O carte de descântece care dizolvă lin și blând separarea – falsă, distructivă – dintre ce e uman și non-uman, dintre rațiune și simțire, dintre gândire și iubire. Un devotament al prezenței și al atenției spre tot ce respiră și se ridică spre soare. Cuvinte hrănitoare, senine și limpezi, de citit-recitit, fac legăturile aparent invizibile dintre toate lucrurile să strălucească, și conștiința interdependenței – să crească. O rugăciune pentru o spiritualitate non-duală, care le vede și le plânge pe cele pierdute, excluse, sfârșite sau arse (din vina antropocenului capitalist) și, totodată, creează spațiu revendicator pentru plăcere, joacă, poftă, hârjoneală, spațiu pentru (doar) a fi, împreună: un spațiu de speranță radicală. Citește-o, te vei simți o ființă norocoasă. (Carolina Vozian) 🍀 Foarte puține texte contemporane, și cu atât mai puțin cele de debut, se structurează în jurul unui concept „alunecos”, precum cel de „noroc”. Îl numesc alunecos căci poate cu ușurință să cadă într-un determinism problematic și să anihileze agentivitatea celor „mai puțin norocoși”, blocând formele de revoltă posibilă. În mod surprinzător, Maria Martelli reușește în acest volum să deturneze această semnificație și să folosească „norocul” ca forță a acțiunii celor mai vulnerabili, cei pe care lumea capitalistă îi închide în cercul „inactivilor”. Făpturi pasive și plăpânde! Ele sunt prinse într-un umanism încă dominant, sunt folosite și exploatate. Autoarea descrie atentă acest univers umanizat al lor, mic și delicat, plin de spaime, de unde, deodată, ele se eliberează prin și nu din „noroc”. Norocul ca posibilitate de acțiune, și nu ca „dat”. (Iulia Militaru) 🍀 O sclipitoare țesătură a viului ni se oferă în acest volum, în care distrugerea și extincțiile sunt puse față în față cu un orizont blând, radiind speranță: cel al trăirii împreună și al grijii față de toate legăturile ce ne susțin. Scriind despre posibilitatea unei existențe în care cu toatele, animale umane și non-umane, să avem parte de lumină, căldură și adăpost, Maria Martelli scrie, în același timp, despre exploatare, locuire, despre muncă și despre șanse, deschizând, astfel, perimetrul în care norocul e chestionat. Învăluită în manșonul intimității, această poezie propune o pledoarie solidă pentru regândirea lumii, în era capitalocenului, și o interogație esențială: „Cum am putea trăi cu toții mai bine?“. (Alina Purcaru) 🍀 Poezia Mariei Martelli este de pământ, de cireși, de dürüm kebab din seitan, de răsaduri, ploi și caniculă, de sfârșitul lumii cum am știut până acum, de începutul lumii cum o visăm împreună, ființe umane și non-umane. Volumul deconstruiește și critică ideea liberală și capitalistă a norocului ca fiind o condiție individuală și individualistă, și o redefinește într-un context comunitar radical antispeciist și feminist. A te simți norocoasă este ceva ce poate fi multiplicat în lume prin grijă și iubire pentru toate ființele din jur. Versurile Mariei jelesc distrugerea așa zisei naturii, uciderea animalelor non-umane și orice fel de injustiție. În același timp, sentimentul cel mai evidențiat din această carte dragă este recunoașterea pentru existența lumii, pentru anotimpuri, pentru căldura soarelui, pentru pământ care ne hrănește, pentru albinuțe, dovleac, fasole, porumb, și nu în ultimul rând pentru relațiile noastre hrănitoare. În volum relațiile între oameni și așa numitele animale de companie ajung în prim plan și consider că este primul volum de poezie de genul în literatura autohtonă. (Nóra Ugron)
2024: Am citit al treilea, patrulea oară ca să scriu o recenzie. Stay tuned!
2023: Am avut norocul să cunosc poemele din volum în mai multe stadii a scrierii și pentru mine volumul aceasta este unul dintre cele mai așteptate lucruri din totul anul 2023. Sper să aducă bucurie câtor mai multe persoane! ❤️🐾
Poezia Mariei Martelli este de pământ, de cireși, de dürüm kebab din seitan, de răsaduri, ploi și caniculă, de sfârșitul lumii cum am știut până acum, de începutul lumii cum o visăm împreună, ființe umane și non-umane. Volumul deconstruiește și critică ideea liberală și capitalistă a norocului ca fiind o condiție individuală și individualistă, și o redefinește într-un context comunitar radical antispeciist și feminist. A se simți norocoasă este ceva ce poate fi multiplicat în lume prin grijă și iubire pentru toate ființele din jur. Versurile Mariei jelesc distrugerea așa zisei naturi, uciderea animalelor non-umane și orice fel de injustiție. În același timp, sentimentul cel mai evidențiat din această carte dragă este recunoașterea pentru existența lumii, pentru anotimpuri, pentru căldura soarelui, pentru pământ care ne hrănește, pentru albinuțe, dovleac, fasole, porumb, și nu în ultimul rând pentru relațiile noastre hrănitoare. În volum relațiile între oameni și așa numite animale de companie ajung în prim plan și consider că este primul volum de poezie de genul în literatura autohtonă. Versurile scrise cu și despre cățeii Aki, Nuna, Mușhi și Terra, precum și despre pisica Aria, sunt o explorare plină de iubire, curiozitate pentru celălalt și ascultare a celei ce înseamnă co-habitare cât e de posibil justă într-o lume injustă. În volum „nimic nu rămâne nemirosit/ tot ce e nou e cercetat, neobosit”, pentru că „fericirea pornește din pământ” și „apoi vișinată, sirop, dulceață, poezie.”
