Încă un roman premiat și lăudat în exces, fără altă justificare decât cel mult faptul că de bunăvoința autoarei depind o grămadă de alții și altele. În rest, așa-zisul roman care încheie trilogia satului C., din care fac parte "O formă de viață necunoscută" (Polirom, 2022) și "Vântul, duhul, suflarea" (Polirom, 2023), e de un penibilism atroce, un text fără cap și coadă, a cărui unică virtute ar fi stilul, scriitura beneficiind de cunoștințele strict teoretice ale autoarei, de limbajul forțat la ea poetic pe care l-a deprins de-a lungul anilor. Nu vreau să fiu răutăcios, dar chiar mi-a fost greu să înțeleg povestea, să accept falsitatea personajelor, care se doreau realiste, dar... vai de capul ei literatură dacă așa se jonglează cu tehnicile narative și tipologiile.
Romanul începe cu un superb fals: o profesoară de la Universitatea București pleacă din învățământ spre a se angaja la o agenție de turism. Cât fals și câtă prostie în alcătuirea personalității protagonistei! Cine dracuʼ pleacă de la un salariu mare și renunță la un CV pompos? Probabil dacă ești cu adevărat un artist sau un împătimit al călătoriilor în acest caz, ceea ce nu se pune problema, de vreme ce protagonista doar stă într-un birou și organizează pentru alții excursii. Că își imaginează ea nu știu ce și nu știu cum...? Hai să fim serioși și să acceptăm că scriitoarea habar n-are de psihologia unui om.
Singurele virtuți ale autoarei mi se par părul, care e cu adevărat superb, și pofta incredibilă de mâncare, care se vede și pe corpul femeii, dar răzbate și din text. În rest..., cam aiurea totul! Niște fraze lungite și îmbârligate, făcute să sune frumos, cât mai poetic și mai bombastic, dar fără un fond real, fără sensibilitate adevărată, fără talent.
Romanul se continuă cu călătoria pe care această femeie, care are și nu prea un soț – de fapt are, dar individul e atât de fals și de absent din viața ei, încât parcă nici nu ar exista ca personaj –, o face împreună cu o nepoată a ei, a cărei mamă abia divorțase. Scenele dintre cele două sunt prezentate în mod cât mai realist, dar neconvingător, autoarea cunoscând și de data aceasta din afară psihologia unei adolescente care pășește înspre maturitate cu pași vertiginoși. Fata vine din străinătate ca să vadă locurile unde s-a născut, aici apărând legătura cu celelalte romane ale trilogiei, pentru că e vorba de un sat numit C., un loc în care s-au aciuiat tot felul de oameni, istoria strămoșilor și mai ales a strămoașelor fetei derulându-se de-a valma, într-o degringoladă perfectă în celelalte două părți ale romanului.
Titlul nu are acoperire decât într-o foarte mică măsură, el referindu-se la linia aceea imaginară din atmosferă, descoperită de un maghiar, care i-a dat și numele, dincolo de care cu mijloace obișnuite nimic nu se poate ridica mai sus fără să fie distrus. Unii zic că titlul ar avea legătură cu satul acesta C., unde e o linie de demarcație între cei plecați dincolo, diasporă, și cei rămași. Ce tâmpenie lipsită de gust!
Probabil, ca să-i mai dau o șansă autoarei, mai mult teoretic decât practic, vreau să sper că incapacitatea mea de a înțelege frumusețea și măreția acestui text rezidă în faptul că nu am citit integral trilogia și, poate, am pierdut esența, genealogia familiei închegându-se în celelalte două texte. Poate..., deși mă cam îndoiesc având în vedere felul alambicat și neclar, cu multe repetiții și cuvinte de prisos, în care scriitoarea își alcătuiește un discurs la o lansare de carte. Poate că eu greșesc, dar restul trilogiei mă îndoiesc că îl voi citi.