What do you think?
Rate this book
Cronica barbară
Hamid a fost răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește și a fost crescut ca sclav în lumea musulmană. Vândut de mai multe ori, a ajuns, în urma unor întâmplări nefericite, să se creadă posedat de un djinn numit Ymar, care apare de fiecare dată când se află în pericol. Firi total opuse, ambii sunt blocați în același trup, însă își doresc cel mai de preț lucru din lume: libertatea. Pentru a o obține, fiecare este dispus să meargă dincolo de faptele de care celălalt ar fi capabil. De la Cairo la Veneția, apoi la Constantinopol și până în Țările Române, schimbându-și religia, oscilând între libertate și robie, între a fi un om bun și un ucigaș cu sânge rece, cei doi ne poartă într-o aventură ieșită din comun într-un ev mediu nemilos.
- GenresHistorical Fiction
320 pages, Paperback
Published November 6, 2023
2 people are currently reading
113 people want to read
About the author
Ana-Maria Negrilă
27 books252 followersAna-Maria Negrilă a debutat în 1993 cu povestirea Fragile în Jurnalul SF. Prozele ei au obţinut numeroase premii la concursurile de profil (printre care Premiul Vladimir Colin pentru roman, 2008). A publicat mai multe romane și culegeri de povestiri: „Oraşul ascuns” (2005), Împăratul gheţurilor (2006, reeditare 2018) pentru care a obținut premiul Vladimir Colin în 2008, iar în 2015, alte doua cărți în format ebook, „Cântecul zorilor” şi „Când lumile se prăbuşesc”. În 2016, i-a apărut primul volum al seriei Stelarium, „Regatul sufletelor pierdute”, urmat la câteva luni de volumul al doilea, „Ascensiunea stelară”. Seria se încheie cu volumul „Agenții haosului” (Crux Publishing, 2019). Tot în 2019, „Împăratul ghețurilor” a fost tradus în limba maghiară și a apărut la editura Metropolis Media. În 2020, a publicat primul volum al romanului fantasy „Stăpânul umbrelor”, iar în 2021, un roman de ficțiune istorică, „Cele patru oglinzi ale adevărului” (editura Hyperliteratura). În 2023, publică o continuare a acestuia, „Cronica barbară”, cu o acțiune de sine stătătoare, preluând însă și unele dintre personajele primului volum.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 16 of 16 reviews
November 29, 2023
Cronica barbară mi-a plăcut și mai mult decât primul roman istoric al Anei Maria Negrilă, Cele patru oglinzi ale adevărului, deși și acela mi s-a părut foarte bun când l-am citit. Nu pot decât să vă spun că din punctul meu de vedere, acest volum îl depășește. Povestea este complet neașteptată chiar și pentru cei care au mai trecut și prin alte romane ale autoarei. Pe scurt, este vorba despre un tânăr sclav, Hamid, răpit de undeva din Normandia și crescut la Cairo în sec. 15. Aventurile lui prin lume, de la Cairo, la Alexandria, Veneția, Constantinopol, sunt o sursă permanentă de uimire. Pe de-o parte, uimirea vine din felul în care aceste orașe sunt descrise, din detalii, din cercetarea care a stat la baza unor asemenea pagini. Pe de alta, avem de-a face cu niște personaje principale foarte bine realizate, Hamid și o altă personalitate a lui, cu numele de Ymar, care se crede un fel de duh (djinn) și îl salvează de multe ori pe parcursul cărții chiar dacă îi și face probleme. La finalul cărții, la fel ca în Cele patru oglinzi ale adevărului, există o hartă desenată de artistul Ionuț Bănuță, dar ce hartă! Este cea a Constantinopolului de la 1440! Deci, iubitorii de istorie vor avea ce găsi în acest roman pe care îl recomand.
January 7, 2024
“Cronica barbară” este romanul care mi-a încheiat un an literar 2023 superb. Am avut încredere în cartea Anei Maria Negrilă încă din momentul în care a fost anunțat proiectul, iar așteptările mi-au fost răsplătite. Poate că vă sună cunoscut numele autorei din perioada în care încercam să descriu frumusețea primului volum din această serie – Cele patru oglinzi ale adevărului.
Se pot citi și separat, elementul comun fiind un personaj care la rândul lui a trecut prin greutăți care se pot lua la întrecere cu cele ale protagonistului din cartea de față. “Cronica barbară” are însă un element cheie care amplifică calvarul acestuia.
Nu te bucuri suficient de libertatea de care dispui până când nu descoperi ce înseamnă de fapt lipsa acesteia. Astăzi este de neînchipuit să te gândești la acest aspect, e inuman să îți pui probleme legate de schimb sau vânzare, dar în perioada în care a venit Hamid pe lume era un subiect comun. Care scenariu este mai blestemat: să te naști sclav neavând habar de gustul libertății sau să devii unul pe parcursul vieții? Mă cutremură mai mult a doua variantă pe care a abordat-o și Ana-Maria Negrila.
Mai multe am scris pe blog:
https://cartoteka.ro/cronica-barbara-...
Se pot citi și separat, elementul comun fiind un personaj care la rândul lui a trecut prin greutăți care se pot lua la întrecere cu cele ale protagonistului din cartea de față. “Cronica barbară” are însă un element cheie care amplifică calvarul acestuia.
Nu te bucuri suficient de libertatea de care dispui până când nu descoperi ce înseamnă de fapt lipsa acesteia. Astăzi este de neînchipuit să te gândești la acest aspect, e inuman să îți pui probleme legate de schimb sau vânzare, dar în perioada în care a venit Hamid pe lume era un subiect comun. Care scenariu este mai blestemat: să te naști sclav neavând habar de gustul libertății sau să devii unul pe parcursul vieții? Mă cutremură mai mult a doua variantă pe care a abordat-o și Ana-Maria Negrila.
Mai multe am scris pe blog:
https://cartoteka.ro/cronica-barbara-...
January 7, 2024
Am avut ocazia de a începe să citesc „Cronica barbară" într-o călătorie în Dubai. Nu este chiar vechiul Cairo, dar cât se poate de aproape. Muzica orientală care traversa pereții hotelului în fiecare noapte, chemările muezinului de lângă hotel, din zorii fiecărei zile, bărcile cu aspect vechi care alunecau de-a lungul și de-a latul râului în continuu, nisipul, soarele încins - am simțit că sunt chiar acolo, în prima parte a cărții, cu Ymar și cu Hamid și i-am putut urmări îndeaproape prin casele tuturor stăpânilor de care au avut parte în copilăria lor uneori brutală și întotdeauna confuză.
M-am obișnuit deja cu rezultatele unei cercetări minuțioase pe care Ana-Maria Negrilă o face întotdeauna pe partea istorică, însă am fost extrem de încântată de cât de bine a plămădit dualitatea celor doi. Felul în care alternează între ei, rolurile bine definite pe care și le-a asumat fiecare dintre ei și, implicit, reacțiile și acțiunile lor în toate circumstanțele în care se regăsesc de-a lungul vieții sunt extrem de bine construite. Aș putea spune că autoarea a atins un nivel mult mai înalt de măiestrie pe planul personajelor chiar și decât în primul volum. Desigur, și Ștefan/Stefano a fost foarte bine construit (și ce mult m-am bucurat să-l întâlnesc și în acest nou volum!), însă de data aceasta am simțit construcția și evoluția personajului mult, mult mai bine exploatată. Iar totul duce spre un final care nu se devoalează înainte de vreme și care livrează sublim.
