale la iubire nu e decât un pas, căci funcționarul se amorezează lulea de o femeie care în mod curios nu este deranjată de mirosul lui, însă lucrurile iau o întorsătură neașteptată.
- „Zeița de pe deal” – credința în fantome a localnicilor japonezi versus scepticismul și gafele (amuzante pentru noi, europenii) unui gaijin (naratorul) în paralel cu strădaniile cuplului (naratorul și soția japoneză) de a avea un copil și rolul pe care îl joacă în povestea lor o misterioasă statuie de piatră.
-„Provizoriu” – m-a sâcâit la treaba cu animalele tratate nasol (trigger mare pt mine și o valoarea importantă) însă dincolo de asta e o povestire frumoasă, ca o călătorie onirică a străinului (un gaijin însurat cu o japoneză) care se preumblă pe străduțele unui orășel fantomatic (ca sentiment emanat), ajungând într-un local aparent părăsit unde o întâlnește pe o vânzătoare de țipari atrăgătoare.
- „Maya – wine bar & tapas” – dureroasă...uf, dar așa frumoasă. Un subiect tare greu de digerat pentru mine (bătrânii cu Alzheimer/demență...) însă nu am putut să nu citesc povestirea asta splendidă. Un tată absent fizic și emoțional devine un bătrân care se agață de ultimele fărâme de luciditate, ca mai apoi să umble pe coridoarele întunecate ale uitării și amintirilor pierdute, în paralel cu trauma fiicei abandonate. Pierderea rațiunii este descrisă foarte poetic, tulburător, într-o manieră unică. Finalul e cam confuz...
Nu au lipsit umorul negru și tragismul hazos din prozele lui George Moise. M-am amuzat, pe alocuri, copios cu „Everything will be alright deși nu mi-a plăcut la fel de mult ca celelalte (a prins „avânt” mai spre final). Etapele unei despărțiri sentimentale în urma unei minciuni (tipa l-a înșelat cu nesimțire și i-a oferit zeci de red flags, dar deh, omul a tot încercat...până n-a mai mers și a început „cădarea în gol” – joc de cuvinte intenționat).
„Momoka” mi-ar fi plăcut muult dacă nu ar fi așa confuzantă...M-am rătăcit pe parcus în ițele trecutului și ale prezentului, însă povestea în sine e frumoasă, având în prim-plan un desen misterios reprezentând o femeie goală, văzută din spate. Desenul ajunge să deschidă o ușă către trecut pentru un bărbat care cândva a cunoscut-o pe femeia schițată și prinsă într-o ramă. O iubire interzisă, chemarea libertății, obsesie, abandon – povestirea reunește mai multe teme/idei.
„Cuțitul ruginit” e foarte apăsătoare și tristă și ea și mi-a plăcut deși am înghițit cu greu descrierile de pești spintecați... (triggerul meu cu animalele). Similară ca tematică și atmosferă cu „Moartea unui funcționar”, surpirnde drama psihologică a unui bărbat de vârsta a doua, stângaci, împiedicat, un pic surd, un pic orb și fără prea mare simț al gustului sau al măsurii, angajat cam din milă la un restaurant unde nu reușește deloc să se adapteze, fiind un dezastru în bucătărie. În debutul povestirii aflăm că a fost găsit mort în frigiderul restaurantului. Rămâne să descoperiți voi cine l-a ucis.
Dintre cele ultrascurte mi-au plăcut doar „Apusuri”, „Pace” și „Ramen Museum”.
Proza din acest volum este poetică, îmbinând un realism crud cu fantezia, realismul magic și chiar suprarealismul.
O carte interesanta, dar care din păcate a reușit sa ma prindă doar cu o parte din povestiri (Zeita de pe deal, Maya- wine bar & tapas, Everything will be alright). Partea de început a cărții cred ca a fost cea care m-a pierdut cel mai tare, probabil nu am reușit sa înțeleg pe deplin scrierea și ideea transmisa sau nu am reușit sa rezonez cu ea. Povestirile în sine sunt interesante, scrierea cât se poate de fascinanta, iar partea de final cu proze se completează perfect cu povestirile, cumva reușești prin ele sa vezi și cealaltă parte a povestirilor. Cartea merita citita, chiar dacă asupra mea nu a avut efectul pe care mi-l doream cumva am reușit sa vad și un alt fel de povestiri dintr-un alt fel de lume, iar cele 3 mentionate mai sus sunt preferatele mele. Cartea se citește ușor însă recomand citirea cu pauze, în ideea de a putea reflecta la povestire.
„ - Kanashibari asta înseamnă, când te vizitează spirite și alte creaturi în somn. - Greșit. Ți-am și zis, e o paralizie în timpul somnului. Adică ești jumătate trează, jumătate adormită. E un fenomen cât se poate de normal, nu te vizitează niciun spirit. Cu jumătatea adormită visezi monștri, vulpi sau mai știu eu ce și cu jumătatea trează le vezi, dar nu poți să te trezești.”
Am pornit lectura acestei cărți cu așteptări mari, poate și de asta am fost prea puțin impreionată. Mi se pare că poveștile mai aveau nevoie de puține explicații, dar pe cele scurte de la finalul cărții, poate puse într-un anumit context.
George Moise știe să construiască o poveste, când să evite un clișeu, când să alterneze planurile, știe să trezească curiozitatea cititorului, să scurtcircuiteze textul cu o privire ironică sau să adauge un strop de mister, știe să pregătească finalurile și are o voce distinctă. Bref, o carte care se citește cu plăcere. P.S. Poate greșesc, dar în unele texte mi-a adus aminte de Etgar Keret.
Preferatele mele sunt Orb ( irespirabilă, diamant pur) și Zeița, dar este foarte greu să alegi, fiecare poveste se așează în căușul de visare pe jumătate al autorului alcătuind un întreg de emoții, de vulnerabilitate și fragilitate impresionante. O carte care combină cuvintele într-un mod în care, uneori par delicate ca niște flori de cireș japonez, alteori ca niște săbii dureros de ascuțite.
Am citit-o din doua răsuflări. Am apreciat vulnerabilitatea și simplitatea. Autorul nu a avut nevoie de "artificii". Când poveștile s-au terminat, mi-am strâns în grabă evantaiul, geanta mică, am verificat ca o străină dacă nu mi-am uitat ceva, apoi m-am topit în întuneric. (p.145)