O carte-confesiune despre relații familiale sau de cuplu, o revărsare de sentimente contradictorii în încercarea sisifică de a descâlci misterul unei vieți și, poate, a o face mai puțin apăsătoare. Cu o voce tulburătoare din prezent, dar hotărât să arunce puțină lumină asupra trecutului, în încercarea sisifică de a-și înțelege viața, Imre își deapănă multele suferințe și puținele bucurii ale copilăriei, drumul anevoios către maturitate, relația cu membrii familiei și cu cei din jur, aventura extraconjugală cu o colegă de redacție, care, în ciuda pasiunii mistuitoare, sfârșește abrupt în urma unui avort dureros. Iar toate aceste amintiri și sentimente încă pline de forță par să se înfășoare în vălul greu al misterului, al neînțelesului, pe măsură ce Imre, acum adult trecut de prima tinerețe, își dă seama că scrisul nu reușește să-i aducă izbăvirea atât de dorită, ci este cel mult instrumentarul simplu al unei confesiuni.
„Vârtej în reluare” este o carte-confesiune, un exercițiu foarte complicat și complex pe care naratorul Imre îl inițiază cu scopul de a-și sonda sufletul, de a răscoli amintirile și a descoperi în ce fel și dacă viața lui de până atunci a avut un sens, o însemnătate. Și ce viață dramatică a avut, din care cu greu putea oricare dintre noi să iasă zdravăn - un tată alcoolic și adulterin, o mamă nepăsătoare și care își apăra soțul în detrimentul copiilor, un frate pe care îl iubește enorm, dar care a devenit la fel de nepăsător ca mama și la fel de alcoolic ca tata. Dincolo de astea, se ivește treptat viața lui, cu semne puternice - are succes ca scriitor, ca ziarist, este căsătorit cu o femeie care îl iubește, dar confesiunea merge în această parte mai mult despre infidelitatea sa, redată cu accente teribile și erotice. O permanentă pendulare între trecutul mai îndepărtat și cel mai apropiat, care mi-a adus aminte de cărțile din seria Lupta mea ale lui Knausgaard. Un vârtej așadar, o carte scrisă în fraze lungi, un demers foarte îndrăzneț al lui Peter Demeny, un volum răvășitor și o traducere foarte bună din limba maghiară.
Am intrat treptat în atmosfera romanului lipsit de dialoguri și având fraze lungi, stilul acesta necesită o atenție continuă la lectură – să fie oare aceasta un atribut caracteristic și altor scriitori maghiari? Sunt câteva teme care se întrepătrund și lasă amprenta unei confesiuni fără compromisuri: viața de familie, amintirile dintr-o copilărie zdruncinată de neînțelegerile părinților – tangențial mi-a adus aminte de potretul bunicii și a tatălui lui Knausgard, din ”Lupta mea” – , relația cu alcoolul a tatălui și fratelui mare, aventura extraconjugală de o senzualitate tulburătoare (mai mult chiar decât la James Salter, mă încumet să zic) și, nu în ultimul rând, atașamentul pentru o identitate de ungur transilvănean care scrie articole prietenoase cu românii. Modul de a se judeca pe sine și pe unii dintre cei apropiați, sinceritatea asta extremă, asigură intensitatea ce menține interesul cititorului. Prezentarea de pe coperta a patra afirmă: ”scrisul nu reușește să-i aducă izbăvirea atât de dorită, ci este cel mult instrumentarul simplu al confesiunii”, și poate (adaug eu) să spună o poveste ce rămâne în conștiința cititorului. Scriitorul și-a făcut datoria.
Din păcate, doar traumele transgeneraționale sunt surprinse binişor (cât de cât). În rest,e doar un alt roman care surpinde scârba de a fi bărbat şi încearcă să prezinte alegerile pp (masculin) dând vina tot pe traumele transgeneraționale.
Şi chiar şi aşa, cel mai şocant lucru pentru personaj, editor şi cititor pare să fie un avort. Un avort datorat prostiei masculine.
Ce dacă toate celelalte s-au întâmplat? Şoc şi groază! Avort!
This entire review has been hidden because of spoilers.
Cartea este, cu siguranță, un vîrtej, iar coperta i se potrivește. Strigătul lui Imre vine în fraze lungi, adesea alternante în ritm, iar deznodămîntul este o amăgire. Strigătul își aude ecoul și iată reluarea.
Totul se simte ca un vârtej în Vârtej în reluare — de la fragmentele copilăriei până la locul fragil al adultului în timp. Este o carte curajoasă, dură, spusă fără mască. Nicio frază nu pare cosmetizată. Regăsesc comportamentele specifice familiilor din România acelor vremuri, cu dinamici adânc înrădăcinate în tăcere, rușine și supraviețuire.