Iată și câteva fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit:
„Ciudat mai este timpul! Când ești nerăbdător, parcă te simte și ți se agață de picioare, altfel fuge ca vântul.” (pagina 33)
„N-are rost să spun că ziua trece foarte greu, de parcă ar avea lanțuri prinse de picioare ca o sclavă a timpului.” (pagina 185)
„Când aflu că vom pleca în ziua următoare, nu dorm de bucurie, mă trezesc odată cu cântatul cocoșilor și stau ca pe ghimpi, așteptând să se crape de ziuă și gândindu-mă că noaptea are greutăți de piatră agățate de vălurile ei, de vreme ce nu se ridică mai repede de pe oraș.” (pagina 197)
„Îți place măcar studiul? Nu văd niciun pic de bucurie sau interes pe fața ta, și totuși acesta este programul tău, oră după oră, zi după zi. Parcă ai fi o piatră, care stând pe vârful unui munte mii de ani, este smulsă de la locul ei de un cutremur de pământ și se rostogolește pe o pantă absolut din întâmplare.” (pagina 207)
M-am obișnuit deja cu rezultatele unei cercetări minuțioase pe care Ana-Maria Negrilă o face întotdeauna pe partea istorică, însă am fost extrem de încântată de cât de bine a plămădit dualitatea celor doi. Felul în care alternează între ei, rolurile bine definite pe care și le-a asumat fiecare dintre ei și, implicit, reacțiile și acțiunile lor în toate circumstanțele în care se regăsesc de-a lungul vieții sunt extrem de bine construite. Aș putea spune că autoarea a atins un nivel mult mai înalt de măiestrie pe planul personajelor chiar și decât în primul volum. Desigur, și Ștefan/Stefano a fost foarte bine construit (și ce mult m-am bucurat să-l întâlnesc și în acest nou volum!), însă de data aceasta am simțit construcția și evoluția personajului mult, mult mai bine exploatată. Iar totul duce spre un final care nu se devoalează înainte de vreme și care livrează sublim.
Iată și câteva fragmente care mi-au plăcut în mod deosebit:
„Ciudat mai este timpul! Când ești nerăbdător, parcă te simte și ți se agață de picioare, altfel fuge ca vântul.” (pagina 33)
„N-are rost să spun că ziua trece foarte greu, de parcă ar avea lanțuri prinse de picioare ca o sclavă a timpului.” (pagina 185)
„Când aflu că vom pleca în ziua următoare, nu dorm de bucurie, mă trezesc odată cu cântatul cocoșilor și stau ca pe ghimpi, așteptând să se crape de ziuă și gândindu-mă că noaptea are greutăți de piatră agățate de vălurile ei, de vreme ce nu se ridică mai repede de pe oraș.” (pagina 197)
„Îți place măcar studiul? Nu văd niciun pic de bucurie sau interes pe fața ta, și totuși acesta este programul tău, oră după oră, zi după zi. Parcă ai fi o piatră, care stând pe vârful unui munte mii de ani, este smulsă de la locul ei de un cutremur de pământ și se rostogolește pe o pantă absolut din întâmplare.” (pagina 207)
February 12, 2024
„Cronica barbară” este cel de-al doilea roman de ficțiune istorică semnat de Ana-Maria Negrilă, ale cărui evenimente se petrec în același univers ca și cele din „Cele patru oglinzi ale adevărului”, univers continuat prin prezența personajului Stefano Moro, protagonistul romanului anterior. De data aceasta urmărim un alt personaj, pe nume fie Hamid, fie Ymar, în funcție de conștiința care se află la cârma aceluiași trup la un moment dat, prin însemnările acestuia în jurnalul adresat chiar lui Stefano.
Evenimentele sunt relatate sub formă de jurnal cu doi autori, dar scris de aceeași mână. Povestea lui Hamid începe undeva în Normandia anului 1426, însă noi îl întâlnim abia în Egiptul anului 1433, unde a ajuns fiindcă a fost răpit de pe tărâmul lui și vândut ca rob într-o țară musulmană. Acolo trece prin mâinile multor stăpâni care, după ce îl cumpără, își dau seama că Hamid suferă de o afecțiune suspectă și se grăbesc să îl vândă mai departe pentru a-și recupera măcar o parte din investiție: este posedat de un djinn pe nume Ymar care preia controlul și face prăpăd în jurul lui de fiecare dată când Hamid este exploatat, prigonit sau de-a dreptul bătut.
Nu știm și nici nu vom afla dacă Ymar este cu adevărat djinn sau dacă natura lui este mai mult o creație a psihicului lui Hamid – o dedublare a spiritului – însă aflăm din propriile-i spuse că își dorește și speră să fie un djinn care l-a posedat pe Hamid, pentru că orice altă explicație ar însemna că nu este real, ci doar o plăsmuire a minții abuzate a unui rob, cu rolul unui mecanism de apărare. La un moment dat insinuează destul de vădit că ar înțelege că nu este real, însă mai degrabă alege să creadă că spiritul lui a avut o existență de sine stătătoare înainte de a locui în trupul lui Hamid.
(Avem parte foarte vag pe parcursul cărții de această criză de identitate a lui Ymar. Cum anume pot dovedi că exist? Ce înseamnă realitate? Conștiința nu este suficientă pentru existență? Dacă lucruri abstracte precum rațiunea, conștiința, conștiența de sine, sufletul sunt adevărate, de ce nu ar fi și Ymar la fel de adevărat, fie el și parte și plăsmuire a aceleiași minți? Acestea sunt întrebări care mi-ar fi plăcut să fie explorate mult mai extins în cuprinsul cărții, cu atât mai mult cu cât subiectul este unul care fascinează și încurcă deopotrivă de mii de ani. Mi-ar fi plăcut ca acesta să fie pretextul autoarei de a ne prezenta ceea ce crede ea însăși cu privire la aceste subiecte, ar fi fost cu siguranță o incursiune interesantă în mintea sa.)
Povestea unui alter-ego mai puternic și mai furios s-a spus de multe ori în literatură, în filosofie și în universul Marvel, însă autoarea îl poartă pe Hamid prin multe locuri noi și prin mâinile multor oameni – stăpâni, prieteni și dușmani – pe parcursul celor 20 de ani ai lui, până în 1445, când ne părăsește, deși povestea lui nu se încheie. Ajunge în Cairo ca sclav, în Alexandria și Veneția ca om liber, iar la Constantinopol și în Țara Românească tot ca sclav (mulțumită caracterului rebel și autodistructiv al lui Ymar).
Pe tot parcursul aventurilor lui avem parte de experiența ambelor personalități. Pe măsură ce Hamid se maturizează de la un copil molatic, care îndură orice și face tot ce i se spune de teamă să nu îi fie și mai rău, la un adolescent care învață să vadă binele în jurul lui și să se apropie de el, Ymar evoluează dintr-o entitate menită să apere și să conserve într-un spirit autodistructiv, care nu ascultă de cel care se presupune că l-a creat ca să îl apere și intră în vârtejul unor acțiuni care îl readuc în starea de robie din care același Ymar s-a străduit să iasă.
Întrepătrunderea destinului lui Hamid/Ymar cu cel al lui Stefano Moro are loc tot datorită naturii lui duble, care însă are o altă sursă din punctul de vedere al lui Stefano – o sursă care îl intrigă, îl sperie și care are legătură cu evenimentele din „Cele patru oglinzi”.
Îl reîntâlnim și pe medicul Ruggiero Moro, un personaj asemănat de multe ori cu un spirit al morții și pe care eu îl asociez ca estetică cu Saruman. Este un personaj enigmatic până la final, care pare implicat în multe intrigi politice, comploturi și asasinate, care nu au fost dezvoltate aproape deloc, făcându-se doar foarte multe aluzii care au părut menite să trezească interesul în citirea unor viitoare romane scrise în acest univers, atunci când vom reveni la povestea lui Ștefan de unde am rămas în „Cele patru oglinzi”.
Povestea este o călătorie nu doar prin mai multe locuri, ci prin mai multe civilizații, toate văzute pentru prima oară prin ochii dubli ai protagonistului, care nu a fost niciodată până la acel moment conștient de existența lor. Amintirile lui din prima parte a copilăriei au dispărut aproape în totalitate. Până la final suntem martori ai unei înțelegeri, ai unui echilibru între părțile sufletului lui Hamid, chiar dacă nu ni se prezintă o soluție definitivă.
