„Greu de ucis”. Așa s-ar povesti subiectul acestei cărți, dac-ar fi să-l concentrez în trei cuvinte (sau într-o altă variantă: „Eroina nu se lasă”). Este vorba de un bildungsroman de factură aproape clasică. Dincolo de firul narativ, un film de acțiune: o supraviețuitoare de pe-un portavion în flăcări reușește să se salveze în ultima clipă și s-ajungă undeva pe continent, în pace și siguranță. Numai că „portavionul” este România (iar „flăcările” sunt Tranziția), iar „continentul” este arhipelagul japonez, unde pacea și siguranța sunt doar aparențe, bune de vândut turiștilor. Eroina, ca imigrantă, n-are parte nici de pace, nici de siguranță, ci descoperă că a schimbat un război cu altul (ambele fiind, desigur „războaie civile”, adică familiale) . Din punctul meu de vedere, ceea ce aduce nou această carte - în afara vocii foarte personale a autoarei - este o ruptură violentă cu tradiția romanului românesc contemporan, specializat în învinși, în ratați și-n bătuți de soartă. Nu știu dac-am înțeles mesajul ascuns; mie-mi sună așa: „Ia ce vrei și plătește prețul. Sau vei lua lua ce nu vrei și vei plăti același preț, ba chiar mai mare”. Mihai Buzea
"Nu mai e nimeni acasă" este unul din debuturile anului 2023, iar titlul său dă măsură celor ce urmează să fie povestite. În prima parte a romanului ne este povestită copilăria Sabinei, una tipică sfârșitului "epocii de aur" și a perioadei de tranziție cu toată menajeria de vecini și întâmplări pestrițe cu petreceri, cu afaceri dubioase și pe jumătate înțelese de personajul-narator, în care alcoolul, pe nesimțite, devine a doua natură a unor personaje, obligând-o pe Sabina să se dezvolte în două lumi: cea de acasă și cea în afara cercului domestic, acesta încercând să nu suprapună cele două cercuri. A doua parte urmărește adolescență Sabinei, perioadă în care relația dintre ea și mama ei continuă să se degradeze, personajul terminând prin a se căsători în Japonia după mai multe vizite la sora ei. În a treia parte putem urmări căsătoria Sabinei cu Yasu și degradarea acestei relații, de la una feerică, la început, la una de coșmar, marcată de reguli stricte, de ierarhii patriarhale, de obligativitatea respectării unor tradiții străvechi, la care această nu se poate adapta pe deplin și pe care nu le poate accepta, Sabina adâncindu-se în depresie, căsnicia încheindu-se printr-un divorț. Dar o femeie divorțată nu este bine văzută de societatea niponă, așa că Sabina trebuie să găsească modalități să devină independentă din punct de vedere financiar și să facă față prejudecăților. Ultima parte este dedicata recuperării imaginii tatălui său dintr-o serie de scrieri vechi. Totul sub formă unei confesiuni sincere, naturale, banale. Ceea ce este interesant în acest roman este evoluția personajelor și modul cum pe tăcute, de la o zi la alta acestea se schimbă fie că vorbim despre Sabina (copila, adolescenta, soția și mama), mama ei, Mălina său Yasu. De asemenea, interesantă este și descrierea societății nipone văzute de Sabina, societate pe care o cunoaștem foarte puțin și despre care avem, poate, o imagine idealizată.
M-a surprins cartea asta! Nu mă așteptam ca stilul de scriere să îmi placă atât de mult. M-am regăsit în unele pasaje din copilăria/adolescența autoarei, fiind de vârste apropiate, iar mai apoi m-a făcut să empatizez cu ea în momentul în care viața i-a oferit episoade mai puțin plăcute în Japonia.
O carte destul de simplă, o viață povestită pe înțelesul tuturor, pe alocuri amuzantă, dar și tragică prin firescul ei.
Am citit cartea asta, debutul Sabinei Yamamoto pe care o recomand tuturor. Un debut remarcabil, o carte autobiografica (cel putin asa am citit-o eu) care spune o poveste interesanta a devenirii, a incercarii de a lasa in urma o lume apasatoare, plina de alcool si ratare si saracie si ceva violenta, de relatii rupte, pulverizate, doar pentru a cadea intr-o altfel de viata, una in captivitate, intr-o tara cu traditii de neinteles, ale carei cutume distrug spiritul feminim. O cadere in cadere. Nu mi-a parut o carte optimista, desi finalul este deschis iar eroina principala pare ca a scos-o la capat rezonabil :)
Primele parti mi-au amintit de Donnatela a lui Beatris Serediuc - si aici si acolo apare zona de jos a anilor 90-2000, a familiilor dezorientate, chinuite, alcoolizate. Sabina Yamomoto insa duce povestea mai departe, inclusiv pe alte meleaguri.