Am simțit o tristețe apăsătoare și o compasiune profundă pentru felul în care personajul a învățat să reziste, să se adapteze, să nu piară. Trauma copilăriei devine aici o lentilă prin care adultul învață să respire, dar și să o poarte ca pe o povară. Cartea asta mi-a reamintit cât de mult ne modelează copilăria — în tăceri, în reacții, în felul în care iubim sau nu mai putem.
Analiza sufletului, a părinților, a relațiilor de familie este tulburător de sinceră. Emoțional încărcată până la epuizare. Stilul de scriere nu e comod — fraze lungi, idei care se împletesc și se învârt în cercuri tot mai strânse — dar exact acest haos controlat transmite tensiunea poveștii. Vârtejul.
Un titlu extrem de bine ales. O carte care nu se lasă ușor citită, dar nici uitată.
O carte interesanta, un stil ce aduce puțin cu Roberto Boleano sau Jose Saramago, cu acele fraze interminabile. O carte-confesiune, cu anumite fragmente etnice și culturale cu care nu sunt de acord, dar care nu se spun, căci traim în epica "Politicaly Corect", nu? Alții pot spune, noi nu. In fine... A fost o lectură precum un vârtej, de multe ori mă pierdeam, pentru că și autorul se pierdea și mă gândeam: uite cum arata gândurile omului nestilizate, necosmetizate. Multi scriitori își prelucrează gândurile, pe când acest autor pare că a dat frâu liber cugetului, fara a mai analiza sau fara a mai selecta, este produsul brut. Probabil astfel arata universul gândurilor majoritatii omului. Este ciudat sa spun că mi-a plăcut ce am citit, căci nu este nimic vesel in carte, dar mi-a plăcut că am dat peste așa ceva, că cineva a prezentat fara perdea anumite situații. In Budism se spune că mai toate percepțiile noastre sunt greșite.
„𝐼̂𝑠̦𝑖 𝑑𝑢𝑐𝑒 𝑓𝑖𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒-𝑛 𝑑𝑖𝑛𝑡̦𝑖 𝑐𝑢𝑡𝑖𝑎 𝑙𝑢𝑖 𝑐𝑢 𝑚𝑜𝑛𝑠̦𝑡𝑟𝑖 𝑙𝑎𝑠̦𝑖”. Acest vers necruțător al lui Rene Purnal capătă o tracțiune 4x4, într-un test drive tulburător, în romanul lui Péter Demény: „𝐕𝐚̂𝐫𝐭𝐞𝐣 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞” (Ed. Curtea Veche, 2023). Scrisă cu sistemul nervos la vedere (altfel spus, utilizând arsenalul intimist al autoficțiunii), narațiunea se propagă printr-o jalonare aproape topografică a trecutului și prezentului, scoțând treptat la iveală o terra incognita a memoriei, una concesionată vinovăției. Dar aici vinovăția nu este o specie de dezmembrare a sufletului, ci un anticoagulant al iubirii. Pentru că iubirea este obsesia cataclismică a lui Imre, personajul-narator, care caută să imprime un înțeles împăciuitor amintirilor împovărate care gravitează în jurul său precum cioburile unui caleidoscop, creându-și noi forme de evaziune și noi nebuloase. Căci: „𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔𝑒𝑚 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑙, 𝑠𝑎𝑢 𝑎𝑝𝑟𝑜𝑎𝑝𝑒 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑙, 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑎̂𝑟𝑧𝑖𝑢, 𝑠̦𝑖 𝑛𝑢 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑠̦𝑡𝑖𝑚 𝑐𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑒𝑚 𝑐𝑢 𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔𝑒𝑚”.
Tema adulterului, alcoolismul ca supraviețuire familială, tumultul unei copilării văduvite de bucurii, iată doar câteva poveri sentimentale pe care Péter Demény le trece nu printr-o introspecție, ci printr-un veritabil concasor al introspecției care nu lasă nimic la voia insidioasă a flashback-ului. Autorul aplică, de fapt, principiul suveran al neuroștiinței: acela că memoria este un proces de reconstrucție, nu de reamintire. Și când încerci să distilezi acest proces prin setea de iertare, planurile se răstoarnă ca ceștile într-un naufragiu, iar ceea ce era ieri certitudine devine astăzi labirint. Cine a trecut printr-un divorț știe exact cum stau treburile (și va găsi în acest roman un „manual de utilizare” a disperării): reconstitui de atâtea ori evenimentele, argumentele, stările, până când cealaltă/celălalt dispare din ele ca apa prin ciur și nu mai știi cât la sută din ceea ce afirmi despre ea/el mai are vreo brumă de adevăr sau măcar de realitate. Rămâne doar fapta ireversibilă, ca un reflector de penitenciar care te urmărește pretutindeni.