Ca să fiu sinceră, „Cele patru oglinzi” depășește „Cronica barbară”. Forma de jurnal nu face un serviciu poveștii; deși are sens ca explorare a relației Hamid – Ymar, consecința este o scriere descriptivă, narativă, în care informația pare că se transmite sub forma unui rezumat (am simțit că citesc de fapt un rezumat al cărții). Nu sunt eu persoana care să simtă nevoia unor dialoguri în text, însă aici chiar le-am simțit lipsa, probabil din cauza narațiunii rigide, lipsite de emoții.
Din același motiv nu am înțeles multe dintre motivațiile personajelor. Îmi este transmis că anumite elemente din cuprinsul poveștii trezesc pasiuni puternice în ele, însă doar la nivel declarativ, fără să înțeleg de ce simțămintele sunt atât de intense și de radicale.
În schimb, am avut parte de foarte multă expoziție, world-building, foarte multe descrieri, ceea ce ajută foarte mult la crearea esteticii, la prezentarea lumii și la atmosferă, însă nu face foarte multe pentru vocile personajelor, pe care de multe ori le-am simțit identice.
În încercarea de a identifica natura lui Ymar, avem parte de un dialog între Stefano și Ruggiero (care, întâmplător, nu au cunoștință de existența lui Ymar, discuția având ca punct de plecare o altă teorie), care prezintă teoriile filosofice și religioase ale vremii cu privire la natura sufletului și componentele lui, dar și cu privire la viață, moarte și la viața de după moarte. Interesant este că nu au ajuns la nicio concluzie, pentru că lui Ruggiero i s-a părut mai plauzibil că Hamid ar fi posedat de un diavol (comportament care nu pare ieșit din comun pentru secolul 15).
Finalul mă lasă puțin încurcată, recunosc. Protagonistul nostru trece printr-un caleidoscop de intenții contradictorii cu privire la Ruggiero și Stefano, care se derulează foarte rapid și fără o frământare interioară evidentă. Până la final mă macină lipsa implicării emoționale, faptul că nu am reușit să creez o conexiune cu personajele și să mă imersez în povestea lor.
Parcursul personajelor este fără îndoială fascinant și profund vizual (harta Constantinopolului de la final a ajutat foarte mult), cu atât mai mult cu cât lumea creată corespunde istoriei reale. Iar temele de discuție pe care le deschide sunt profunde și merită dezbătute mai des: care este natura sufletului?, ce înseamnă, de fapt, suflet?, dihotomia trup-suflet, dacă sufletul se împarte în mai multe componente și care sunt ele, ce anume se află într-un trup?, ce este rațiunea?, ce se întâmplă cu sufletul după moarte?, se poate întoarce sufletul într-un alt trup?
Toate aceste teme sunt insinuate pe parcursul romanului, însă faptul că nu au fost dezbătute cu adevărat și nu am simțit o voce a curiozității filosofice m-a lăsat cu un oarecare regret. Firește, nu este responsabilitatea autoarei să scrie exact ce mi-ar plăcea mie, însă modul în care este prezentată în general această carte creează anumite așteptări care nu pot să spun că mi-au fost îndeplinite.
Cu toate acestea, nu mă simt descurajată, pentru că această carte pare a fi un teaser imens. Multe fire narative au fost începute, cu promisiunea tacită că vor fi descusute în viitor. Aștept cu nerăbdare să descopăr unde vom ajunge cu povestea lui Stefano și a lui Ruggiero, pentru că o călătorie îndelungată prin veacuri pe care nu le-am cunoscut este întotdeauna binevenită.
Evenimentele sunt relatate sub formă de jurnal cu doi autori, dar scris de aceeași mână. Povestea lui Hamid începe undeva în Normandia anului 1426, însă noi îl întâlnim abia în Egiptul anului 1433, unde a ajuns fiindcă a fost răpit de pe tărâmul lui și vândut ca rob într-o țară musulmană. Acolo trece prin mâinile multor stăpâni care, după ce îl cumpără, își dau seama că Hamid suferă de o afecțiune suspectă și se grăbesc să îl vândă mai departe pentru a-și recupera măcar o parte din investiție: este posedat de un djinn pe nume Ymar care preia controlul și face prăpăd în jurul lui de fiecare dată când Hamid este exploatat, prigonit sau de-a dreptul bătut.
Nu știm și nici nu vom afla dacă Ymar este cu adevărat djinn sau dacă natura lui este mai mult o creație a psihicului lui Hamid – o dedublare a spiritului – însă aflăm din propriile-i spuse că își dorește și speră să fie un djinn care l-a posedat pe Hamid, pentru că orice altă explicație ar însemna că nu este real, ci doar o plăsmuire a minții abuzate a unui rob, cu rolul unui mecanism de apărare. La un moment dat insinuează destul de vădit că ar înțelege că nu este real, însă mai degrabă alege să creadă că spiritul lui a avut o existență de sine stătătoare înainte de a locui în trupul lui Hamid.
(Avem parte foarte vag pe parcursul cărții de această criză de identitate a lui Ymar. Cum anume pot dovedi că exist? Ce înseamnă realitate? Conștiința nu este suficientă pentru existență? Dacă lucruri abstracte precum rațiunea, conștiința, conștiența de sine, sufletul sunt adevărate, de ce nu ar fi și Ymar la fel de adevărat, fie el și parte și plăsmuire a aceleiași minți? Acestea sunt întrebări care mi-ar fi plăcut să fie explorate mult mai extins în cuprinsul cărții, cu atât mai mult cu cât subiectul este unul care fascinează și încurcă deopotrivă de mii de ani. Mi-ar fi plăcut ca acesta să fie pretextul autoarei de a ne prezenta ceea ce crede ea însăși cu privire la aceste subiecte, ar fi fost cu siguranță o incursiune interesantă în mintea sa.)
Povestea unui alter-ego mai puternic și mai furios s-a spus de multe ori în literatură, în filosofie și în universul Marvel, însă autoarea îl poartă pe Hamid prin multe locuri noi și prin mâinile multor oameni – stăpâni, prieteni și dușmani – pe parcursul celor 20 de ani ai lui, până în 1445, când ne părăsește, deși povestea lui nu se încheie. Ajunge în Cairo ca sclav, în Alexandria și Veneția ca om liber, iar la Constantinopol și în Țara Românească tot ca sclav (mulțumită caracterului rebel și autodistructiv al lui Ymar).
Pe tot parcursul aventurilor lui avem parte de experiența ambelor personalități. Pe măsură ce Hamid se maturizează de la un copil molatic, care îndură orice și face tot ce i se spune de teamă să nu îi fie și mai rău, la un adolescent care învață să vadă binele în jurul lui și să se apropie de el, Ymar evoluează dintr-o entitate menită să apere și să conserve într-un spirit autodistructiv, care nu ascultă de cel care se presupune că l-a creat ca să îl apere și intră în vârtejul unor acțiuni care îl readuc în starea de robie din care același Ymar s-a străduit să iasă.
Întrepătrunderea destinului lui Hamid/Ymar cu cel al lui Stefano Moro are loc tot datorită naturii lui duble, care însă are o altă sursă din punctul de vedere al lui Stefano – o sursă care îl intrigă, îl sperie și care are legătură cu evenimentele din „Cele patru oglinzi”.
Îl reîntâlnim și pe medicul Ruggiero Moro, un personaj asemănat de multe ori cu un spirit al morții și pe care eu îl asociez ca estetică cu Saruman. Este un personaj enigmatic până la final, care pare implicat în multe intrigi politice, comploturi și asasinate, care nu au fost dezvoltate aproape deloc, făcându-se doar foarte multe aluzii care au părut menite să trezească interesul în citirea unor viitoare romane scrise în acest univers, atunci când vom reveni la povestea lui Ștefan de unde am rămas în „Cele patru oglinzi”.