Se foloseste o voce detasata, aproape neutra, care ii face un mare serviciu cartii, evitand alunecarea in patetism. Autoarea pare distantata de evenimentele evocate si asta ridica valoarea romanului. Se transmite mult pe spatii mici, fiecare capitol poate fi citit (pana la un punct) ca o proza scurta. E un fel de puzzle, un roman compus din particele care se aduna intr-un intreg. Partea cu Japonia (da, este doar o parte) mi s-a parut foarte interesanta si as fi vrut mai mult, caci se prezinta o lume necunoscuta noua/mie. Poate in urmatoarea carte.
Cartea Sabinei Yamamoto mi-a atras atenția încă de când a apărut. De fapt, o mai citisem cu texte scurte în diverse publicații și deja îmi plăcea cum scrie. Sesizasem la ea un anumit umor care mie-mi place și care, de obicei, vine nu doar pe fondul unei jovialități înnăscute, ci a unei capacități formidabile de a găsi comic și acolo unde poate nu toată lumea reușește. Am ajuns cu anumite așteptări la cartea ei care nu au fost nicidecum înăbușite, ci încurajate și îmbogățite de scriitura ei fluidă, naturală, care te prinde aparent fără niciun efort. Mi-a plăcut enorm.
Un roman realist electrizant, cu un ritm alert, cu o narațiune dureros de expresivă. O autoare care, cel puțin în romanul de debut promite foarte mult și pe care v-o recomand.
La fel ca și un alt cititor de pe Goodreads și eu „sper să nu fie o carte auto-biografică” . Deși, cred că valoarea romanului vine, poate, tocmai din tenta aceasta de jurnal personal în care a fost scris, jurnal personal în intimitatea căruia am fost lăsați să intrăm. Sabina Yamamoto a reușit, folosind un stil narativ deloc complicat, să ne dea acces la un exercițiu admirabil de reziliență. Am asemuit parcursul personajului principal ca pe cel al unui copil care învață să înoate, dar care este pus să facă asta, de fiecare dată, contra curentului, înghițind multă apă și sufocându-se ori de câte ori credea totul se va rezolva, că a ieșit la suprafață și va merge în direcția potrivită. Tot romanul este despre acest copil, indiferent de vârsta pe care o are în fiecare din momentele și locurile în care-l însoțim. Și reziliența mea de cititor a fost testată alături de cea a acestui copil. Am avut o serie de întrebări care reveneau în mod constant în timp ce înaintam în paginile cărții: „de ce să-i faci așa ceva copilului tău?”, „de unde atâta nepăsare și egoism din partea unor părinți”, „câte poate să mai ducă copila asta?” . Și nu am un răspuns. Mi-e greu să găsesc un răspuns. Poate nici nu vreau să le găsesc acelor părinți o explicație. Cu toate astea, romanul mi-a creat o stare pe care destul de greu am să o uit. Mi-aș fi dorit să petrec ceva mai mult timp în episoadele japoneze (o cultură interesantă). Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre Maria, iar ea, ca soră mai mare, să fi avut un rol ceva mai important. Mi s-a părut că a fost lăsată să evadeze destul de repede din „infernul familial”.
M-a lăsat mască debutul ăsta. Genul de carte care rămâne cu tine, de care îți amintești de fiecare dată când treci pe Mihai Bravu, când vezi un cireș înflorit sau când, rămas singur într-o noapte rece în București, deschizi o sticlă de Cola și te uiți pe geam la luminile aprinse din blocului vecin. Nu cred că există vreun cititor pe care volumul ăsta să nu îl farmece.
Am impresia că ceva îmi scapă la cartea asta și anume scopul ei. E roman? Dacă da, de ce e scris ca un jurnal haotic? E carte de memorii? Dacă da, de ce vocea fetiței? Faptul că personajul cărții are același nume cu autoarea contribuie la confuzie și, neștiind ce citesc, nu știu nici cum să mă raportez la ea. Pentru că...