Pe scurt, Péter Demény se ia la trântă cu un monstru iscusit și o face printr-o strategie frazeologică ce i se potrivește de minune: fragmentul-seismograf. Virgulele descompun propozițiile, iar planurile sintactice se înlănțuie parcă într-un tangaj tectonic. Aleatorismul își delimitează cu dibăcie teritoriul: dintr-o întâmplare ajunsă accidental în discuție poate porni pe neașteptate un păienjeniș de stiluri confesive, de la notația poetică viscerală și până la sprinturi antropologice despre condiția maghiarului ardelean, de la descrierea diaristică brută și până la intarsii de proză noir.
„𝑀𝑒𝑚𝑜𝑟𝑦 𝑖𝑠 𝑡ℎ𝑒 𝑜𝑛𝑙𝑦 𝑎𝑓𝑡𝑒𝑟𝑙𝑖𝑓𝑒 𝐼 𝑐𝑎𝑛 𝑢𝑛𝑑𝑒𝑟𝑠𝑡𝑎𝑛𝑑”, spune Lisel Mueller într-un poem. O „declarație pe proprie răspundere” care în „Vârtej în reluare” trăsnește ca un fulger.
Szembenézés-gyakorlat. Szembenézés apámmal, aki alkoholista, anyámmal, aki egyszerűen nem is létezik, de amikor igen, akkor is bár inkább ne, az öcsémmel, aki nyilván szintén alkoholista lett, de legalább vállalja, nagyanyámmal, akit szerettem, de ő is mindig csak a lányát védte, de mindezen sok szembenézés közben valahogy nem sikerül szembenézni önmagammal, akivel pedig nagyon igyekszem, de nem megy, a hazugságaimmal, az aljasságaimmal, a csalásaimmal, a megcsalásaimmal, önmagammal. Mocsár ez a regény, ahol minden lépésnél elmerülsz, ahol kétségbeesetten próbálod meg kihámozni a lényeget a folyamatosan ömlő, sárvulkán-szerű szövegből, de az csak nem akar kiderülni. Rózsafüzérhez hasonlít, imamalomhoz, csak pergetem, csak tekerem és mindig ugyanaz és ugyanaz és mindig más a hibás és mindig én vagyok az áldozat és állandóan megpróbálom kideríteni az okokat, a gyökereket, hogy miért ilyen elcseszett ez az én családom, de elveszek az ismétlésekben, az ezerszer elmantrázott történésekben és sose tudom meg, sosem derül ki. Rengeteg benne az ismétlés, ugyanazt elmondja ötvenszer, ez már belesulykolása a regénynek az olvasóba. Vagy az olvasónak a regénybe? Kínszenvedés. Gyávaság, vergődés, az állandósult rettenet és a csak mutatóba jutott, de vállalni és befogadni sosem mert boldogság könyve. Gyónás. És mint ilyen, nem a jót mondja el, arra elég a véghetetlen szövegben pár oldal a végén. Furcsa, de tény, hogy az ember a jóról nem tud annyit beszélni, amennyit érdemelne. Ezeken az utolsó oldalakon aztán lőn megvilágosodás, de – mint általában minden – későn jött. Úgy nekem mint olvasónak, úgy DP-nek, mint a történet narrátorának. Feloldozás pedig nincs. Nekem ez a része sosem szokott hiányozni, de most igen. Tételezzük fel, hogy ez a történet valóság. Százkilencven oldal kevés egy élethez, de Demény Péternek sikerült elérnie, hogy az ember azt kívánja, Úristen, bárcsak fért volna bele az egész negyven oldalba. Vagy még annyiba sem. Hiába vannak jó meglátásai, hiába ír rendkívül érzékenyen, szépen, annyira sokat mond, annyira félbeszakíthatatlanul összebetonozva, hogy az fojtogat. Ebből nagyszerű elbeszélés lett volna. Vagy kisregény. Csak éppen egy kicsit kellett volna meghúzni. Fullasztó, nehéz, rettenetes, ha ezt akarta elérni, sikerült. De hogy könyvvel ilyen keservesen nem szenvedtem meg régóta, az tény.
"dar dacă judecăm lucrurile importante așa cum s-ar cuveni să le judecăm, ar trebui să fim convinși că importanța unui lucru nu este știrbită dacă nu are imediat un rezultat palpabil ori vizibil, deoarece lucrurile importante se înmagazinează altfel în oameni și în lume, nu se etalează ostentativ, doar există, pur și simplu"
Nu mi-a plăcut deloc! Am doar o concluzie de viață: dacă a ajuns și cartea asta să aiba 4 stele pe Goodreads, cu toții ar trebui să avem mai multă încredere în noi și să facem ceea ce ne propunem 🤣