Povestea este o călătorie nu doar prin mai multe locuri, ci prin mai multe civilizații, toate văzute pentru prima oară prin ochii dubli ai protagonistului, care nu a fost niciodată până la acel moment conștient de existența lor. Amintirile lui din prima parte a copilăriei au dispărut aproape în totalitate. Până la final suntem martori ai unei înțelegeri, ai unui echilibru între părțile sufletului lui Hamid, chiar dacă nu ni se prezintă o soluție definitivă.
Ca să fiu sinceră, „Cele patru oglinzi” depășește „Cronica barbară”. Forma de jurnal nu face un serviciu poveștii; deși are sens ca explorare a relației Hamid – Ymar, consecința este o scriere descriptivă, narativă, în care informația pare că se transmite sub forma unui rezumat (am simțit că citesc de fapt un rezumat al cărții). Nu sunt eu persoana care să simtă nevoia unor dialoguri în text, însă aici chiar le-am simțit lipsa, probabil din cauza narațiunii rigide, lipsite de emoții.
Din același motiv nu am înțeles multe dintre motivațiile personajelor. Îmi este transmis că anumite elemente din cuprinsul poveștii trezesc pasiuni puternice în ele, însă doar la nivel declarativ, fără să înțeleg de ce simțămintele sunt atât de intense și de radicale.
În schimb, am avut parte de foarte multă expoziție, world-building, foarte multe descrieri, ceea ce ajută foarte mult la crearea esteticii, la prezentarea lumii și la atmosferă, însă nu face foarte multe pentru vocile personajelor, pe care de multe ori le-am simțit identice.
În încercarea de a identifica natura lui Ymar, avem parte de un dialog între Stefano și Ruggiero (care, întâmplător, nu au cunoștință de existența lui Ymar, discuția având ca punct de plecare o altă teorie), care prezintă teoriile filosofice și religioase ale vremii cu privire la natura sufletului și componentele lui, dar și cu privire la viață, moarte și la viața de după moarte. Interesant este că nu au ajuns la nicio concluzie, pentru că lui Ruggiero i s-a părut mai plauzibil că Hamid ar fi posedat de un diavol (comportament care nu pare ieșit din comun pentru secolul 15).
Finalul mă lasă puțin încurcată, recunosc. Protagonistul nostru trece printr-un caleidoscop de intenții contradictorii cu privire la Ruggiero și Stefano, care se derulează foarte rapid și fără o frământare interioară evidentă. Până la final mă macină lipsa implicării emoționale, faptul că nu am reușit să creez o conexiune cu personajele și să mă imersez în povestea lor.
Parcursul personajelor este fără îndoială fascinant și profund vizual (harta Constantinopolului de la final a ajutat foarte mult), cu atât mai mult cu cât lumea creată corespunde istoriei reale. Iar temele de discuție pe care le deschide sunt profunde și merită dezbătute mai des: care este natura sufletului?, ce înseamnă, de fapt, suflet?, dihotomia trup-suflet, dacă sufletul se împarte în mai multe componente și care sunt ele, ce anume se află într-un trup?, ce este rațiunea?, ce se întâmplă cu sufletul după moarte?, se poate întoarce sufletul într-un alt trup?
Toate aceste teme sunt insinuate pe parcursul romanului, însă faptul că nu au fost dezbătute cu adevărat și nu am simțit o voce a curiozității filosofice m-a lăsat cu un oarecare regret. Firește, nu este responsabilitatea autoarei să scrie exact ce mi-ar plăcea mie, însă modul în care este prezentată în general această carte creează anumite așteptări care nu pot să spun că mi-au fost îndeplinite.
Cu toate acestea, nu mă simt descurajată, pentru că această carte pare a fi un teaser imens. Multe fire narative au fost începute, cu promisiunea tacită că vor fi descusute în viitor. Aștept cu nerăbdare să descopăr unde vom ajunge cu povestea lui Stefano și a lui Ruggiero, pentru că o călătorie îndelungată prin veacuri pe care nu le-am cunoscut este întotdeauna binevenită.
January 26, 2024
Minutiozitate, rasturnari de situatie, filozofie, istorie, Egipt, Venetia, Bizant, personaje de care nu ai cum sa nu te atasezi, totul pe un fundal soptit, confesionar. Iata doar cateva cuvinte care incearca sa descrie aceasta carte, care pentru mine a fost un deschizator de drumuri in ce priveste istoria bizantina si secolul XV in particular.
November 30, 2023
După ce am citit „Cele patru oglinzi ale adevărului”, am simțit că povestea nu se oprește aici și, într-adevăr, așa a și fost. „Cronica barbară” nu este neapărat o continuare în sensul cel mai strict al cuvântului, ci o carte care se leagă foarte bine de acțiunea din romanul precedent, descoperim soarta protagoniștilor de acolo, noul roman având însă propriul set de protagoniști, ba chiar doi în același corp – Hamid și Ymar.
Acțiunea se petrece aproape de mijlocul secolului XV, înainte de căderea Constantinopolului. Lumea medievală vuiește, alianțe se fac și se desfac, negustorii, spionii și alți aventurieri străbat zările în scopuri doar de ei știute. Printre ei se află mai vechea noastră cunoștință, dacă ați citit și Cele patru oglinzi ale adevărului, anume Stefano, devenit medic întocmai ca salvatorul său, Ruggieri, un florentin misterios care joacă pe mai multe fronturi.
Ana-Maria Negrilă a dus la capăt cu succes o muncă de reconstrucție a evenimentelor vremii și a culorii locale, cu o documentare minuțioasă, care are meritul de a transporta cititorul în atmosfera acelor timpuri, a obiceiurilor și întâmplărilor de atunci, trasând cadrul social, politic și militar, concepții, mentalități, credințe.
Pe acest ansamblu bine închegat se detașează figurile lui Hamid și Ymar, fiecare dornic de libertate, așa cum a fost odată și Stefano, atunci când s-a văzut privat de ea, însă fiecare dorind altceva de la aceasta. Se reia, deci, tema plină de forță a libertății individului, a dorinței lui (fie om, fie djinn sau orice altceva) de a avea putere asupra propriului destin, de a-și trasa singur un drum și de a descoperi lumea.
Jocul, iubirea și înțelepciunea – trei dimensiuni de baza ale vieții omului. Se poate ajunge la înțelepciune fără experiența binelui și răului?
Mai multe despre carte puteți citi aici: https://adropofinspiration.wordpress....
Acțiunea se petrece aproape de mijlocul secolului XV, înainte de căderea Constantinopolului. Lumea medievală vuiește, alianțe se fac și se desfac, negustorii, spionii și alți aventurieri străbat zările în scopuri doar de ei știute. Printre ei se află mai vechea noastră cunoștință, dacă ați citit și Cele patru oglinzi ale adevărului, anume Stefano, devenit medic întocmai ca salvatorul său, Ruggieri, un florentin misterios care joacă pe mai multe fronturi.
Ana-Maria Negrilă a dus la capăt cu succes o muncă de reconstrucție a evenimentelor vremii și a culorii locale, cu o documentare minuțioasă, care are meritul de a transporta cititorul în atmosfera acelor timpuri, a obiceiurilor și întâmplărilor de atunci, trasând cadrul social, politic și militar, concepții, mentalități, credințe.
Pe acest ansamblu bine închegat se detașează figurile lui Hamid și Ymar, fiecare dornic de libertate, așa cum a fost odată și Stefano, atunci când s-a văzut privat de ea, însă fiecare dorind altceva de la aceasta. Se reia, deci, tema plină de forță a libertății individului, a dorinței lui (fie om, fie djinn sau orice altceva) de a avea putere asupra propriului destin, de a-și trasa singur un drum și de a descoperi lumea.
Jocul, iubirea și înțelepciunea – trei dimensiuni de baza ale vieții omului. Se poate ajunge la înțelepciune fără experiența binelui și răului?
Mai multe despre carte puteți citi aici: https://adropofinspiration.wordpress....