Am citit această carte, strop cu strop, din frica sa nu se termine, la fel cum beau ceaiul și mai las puțin în cană. Am savurat fiecare cuvânt, fiecare vers, care m-au transpus în grădină, între cireș și ridichi, sau pe canapea langa foc, înconjurată de prietenii mei dragi, umani și non-umani. Poezia Mariei e o supă caldă, care îți hrănește sufletul când ai mai mare nevoie de ea. ❤️
am tot recitit volumul în noiembrie și decembrie, mă bucură tare mult că e în lume. atât de necesar acest volum, ca niciun altul în literatura română. versurile cu și despre Aki, Nuna, Mushi, Terra și Aria m-au emoționat tare, tare mult, m-au făcut să mă simt cea mai norocoasă ființă. aș fi vrut să citesc aceste poeme atunci când Rița, Capi, Cați, Bobi, Beti, Bobița, Pufa, Scoti, Scapi, Tomaia erau încă aici, în lume, dar e okay și așa. mulțumesc mult, Maria!
Absolut superb "Te țin de mână. Ți-aș ține și respirația. Privește această lume, dacă poți, miroase-o sau orice vrei tu să faci cu ea.
I-a luat atât de mult până aici, iar noi nu o înțelegem nici pe vârful limbii."
"ca și cum numele speciei în latină conține tot ce e posibil în această lume cu specii nenumărate, de noi necunoscute ce așteaptă să-și primească numele din gura omului care știe numele tuturor pentru că numește pe fiecare și prin numire știe si prin numire face și prin numire numește și schimbă după nevoile lui și dorințele Lui
aceste timpuri ale lui homo sapiens răsună de ani și ani în trupurile altor specii și în râurile altor teritorii în mări, oceane și adâncuri"
„când citesc, aud în gând vocea autoarei pe care am auzit-o la o prezentare a unor videopoeme luna trecută la Brașov (...) în valuri am citit. poate că poezia nu e terapie, dar cuvintele Mariei mi-au permis să-mi exprim emoții fără să le judec, ci doar să le las să fie. (...) veșnica provocare „Nu vreau să fiu cea care este când celelalte nu sunt.” (p. 110) în miezul volumului mi se confirmă, a scrie nu-ți alungă frica. dar în aici& acum poate fi uneori liniște, albinele pot bâzâi, câini pot dormi în soare, și poate că „în adormirea noastră/ lentă / se odihnește, parcă / lumea-ntreagă.” (p. 113).
vreau să cred că da, dacă e posibil ca texte din volumul acesta să mă trimită înapoi în copilărie, la colindat, la bunici, în căldura brațelor lor, în spațiul lor sigur în care inima mi se făcea ghem pe care apoi bunica îl punea în țesătura covoarelor făcute de mână (cred că am mai scris despre asta). dacă versuri ca „să fie cuvintele odihnite, iarnă / și palmele netezite / și pielea hidratată / și apă în cadă fierbinte / și lumânările aprinse / (…) / să fie lumină în casă, iarnă / să încăpem cu toții în ea / cu vârfurile picioarelor întinse pe perne / și cozile încovrigate sub mese / pisică, om sau câine, ce specie om avea” îmi oglindesc mantrele pe care am învățat să le practic de când mă știu, de la strămoașele mele. atunci da.”
i-am ascultat pentru prima dată poemele mariei la z9 festival 2024, iar abia acum am reușit să-i citesc debutul, în cel mai potrivit moment. lectura m-a întors la copilărie, la zilele de la mijloc de august când culegeam mure în Solca, când pădurile erau încă vizibile, iar natura ne primea ca pe niște prieteni norocoși ai ei. o poezie a grijii față de viață, încălzește prezentul cu trecutul, cu ce am avut și poate nu vom mai avea.
,,îmi amintesc acest prezent / în care soarele spune, direct pe pielea mea, ceva. / e atât de departe și totuși îmi poate vorbi.”
m-a mai cucerit poemul ,,august’’. îl voi reciti de ziua mea, în august.
În acest volum Maria Martelli abordează câteva subgenuri: poezia animalelor de companie (căței, pisici), culinară, bucolică (dar într-o interpretare contemporană), a anotimpurilor (sub formă de calendar), teme doar aparent minore. Scrisul este frust, autoarea nu se încurcă în figuri de stil, uneori avem de-a face mai degrabă cu momente prozaice transpuse în poem. Calitatea este constant medie, lucru de bun augur și rar pentru o scriitoare atât de tânără. Concluzia mea ar fi că Maria Martelli e o poetă cu potențial, deci spor la muncă: la citit și la scris.