Povestea este una ofertantă și dureroasă. Sabina crește într-o familie profund disfuncțională, cu părinți care o ard „boem” pe alcool și petreceri, în timp ce copiii - Sabina și sora ei mai mare, Maria - se cresc mai mult singuri. Autoarea urmărește viața personajului omonim de la naștere, trecând printr-o copilărie oarecum idilică, la o adolescență dificilă în care, pe fondul plecării din țară a Mariei și a problemelor din ce în ce mai mari ale părinților, pierde de multe ori busola și ia decizii riscante, care o duc pe un drum fără întoarcere. În a doua jumătate, o urmărim pe Sabina-adult, căsătorită cu un bărbat a cărui familie o transformă aproape în sclavă, luptând să se elibereze și să se regăsească.
Nu pot spune că mă regăsesc, din fericire nu am trăit într-o familie (atât de) disfuncțională ca a Sabinei, cu părinți „boemi” și alcoolici, dar nu trebuie să fi avut aceleași experiențe pentru a empatiza. E o carte a alienării, dar și una a rezilienței, ce explorează relațiile interumane – în special modul în care absențele și pierderile din viața Sabinei contribuie la amplificarea sentimentului de izolare. „Acasă” devine un simbol al siguranței și identității, dar și al unui spațiu care pare imposibil de găsit, în contextul unei vieți fragmentate de amintiri și absențe. Sunt mici momente - prima zi de școală, prima iubire din adolescență, relația de iubire-ură cu mama ei, certurile cu Maria - care m-au marcat și pe care le-am putut internaliza, însă...
Ce m-a îndepărtat de text este stilul. Nu sunt publicul pentru aceste cărți scrise ca un jurnal, fragmentate. Și pentru că prima parte e scrisă cu vocea fetiței-Sabina (chiar de la naștere), e foarte puțin credibilă abordarea. Copiii nu vorbesc așa.
Confuzia mea - conflictul meu legat de această carte - vine din faptul că înțeleg, pe de o parte, de ce lipsesc informații: un copil nu va ști niciodată totul legat de părinții săi, i se vor ascunde lucruri, nu va putea înțelege comportamente și acțiuni. Dar pe de altă parte, eu, ca cititor, simt că am nevoie de aceste informații pentru a intra în lumea personajului. Aș fi vrut să înțeleg mai bine relația dintre părinți, logica funcționării acelei căsnicii. Și mi-aș fi dorit o carte mai lungă, în care autoarea să aibă timp să dezvolte mai bine lucrurile - ultima parte, cel puțin, a fost mult prea succintă pentru mine.
Eu am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri după ce am citit acest roman (sper că e roman) și mă frustrează când se întâmplă asta. Dar e un debut interesant de urmărit.
Am citit un text semnat de Sabina Yamamoto prima dată în revista Matca(sau Familia) . Mi-a plăcut foarte mult. Și apoi am tot citit pe Internet despre cartea care face obiectul postării de față.
Sabina Yamamoto - "Nu mai e nimeni acasă"
A-ți deschide sufletul către o mare de cititori e un act de curaj și asumare. Cartea este autobiografică sau cel puțin jumătate este inspirată din viața sa. Este tristă fără a avea însă o nuanță de tristețe, abordarea fiind - Asta e viața, cu bune și cu rele! Merg înainte! O familie obișnuită a anilor postdecembriști își crește cele două fete într-o atmosferă boemă, uneori cu lipsuri, dar cu mare bucurie de viață și mai ales de distracție. Ca în multe astfel de cazuri apar probleme din cauza băuturii și de aici inconveniente de tot felul și amprentarea Mariei și Sabinei. Maria, fiica cea mare își ia zborul spre Japonia, pentru studiu și soarta ii surâde. Are parte de o viață mai bună decât în copilăria traumatizantă. Sabina, fiica cea mică r��mâne cu toate grijile pe cap, de la părinți și școală, la un trai uneori plin de lipsuri și neajunsuri. Un tată alcoolic, o mamă care ii calcă pe urme și un copil care încearcă să se descurce în hățișurile vieții, fără prea mult sprijin. Pornește și ea pe urmele surorii, după moartea tatălui, dar soarta ii rezervă și acolo o surpriză neplăcută. O altă cultură o face să dea înapoi și să regrete alegerile făcute. Totuși luptă și se reinventează. O copilărie povestită firesc, realist, o viață pe cioburi trăită de Sabina și suportată uneori cu un stoicism demn de toată admirația. Precum fotografia de pe copertă, care reprezintă un obiect recompus din cioburile sale, lipite cu foiță de aur ( am citit în prezentarea lui Florin Cobzac semnificația ei) și Sabina a încercat să își recompună viața și trăirile, mergând cu încredere pe drumul ei. Abia la finalul cărții, autoarea ne lasă o portiță deschisă pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu Toni, tatăl ei frumos și deștept, dar căzut în patima băuturii. Restituirea obligatorie a textului scris de talentatul ei tată mă face să mă întreb dacă textul e real sau este tot ficțiune. Întrebare retorică... Felicitări Sabinei Yamamoto pentru curaj, carte și mai ales pentru rădăcinile adânci care sunt ancorate puternic în România, deși trăiește în Japonia de atâția ani!