January 12, 2024
După ce am citit „Cele patru oglinzi ale adevărului”, m-am lăsat iremediabil cucerită de stilul Anei-Maria Negrilă și cu mare bucurie am început lectura acestei cărți, care poate fi văzută ca o continuare a evenimentelor din romanul precedent - deși cele două pot fi citite și separat.
Elementul comun al celor două romane este Stefano Moro, băiețelul pe care îl urmărim în „Cele patru oglinzi ale adevărului” și al cărui destin îl duce din cetatea Sucevei tocmai la Constantinopol. În „Cronica barbară”, autoarea păstrează tema robiei, punând chiar și mai mult accent pe ea și pe ce înseamnă să fii un om liber. Personajul principal este Hamid, un alt copil ajuns rob. Dar dacă Ștefan are norocul să-l întâlnească pe medicul Ruggiero, soarta lui Hamid este una cu mult mai cruntă.
Născut creștin, Hamid este răpit și vândut ca sclav tocmai la Cairo, într-o țară musulmană cu a cărei religie și ale cărei obiceiuri trebuie să se obișnuiască, învățând să supraviețuiască prin crearea unei personalități distincte - Ymar, djinul care-i locuiește corpul și iese la iveală în momentele în care Hamid este abuzat. Romanul îl urmărește pe Hamid într-o călătorie de maturizare, supraviețuire și regăsire a sinelui, trecând de la un stăpân la altul sau prin perioade în care se crede om liber, pe un traseu ce-l duce din Cairo în Alexandria, apoi la Veneția, în Florența, la Constantinopol și, în final, în Valahia lui Vlad Dracul. Evoluția personajului principal este construită metodic, oglindind dezbaterea de ordin moral și filosofic despre ce înseamnă libertatea și care este prețul acesteia.
Romanul este construit din pagini de jurnal, un jurnal scris alternativ de Hamid și Ymar și adresat lui Stefano Moro, cu al cărui destin se întrețese cel al personajului principal. Avem un un narator subiectiv - sau doi naratori subiectivi, dacă e să fim specifici, deoarece fiecare dintre cele două personalități vede lucrurile doar din perspectivă proprie și nu-și amintește întâmplări ce au loc când la cârmă este celălalt. Poate fi considerat un artificiu, dar abordarea aleasă de autoare mi-a dat și perspective diferite asupra temei principale a romanului, deoarece Hamid și Ymar văd viața în mod diferit și aleg de multe ori căi complet opuse.
Este o călătorie a spiritului, dar în același timp una senzorială, cinematografică. Ce am remarcat și la romanul anterior este atenția minuțioasă la detaliile de atmosferă - autoarea a reușit să mă transpună în fiecare dintre locurile prin care trece Hamid, construind cu migală spațiul geografic, cu arhitectura, obiceiurile și oamenii locurilor. La fel ca în cazul romanului anterior, se vede aplecarea Anei-Maria Negrilă către studierea atentă a arhivelor pentru a prezenta într-un mod cât mai realist cultura și istoria unui Ev Mediu în care se duc conflicte religioase și culturale la granițele Țărilor Române și în care cuceritorilor nu le pasă de distrugerile pe care le provoacă, indiferent că aceștia sunt italienii luminați, care fură bucăți din Constantinopol pentru a le expune în San Marco, sau otomanii necredincioși care își construiesc imperiul înaintând în Europa creștină.
Ce mai vreau să punctez:
- am apreciat dispariția elementului fantastic din „Cele patru oglinzi ale adevărului”
- mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre rolul lui Ruggiero în conflictul cu otomanii, e un subiect tratat destul de expeditiv
- nu am înțeles de ce Balduin al II-lea de Constantinopol a devenit Baldwin
- și problema cu „vei fii”-urile și „vei știi”-urile se păstrează și în acest volum și pentru mine a fost extrem de deranjant și m-a scos din lectură (nu știu cine face corectura la Hyperliteratura, dar e un aspect de bază al ortografiei limbii române, este inacceptabil să se publice cărți cu greșeli de Facebook).
Pentru a concluziona, „Cronica barbară” este un roman istoric excelent, care abordează o perioadă istorică mai puțin văzută în literatura contemporană, scris foarte bine și excelent documentat. Le recomand pe ambele (și „Cele patru oglinzi ale adevărului”) cu tot sufletul.
Elementul comun al celor două romane este Stefano Moro, băiețelul pe care îl urmărim în „Cele patru oglinzi ale adevărului” și al cărui destin îl duce din cetatea Sucevei tocmai la Constantinopol. În „Cronica barbară”, autoarea păstrează tema robiei, punând chiar și mai mult accent pe ea și pe ce înseamnă să fii un om liber. Personajul principal este Hamid, un alt copil ajuns rob. Dar dacă Ștefan are norocul să-l întâlnească pe medicul Ruggiero, soarta lui Hamid este una cu mult mai cruntă.
Născut creștin, Hamid este răpit și vândut ca sclav tocmai la Cairo, într-o țară musulmană cu a cărei religie și ale cărei obiceiuri trebuie să se obișnuiască, învățând să supraviețuiască prin crearea unei personalități distincte - Ymar, djinul care-i locuiește corpul și iese la iveală în momentele în care Hamid este abuzat. Romanul îl urmărește pe Hamid într-o călătorie de maturizare, supraviețuire și regăsire a sinelui, trecând de la un stăpân la altul sau prin perioade în care se crede om liber, pe un traseu ce-l duce din Cairo în Alexandria, apoi la Veneția, în Florența, la Constantinopol și, în final, în Valahia lui Vlad Dracul. Evoluția personajului principal este construită metodic, oglindind dezbaterea de ordin moral și filosofic despre ce înseamnă libertatea și care este prețul acesteia.
Romanul este construit din pagini de jurnal, un jurnal scris alternativ de Hamid și Ymar și adresat lui Stefano Moro, cu al cărui destin se întrețese cel al personajului principal. Avem un un narator subiectiv - sau doi naratori subiectivi, dacă e să fim specifici, deoarece fiecare dintre cele două personalități vede lucrurile doar din perspectivă proprie și nu-și amintește întâmplări ce au loc când la cârmă este celălalt. Poate fi considerat un artificiu, dar abordarea aleasă de autoare mi-a dat și perspective diferite asupra temei principale a romanului, deoarece Hamid și Ymar văd viața în mod diferit și aleg de multe ori căi complet opuse.
Este o călătorie a spiritului, dar în același timp una senzorială, cinematografică. Ce am remarcat și la romanul anterior este atenția minuțioasă la detaliile de atmosferă - autoarea a reușit să mă transpună în fiecare dintre locurile prin care trece Hamid, construind cu migală spațiul geografic, cu arhitectura, obiceiurile și oamenii locurilor. La fel ca în cazul romanului anterior, se vede aplecarea Anei-Maria Negrilă către studierea atentă a arhivelor pentru a prezenta într-un mod cât mai realist cultura și istoria unui Ev Mediu în care se duc conflicte religioase și culturale la granițele Țărilor Române și în care cuceritorilor nu le pasă de distrugerile pe care le provoacă, indiferent că aceștia sunt italienii luminați, care fură bucăți din Constantinopol pentru a le expune în San Marco, sau otomanii necredincioși care își construiesc imperiul înaintând în Europa creștină.
Ce mai vreau să punctez:
- am apreciat dispariția elementului fantastic din „Cele patru oglinzi ale adevărului”
- mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre rolul lui Ruggiero în conflictul cu otomanii, e un subiect tratat destul de expeditiv
- nu am înțeles de ce Balduin al II-lea de Constantinopol a devenit Baldwin
- și problema cu „vei fii”-urile și „vei știi”-urile se păstrează și în acest volum și pentru mine a fost extrem de deranjant și m-a scos din lectură (nu știu cine face corectura la Hyperliteratura, dar e un aspect de bază al ortografiei limbii române, este inacceptabil să se publice cărți cu greșeli de Facebook).
