Goran Simić s-a născut în 1952 la Vlasenica, pe teritoriul actual al Bosniei-Herțegovina. Considerat un important poet al fostei Iugoslavii, a trecut prin experiența tumefiantă a asediului orașului Sarajevo. A emigrat cu familia în Canada în 1995, unde a început să scrie în limba engleză, fiind comparat cu Iosif Brodski și Zbigniew Herbert. A scris numeroase volume de poezie și proză scurtă, precum și texte teatrale și librete de operă, fiind prezent în notabile antologii internaționale, printre care Scanning the Century: The Penguin Book of Twentieth Century Poetry. S-a întors la Sarajevo în 2013.
Antologia Războiul s-a terminat, dragostea mea cuprinde poeme apărute în trei volume de la începutul acestui secol: Immigrant Blues (2003), From Sarajevo, with Sorrow (2005) și Sunrise in the Eyes of the Snowman (2010).
Biografia traducătorilor:
Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat volumele de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009), cobalt (2013), Maeștrii unei arte muribunde. Poeme alese (2010-2017) (2017), Autoportret în flama de sudură (2021) și INOCULARE (2022). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al semestrialului „Poesis internațional”, iar din 2019 — vicepreședinte PEN România. A tradus, singur sau în colaborare, cărți de poezie și proză semnate de Kurt Vonnegut, Mario Benedetti, Jean-Marie Gustave Le Clézio, Miroslav Holub, Tahar Ben Jelloun, Gheorghi Gospodinov, Philippe Claudel, Nadejda Radulova etc.
Anastasia Gavrilovici (n. 1995, Iași) a debutat cu Industria liniștirii adulților (2019), volum premiat și reeditat, a cărui traducere în limba sârbă a apărut în 2023. A publicat poezie, cronică literară și eseu și a tradus cărți de Kurt Vonnegut și Ernesto Cardenal. Lucrează la o masivă antologie din poezia lui Louise Glück, este doctorandă în anul III la Litere și redactor (din 2016) al revistei „Poesis internațional”.
Despre Războiul s-a terminat, dragostea mea:
„Un bărbat bine, care nu își arată vârsta, un bonom și un tonic gata oricând să-ți sară în ajutor, un om care iubește viața, și de aceea nu se dă-napoi nici de la râs, nici de la plâns, nici de la împărtășit cele trăite: așa mi s-a înfățișat la primele noastre întâlniri Goran Simić. Probabil că Goran, de-abia reîntors în orașul său după optsprezece ani prin străini, încerca să atenueze posibilele șocuri pe care le-aș fi putut avea în cele trei săptămâni petrecute la Sarajevo. Mai ales că eram dărâmat și mă temeam la fiecare pas că mă voi pierde. Și, într-adevăr, orașul m-a emoționat și m-a tensionat în destule momente — un loc în care mai multe decât cicatricile sunt doar rănile deschise. Despre ele scrie Simić în poezia lui, despre sursa ororii, despre memorie și imposibila reîntoarcere, cu sensibilitatea dublată de un nerv etic pe cât de treaz, pe-atât de vulnerat. Traducerea poeziei sale în românește, pe care mi-am promis să o realizez de-ndată ce am descoperit-o, în vara lui 2013, îmi produce genul acela de bucurie pe care nu o resimți decât în prezența frățietății și a poeziei ispășitoare.”
Goran Simić was a Serbian-Canadian poet from Bosnia and Herzegovina, recognized internationally for his works of poetry, essays, short stories, and theatre.
O carte dură. O carte zguduitoare. Un adevărat requiem. Un atlas al suferinței, al ororii și al transformării lor în poezie. Până și poezia de dragoste e impregnată de izul și spectrul războiului, care, pentru cel care i-a văzut chipul, nu se termină niciodată. O carte ca o rana care întâlnește alte răni, nu pentru a se mări și nici pentru a se vindeca, ci pentru a se consola.
Mă trezesc în mijlocul nopții și spun: Am un vis interesant. Hai să-l visăm împreună. Zâmbești și te întorci pe partea cealaltă. Vreau să-ți povestesc cum în colțul patului nostru, statul acesta intangibil cu un cearșaf pe post de drapel, un aborigen și un lapon stau așezați și răsfoiesc o carte despre indieni. Vreau să îți spun că pătura noastră seamănă din ce în ce mai mult cu draperile groase pe care le-am tras pentru a fi astfel separați de stradă. Vreau să îți spun că sunt ani de când nu am mai putut dormi privindu-te cum zâmbești în somn.
Cum pui în cuvinte sângele, violența, dorul, sentimentul de pierdere al unui loc la care știi că nu te mai poți întoarce, căci el a murit și tu ai murit cu el, trauma, nopțile nedormite, coșmarele care îți bântuie mintea non-stop? Cum să le "vinzi oamenilor mormintele alea vechi" fără a cădea în labirintul unei suferințe din care nu poți evada? Cum să pui în cuvinte întunericul din tine, de care nu se vorbește, dar care știi foarte bine că-l împarți cu toți cei iubiți și neiubiți?
Goran Simić îmi oferă un răspuns simplu, cutremurător, dar sincer: prin poezie. Poezia asta nu e un castel de cristal, nici un turn de fildeș, ci o casă construită din cenușa tututor caselor arse, în care suferința nu mai e un întuneric care se adâncește în tine, ci unul pe care împărțindu-l cu tine și cu ceilalți devine strălucitor ca un pește-cuvânt. Prin metaforele îmbrăcând evenimentele crude precum războiul, genocidul, dorul de casă, lipsa de bani și de limbă, prin delicatețea ficționalizării acestor traume, prin metode subtile, dar care te lovesc cu putere, prin toate acestea ceva se construiește.
Aici poezia nu e antidot și nici salvator, ci un limbaj într-o vreme în cuvintele nu sunt destul.
"Am văzut picioarele oamenilor micşorându-se cu două numere când cineva moare. Pe străzile din Sarajevo puteai să vezi o grămadã de pantofi băltind în sânge. De fiecare dată când ieşeam îmi legam Sireturile atât de strâns încât mi se învineţeau picioarele Dumnezeule, cât de fericit eram când mă întorceam acasă incălțat, Ce plăcere să-ți dezlegi şireturile. Ce plăcere să nu zaci pe stradă fără pantofi în picioare." (Ce am văzut)