Pentru a concluziona, „Cronica barbară” este un roman istoric excelent, care abordează o perioadă istorică mai puțin văzută în literatura contemporană, scris foarte bine și excelent documentat. Le recomand pe ambele (și „Cele patru oglinzi ale adevărului”) cu tot sufletul.
January 3, 2024
Superbă, trece foarte frumos de la o țară de la altă de la un oraș la altul. Ymar este fenomenal.
January 26, 2024
Cronica barbara a Anei-Maria Negrila este o fresca a secolului XV, atât de detaliată încât pare vie, autoarea documentandu-se cu minutiozitate despre toate aspectele epocii, de la arhitectură, obiceiuri, veșminte, controversele istorice și religioase ale vremii, pana la mâncăruri și leacuri.
Însoțindu-l pe tânărul rob, Hamid, de la Cairo, Alexandria, Veneția și Constantinopol până la Gurile Dunării, suntem martori la zbuciumul acestuia în lupta pentru supraviețuire și libertate.
Djinul Ymar care și-a făcut loc în trupul lui Hamid, împreună cu acesta, ne relatează, sub forma memoriilor, întreaga poveste din dublă perspectivă, a lui și a lui Hamid.
Dar ce este Ymar? Din perspectivă modernă putem spune ca este o dedublare de personalitate menită sa îl ajute să treacă peste trauma răpirii și a robiei, care mereu apare pentru a-l ajuta pe Hamid să treacă peste momentele grele.
Sau putem spune ca este partea rea din fiecare dintre noi, dualitatea umana dintre bine și rău, instinctul de supraviețuire care la nevoie ne îndeamnă să ne depasim limitele si facem chiar și fapte reprobabile, în unicul scop al supraviețuirii.
Dar în spiritul epocii nu este decât un duh, fapt pentru care multi învățați au încercat sa-l scape pe Hamid de el, generând o atât de bine documentată digresiune despre suflet.
Consider ca decorul atât de bine detaliat al epocii este folosit pentru a ilustra lungul drum al lui Hamid către libertate, prilej pentru a ne bucura de atmosfera medievala din diferite părți ale lumii, autoarea avand o viziune deosebita asupra vieții robului și a naturii umane.
Însoțindu-l pe tânărul rob, Hamid, de la Cairo, Alexandria, Veneția și Constantinopol până la Gurile Dunării, suntem martori la zbuciumul acestuia în lupta pentru supraviețuire și libertate.
Djinul Ymar care și-a făcut loc în trupul lui Hamid, împreună cu acesta, ne relatează, sub forma memoriilor, întreaga poveste din dublă perspectivă, a lui și a lui Hamid.
Dar ce este Ymar? Din perspectivă modernă putem spune ca este o dedublare de personalitate menită sa îl ajute să treacă peste trauma răpirii și a robiei, care mereu apare pentru a-l ajuta pe Hamid să treacă peste momentele grele.
Sau putem spune ca este partea rea din fiecare dintre noi, dualitatea umana dintre bine și rău, instinctul de supraviețuire care la nevoie ne îndeamnă să ne depasim limitele si facem chiar și fapte reprobabile, în unicul scop al supraviețuirii.
Dar în spiritul epocii nu este decât un duh, fapt pentru care multi învățați au încercat sa-l scape pe Hamid de el, generând o atât de bine documentată digresiune despre suflet.
Consider ca decorul atât de bine detaliat al epocii este folosit pentru a ilustra lungul drum al lui Hamid către libertate, prilej pentru a ne bucura de atmosfera medievala din diferite părți ale lumii, autoarea avand o viziune deosebita asupra vieții robului și a naturii umane.
This entire review has been hidden because of spoilers.
May 4, 2024
Ana-Maria este o scriitoare meticuloasa, care acordă atenție celor mai mici detalii, preocupată de acuratețea istorică și geografică, scrierile ei nu sunt "comerciale", pentru cei care vor să devoreze cărți doar pentru acțiune. Există și acțiune, și situații neprevăzute, dar dincolo de acestea, este foarte fidel zugravita epoca în care se desfășoară acțiunea, parcă vedem străzile și oamenii din Cairo, Veneția sau Constantinopol. Este o călătorie nu numai fizică, amintind cumva de Don Quijote, dar și spirituală, constând în creșterea personajului principal, relația sa duala cu duhul (djinnul) pe care îl descoperă în interiorul său. Dar oare nu avem toți în noi o astfel de personalitate care uneori ne scoate din încurcătură și ne determina sa ne apărăm, dar de și mai multe ori ne provoacă necazuri și acționează potrivnic?
January 24, 2024
Recenzia completa: https://twistinmysobriety-alexa.blogs...
„Nu nutri vise deșarte. Lumea este un amestec de bine și rău, iar roata istoriei ne calcă pe toți sub talpa ei. În ochii istoriei suntem toți la fel.”
Cronica barbară, de Ana Maria Negrilă, este o carte de factură istorică, un roman atmosferic ce redă cu acuratețe perioada Evului Mediu. Cele patru oglinzi ale adevărului este primul volum de ficțiune istorică scris de autoare, acesta deschizând prima fereastră spre călătoria ficțională imaginată de Ana Maria, o călătorie ce poartă cititorul de pe tărâmurile românești de altă dată până în Constantinopol. Cele două volume pot fi citite și separat, însă, pentru o mai bună înțelegere a spațiului, timpului și a personajelor, recomand parcurgerea lor în ordinea în care au fost scrise. Modul în care cele două se completează este absolut fascinant și relevă talentul incontestabil al autoarei de a crea o poveste ce se remarcă prin acuratețe istorică și profunzime la nivel de scriere, compoziție, documentație (dacă nu greșesc, autoarea a consultat în jur de 100 de cărți în procesul de scriere).
În Cronica barbară regăsim un Ștefan (Stefano) maturizat, însă chinuit încă de fantomele trecutului, cu inima grea după sfârșitul pe care l-a avut omul pe care l-a crezut cel mai bun prieten al său, cel de care se atașase în inocența lui, împovărat de ceea ce a săvârșit în final, mânat de demonii răzbunării. Un anumit eveniment din Cronică îi readuce toate aceste frământări în suflet și îi destabilizează mult iubita existență, pentru care a luptat din răsputeri, guvernată de liniște și învățătură.
Personajul principal al cărții este, însă, Hamid, un tânăr răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește, ajuns sclav în lumea musulmană. Lipsit de libertate și împovărat de condiția de sclav, tânărul are însă norocul de a întâlni și oameni buni, stăpâni care îi oferă educație și hrană, însă acest noroc nu este fructificat până la capăt, căci printr-o întâmplare care poate fi catalogată cel puțin ciudată, Hamid este posedat de un djinn autointitulat Ymar, care face și desface lucrurile după bunu-i plac. Relația dintre Hamid și Ymar – două voințe proprii și contradictorii prin modul în care gândesc și acționează, în ciuda dorinței comune de a-și câștiga libertatea – este construită magistral, iar cititorii se pot bucura de punctul de vedere al fiecăruia, căci în carte regăsim niște scrisori care ne ajută să ne familiarizăm cu dorințele, temerile, acțiunile și năzuințele celor doi. Am savurat fiecare perspectivă în parte, le-am înțeles emoțiile și am empatizat cu ei. Destinul celor doi se întrepătrunde și se îngemănează, este dictat de duritatea acelor vremuri și se află sub semnul robiei. Trădarile sunt la ordinea zilei, iar roata se întoarce de nenumărate ori.
„Și un om bun poate să aducă la fel de multă durere ca unul rău.”
Personajele sunt construite sublim, sunt extrem de umane, realiste din punct de vedere istoric, dar mai ales psihologic. La nivel mai profund, dacă săpăm puțin în ceea ce înseamnă psihologia unui personaj, djinnul Ymar ar putea fi interpretat ca o problemă psihică, precum o dedublare, ori o metaforă pentru partea întunecată din noi, care iese la suprafață atunci când ni se face ceva rău. Ymar este un fel de mecanism natural de apărare/ surpraviețuire, o reacție normală apărută într-o situație negativă excepțională, a unui om supus unui mare pericol/stres – o reacție de luptă/fugă/împietrire. Iar Ymar luptă ! Scena care pune cel mai bine în relief acest lucru este cea în care Hamid este închis și revândut ca sclav imediat ce ajunge în Veneția de către un om care i-a promis ajutorul, așadar l-a trădat și i-a anulat libertatea, anulând și bunătatea din el, iar djinnul Ymar a reacționat în consecință, concluzia fiind accea că, oricât ne-am împotrivi destinului, în unele cazuri evenimentele decid pentru noi, voința noastră este redusă la tăcere, iar viața ne intră pe alt făgaș. Ymar și Hamid sunt, de fapt, un întreg care alcătuiesc într-un mod inteligent cele două părți ale omului aflate în antiteză: partea cumpătată și rațională, partea emoțională și partea impulsivă, partea liniștită și partea zbuciumată.
Cronica barbară este un roman al maturizării (pe cele mai grele căi), la fel ca Cele patru oglinzi ale adevărului, o călătorie palpitantă ce poartă cititorul de la Cairo la Alexandria, Veneția, Florența, Constantinopol și Valahia. O carte de citit și recitit ori de câte ori doriți o lectură calitativă, care cu greu poate fi lăsată din mână.
„Nu nutri vise deșarte. Lumea este un amestec de bine și rău, iar roata istoriei ne calcă pe toți sub talpa ei. În ochii istoriei suntem toți la fel.”
Cronica barbară, de Ana Maria Negrilă, este o carte de factură istorică, un roman atmosferic ce redă cu acuratețe perioada Evului Mediu. Cele patru oglinzi ale adevărului este primul volum de ficțiune istorică scris de autoare, acesta deschizând prima fereastră spre călătoria ficțională imaginată de Ana Maria, o călătorie ce poartă cititorul de pe tărâmurile românești de altă dată până în Constantinopol. Cele două volume pot fi citite și separat, însă, pentru o mai bună înțelegere a spațiului, timpului și a personajelor, recomand parcurgerea lor în ordinea în care au fost scrise. Modul în care cele două se completează este absolut fascinant și relevă talentul incontestabil al autoarei de a crea o poveste ce se remarcă prin acuratețe istorică și profunzime la nivel de scriere, compoziție, documentație (dacă nu greșesc, autoarea a consultat în jur de 100 de cărți în procesul de scriere).
În Cronica barbară regăsim un Ștefan (Stefano) maturizat, însă chinuit încă de fantomele trecutului, cu inima grea după sfârșitul pe care l-a avut omul pe care l-a crezut cel mai bun prieten al său, cel de care se atașase în inocența lui, împovărat de ceea ce a săvârșit în final, mânat de demonii răzbunării. Un anumit eveniment din Cronică îi readuce toate aceste frământări în suflet și îi destabilizează mult iubita existență, pentru care a luptat din răsputeri, guvernată de liniște și învățătură.
Personajul principal al cărții este, însă, Hamid, un tânăr răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește, ajuns sclav în lumea musulmană. Lipsit de libertate și împovărat de condiția de sclav, tânărul are însă norocul de a întâlni și oameni buni, stăpâni care îi oferă educație și hrană, însă acest noroc nu este fructificat până la capăt, căci printr-o întâmplare care poate fi catalogată cel puțin ciudată, Hamid este posedat de un djinn autointitulat Ymar, care face și desface lucrurile după bunu-i plac. Relația dintre Hamid și Ymar – două voințe proprii și contradictorii prin modul în care gândesc și acționează, în ciuda dorinței comune de a-și câștiga libertatea – este construită magistral, iar cititorii se pot bucura de punctul de vedere al fiecăruia, căci în carte regăsim niște scrisori care ne ajută să ne familiarizăm cu dorințele, temerile, acțiunile și năzuințele celor doi. Am savurat fiecare perspectivă în parte, le-am înțeles emoțiile și am empatizat cu ei. Destinul celor doi se întrepătrunde și se îngemănează, este dictat de duritatea acelor vremuri și se află sub semnul robiei. Trădarile sunt la ordinea zilei, iar roata se întoarce de nenumărate ori.
„Și un om bun poate să aducă la fel de multă durere ca unul rău.”
Personajele sunt construite sublim, sunt extrem de umane, realiste din punct de vedere istoric, dar mai ales psihologic. La nivel mai profund, dacă săpăm puțin în ceea ce înseamnă psihologia unui personaj, djinnul Ymar ar putea fi interpretat ca o problemă psihică, precum o dedublare, ori o metaforă pentru partea întunecată din noi, care iese la suprafață atunci când ni se face ceva rău. Ymar este un fel de mecanism natural de apărare/ surpraviețuire, o reacție normală apărută într-o situație negativă excepțională, a unui om supus unui mare pericol/stres – o reacție de luptă/fugă/împietrire. Iar Ymar luptă ! Scena care pune cel mai bine în relief acest lucru este cea în care Hamid este închis și revândut ca sclav imediat ce ajunge în Veneția de către un om care i-a promis ajutorul, așadar l-a trădat și i-a anulat libertatea, anulând și bunătatea din el, iar djinnul Ymar a reacționat în consecință, concluzia fiind accea că, oricât ne-am împotrivi destinului, în unele cazuri evenimentele decid pentru noi, voința noastră este redusă la tăcere, iar viața ne intră pe alt făgaș. Ymar și Hamid sunt, de fapt, un întreg care alcătuiesc într-un mod inteligent cele două părți ale omului aflate în antiteză: partea cumpătată și rațională, partea emoțională și partea impulsivă, partea liniștită și partea zbuciumată.
Cronica barbară este un roman al maturizării (pe cele mai grele căi), la fel ca Cele patru oglinzi ale adevărului, o călătorie palpitantă ce poartă cititorul de la Cairo la Alexandria, Veneția, Florența, Constantinopol și Valahia. O carte de citit și recitit ori de câte ori doriți o lectură calitativă, care cu greu poate fi lăsată din mână.
November 29, 2023
„Cronica barbară” debutează nu la mult după cele petrecute în „Cele patru oglinzi ale adevărului”, în lumea musulmană de data asta, la Cairo. Personajul nostru principal este Hamid. Și nu știm prea multe din istoria lui în afara faptului că a fost răpit dintr-o țară creștină și așa a ajuns sclav. În urma unor întâmplări nefericite, ajunge fie să dezvolte o altă personalitate, fie să fie posedat de un duh rău sau dhjin, cum îl va mai numi el pe Ymar, care va apărea de fiecare dată când acesta va fi în pericol. De fapt toată povestea noastră este un jurnal, foarte bine împărțit între aceste două personaje care locuiesc în același trup. Un jurnal ba scris de unul, ba de celălalt, când de multe ori pare că se detestă, alteori se împacă, dar oricum, își pun unul altuia nenumărate bețe în roate. Unul bun, calm, iertător și răbdător, celălalt dimpotrivă, manipulator, agresiv și pe alocuri chiar malefic. Au totuși un țel comun: acela de a deveni liberi.
Sunt ei oare unul și același? Vom afla, într-o călătorie plină de aventuri, răsturnări de situații, povești de dragoste, crime și mereu oscilând între robie și libertate. Vom ajunge cu Hamid și Ymar din Cairo la Veneția (și da, vom vedea în detaliu orașele acelor timpuri, atât arhitectural, dar mai ales antropologic, urmărind viața de zi cu zi a oamenilor), apoi la Constantinopol și până spre Țările Române, unde avem parte și de-un război. Avem incredibil de bine detaliate atât conflictele dintre lumea musulmană și cea creștină de atunci (cu toate pildele lor), dar și conflictele interne din aceste lumi individuale, care sunt nesfârșite. Avem o abundență de obiceiuri vechi, de credințe și tradiții, de viziuni învechite sau moderne pentru acele timpuri, o bogăție a vestimentației, a bucătăriei fiecărui loc, intrăm în lumile comerțului de atunci, a medicinei evului mediu și chiar a spionajului.
Sunt ei oare unul și același? Vom afla, într-o călătorie plină de aventuri, răsturnări de situații, povești de dragoste, crime și mereu oscilând între robie și libertate. Vom ajunge cu Hamid și Ymar din Cairo la Veneția (și da, vom vedea în detaliu orașele acelor timpuri, atât arhitectural, dar mai ales antropologic, urmărind viața de zi cu zi a oamenilor), apoi la Constantinopol și până spre Țările Române, unde avem parte și de-un război. Avem incredibil de bine detaliate atât conflictele dintre lumea musulmană și cea creștină de atunci (cu toate pildele lor), dar și conflictele interne din aceste lumi individuale, care sunt nesfârșite. Avem o abundență de obiceiuri vechi, de credințe și tradiții, de viziuni învechite sau moderne pentru acele timpuri, o bogăție a vestimentației, a bucătăriei fiecărui loc, intrăm în lumile comerțului de atunci, a medicinei evului mediu și chiar a spionajului.
February 11, 2024
Dacă vrei să simți atmosfera medievală din Istanbul și Veneția (cu puțintică incursiune și prin spațiul românesc), apoi asta-i cartea de care ai nevoie. E foarte bine scrisă. Și reproduce foarte bine vremurile.
Cu ce am rămas din carte: 1. iar mi s-a făcut dor de Istanbul… 2. trăim cele mai bune vremuri pe care le puteam trăi (deși unii nu reușesc să înțeleagă asta).
Cu ce am rămas din carte: 1. iar mi s-a făcut dor de Istanbul… 2. trăim cele mai bune vremuri pe care le puteam trăi (deși unii nu reușesc să înțeleagă asta).
August 20, 2024
A fost o călătorie istorică frumoasă condusă de un destin supus multor încercări. Am savurat latura descriptivă și istorică a cărții.
This entire review has been hidden because of spoilers.
September 20, 2024
La fel ca și volumul de ficțiune istorică precedent al Anei-Maria Negrilă, „Cele patru oglinzi ale adevărului”, și cel de față are la bază o documentare minuțioasă, care se vede nu doar în întâmplările descrise, ci mai ales în extraordinara bogăție a detaliilor orașelor și locurilor prin care este purtat personajul principal al acestei povești, tânărul Hamid, răpit din Europa în secolul al XV-lea și dus la Cairo, de unde ajunge, prin diverse renghiuri ale sorții și alegeri cel puțin nefericite, la Alexandria, Constantinopol, Veneția și chiar Țările Române, într-un final apoteotic, ce culminează cu o amplă bătălie din care bineînțeles că ies cu toții șifonați.
Mi s-a părut, în timp ce citeam aventurile lui Hamid, ale cărui alegeri greșite îl pun mereu în primejdie chiar și atunci când ajunge să ducă o viață de huzur și e un răsfățat al sorții, că personalitatea lui este scindată. De ce spun acest lucru?
Ei bine, tot ce face el greșit, toate prostiile pe care le debitează pe gură sau le pune în practică și-și aduce asupră-i ghinionul și năpasta el le pune pe seama unui soi de alter ego al său, a unui djinn pe nume Ymar, care-l împinge la fapte necugetate și, încet-încet, pe o pantă extrem de periculoasă. Pe cât e de cuminte Hamid, pe atât e de obraznic și de nesăbuit Ymar, cei doi alcătuind totuși o dualitate care se completează de minune și creând astfel un personaj nu doar cât se poate de credibil, ci și perfect uman, cu care putem empatiza, deși nu-i înțelegem mereu prostiile, și chiar simpatiza până la un anumit punct.
O caracterizare de personaj ca la carte, plus o documentare atentă și, pe deasupra, bonus, apariția unui personaj a cărui poveste părea să nu se fi încheiat așa cum poate ne-am fi dorit unii dintre noi la finalul poveștii din „Cele patru oglinzi ale adevărului” fac și din acest nou volum de ficțiune istorică (sau fantastic, dacă îl credem totuși pe Hamid când spune că este posedat de un spirit, de un djinn pe nume Ymar) al autoarei unul de seamă în peisajul literar autohton contemporan.
„În rest, încerc să învăț locurile pe unde mergem și-l întreb despre ele, desigur, tot pe Pietro. Tu, deși ai spus că mă crezi că nu voiam să îți fac vreun rău, mă tratezi cu răceală și, orice aș face, nu pot, se pare, să șterg cuvintele pe care Ymar le-a spus. Ruggiero, ghiujul bătrân, mă urăște și nu știe cum să scape de mine, dar cred că încă mă aperi. Mă tem să nu mă otrăvească, așa că prefer să mănânc numai resturile de la masa ta și nimic altceva. Când mă întâlnește în spațiul strâmt al punții de jos, mă privește ca și când ar vrea să ard atunci, pe loc, și să nu mai rămână nimic din mine. Nu știu de ce mă urăște așa, chiar dacă am spus ce-am spus, cred că-și dă seama că au fost vorbele unui nebun. Poate el vede în mine ceva ce nici eu nu știu, poate îl vede pe Ymar sau poate pe acel Miro.” (p. 252-253)
Mai multe, pe Biblioteca lui Liviu: https://t.ly/pi0Md
Mi s-a părut, în timp ce citeam aventurile lui Hamid, ale cărui alegeri greșite îl pun mereu în primejdie chiar și atunci când ajunge să ducă o viață de huzur și e un răsfățat al sorții, că personalitatea lui este scindată. De ce spun acest lucru?
Ei bine, tot ce face el greșit, toate prostiile pe care le debitează pe gură sau le pune în practică și-și aduce asupră-i ghinionul și năpasta el le pune pe seama unui soi de alter ego al său, a unui djinn pe nume Ymar, care-l împinge la fapte necugetate și, încet-încet, pe o pantă extrem de periculoasă. Pe cât e de cuminte Hamid, pe atât e de obraznic și de nesăbuit Ymar, cei doi alcătuind totuși o dualitate care se completează de minune și creând astfel un personaj nu doar cât se poate de credibil, ci și perfect uman, cu care putem empatiza, deși nu-i înțelegem mereu prostiile, și chiar simpatiza până la un anumit punct.
O caracterizare de personaj ca la carte, plus o documentare atentă și, pe deasupra, bonus, apariția unui personaj a cărui poveste părea să nu se fi încheiat așa cum poate ne-am fi dorit unii dintre noi la finalul poveștii din „Cele patru oglinzi ale adevărului” fac și din acest nou volum de ficțiune istorică (sau fantastic, dacă îl credem totuși pe Hamid când spune că este posedat de un spirit, de un djinn pe nume Ymar) al autoarei unul de seamă în peisajul literar autohton contemporan.
„În rest, încerc să învăț locurile pe unde mergem și-l întreb despre ele, desigur, tot pe Pietro. Tu, deși ai spus că mă crezi că nu voiam să îți fac vreun rău, mă tratezi cu răceală și, orice aș face, nu pot, se pare, să șterg cuvintele pe care Ymar le-a spus. Ruggiero, ghiujul bătrân, mă urăște și nu știe cum să scape de mine, dar cred că încă mă aperi. Mă tem să nu mă otrăvească, așa că prefer să mănânc numai resturile de la masa ta și nimic altceva. Când mă întâlnește în spațiul strâmt al punții de jos, mă privește ca și când ar vrea să ard atunci, pe loc, și să nu mai rămână nimic din mine. Nu știu de ce mă urăște așa, chiar dacă am spus ce-am spus, cred că-și dă seama că au fost vorbele unui nebun. Poate el vede în mine ceva ce nici eu nu știu, poate îl vede pe Ymar sau poate pe acel Miro.” (p. 252-253)
Mai multe, pe Biblioteca lui Liviu: https://t.ly/pi0Md
Displaying 1 - 16 of 16 reviews