Am citit-o în două zile. Și nu pentru că este o carte ușoară, ci pentru că Sabina te ia și te pune pe un scaun în fața ei, într-o bucătărie mică, cu două cești de cafea în față și începe să îți povestească. Îmi place la nebunie arhitectura romanului și construcția lui. Îmi place că povestea Sabinei nu este despre cât a suferit, nici despre cum a reușit, ci despre faptul că niciodată nu a renunțat. Este o poveste a nerenunțării. Îmi place că își transformă tatăl într-o persoană singulară. Îl rupe de familie și ne arată ceea ce fiecare copil realizează târziu: faptul că părinții au existat și înaintea noastră.
Citisem la un moment dat "În fiecare om există un filon de aur. Depinde de noi să-l scoatem la lumină.", așa o văd pe Sabina. Plăcerea lecturii romanului Sabinei Yamamoto este asigurată de simplitatea și eficiența narațiunii, dar te și învăluie cu intimitatea lui, intimitatea unui jurnal.
Cartea te ține cu un nod în gât, la foc mocnit, până ai impresia că o sa explodezi de atâta revoltă. Redarea faptelor fără patetism, lamentări sau furie, chiar pe alocuri cu umor, transferă cumva asupra cititorului sentimentul de a vrea să facă dreptate, de a deveni justițiarul unui copil. O cartea a transformării unei fetițe în femeie, a devenirii și evadării dintr-un spațiu românesc aproape de coșmar într-o lume niponă închistată și rece. Singura salvare reală a personajului pare a fi nașterea propriilor copii, care declanșează în ea emoțiile și puterea de a se revolta și de a evada din cele două lumi care o țin prizonieră. Punctul care face declicul în carte, pare a fi momentul când rămâne însărcinată și apoi devine mamă, e momentul din care am simțit că apar în poveste și emoțiile, scrise negru pe alb. Nu m-am îndoit nicio clipă că povestea din carte nu e reală, totul pare un decupaj de realitate pură și asta e un mare atu al cărții. Nici nu mai contează că este ficțiune sau nu. Foarte bine sunt conturate și mi-au rămas, portretele personajelor mama și tata, dar am savurat și personajele de pe scara blocului, prietenii părinților cu toate poveștile și ciudațeniile lor. Cartea atinge puncte sensibile și dureroase pentru spațiul românesc și atât de comune familiilor și copiilor crescuți în anii ‘90: alcoolismul, sărăcia, ignorarea copiilor, cruzimea, bolile, decăderea, neîmplinirea, renunțarea. Mi-a plăcut mult că în partea a doua avem parte și de emoțiile naratoarei, pe care le-am așteptat intens în prima parte: revolta, furia, dragostea, tristețea, depresia. Erau necesare pentru împlinirea cărții, le doream, le căutam. De-a lungul poveștii am apreciat schimbarea vocii narative și modul în care scriitoarea povestește, întâi ca un copil, apoi adolescentă, apoi femeie și mamă. Mi-a fost o piatră pe inimă toată povestea asta a fetiței și m-am simțit eliberată când am putut în sfârșit să plâng în momentul când și-a confruntat mama, spre final. Am confruntat-o și eu, pe mama ei, în gând, citind, de zeci de ori de-a lungul poveștii. Prima parte a fost un pic prea lungă față de restul, poate ar fi mers mai concentrată. Am tot așteptat emoțiile, furia, apoi abia pe la mijlocul cărții, am realizat că toată perioada aceea din copilarie era privită cu ochi de copil, copil care nu se poate revolta împotriva mamei, a părinților lui, mama e mama oricum ar fi și este iubită. Un copil își dorește, mai presus de orice, să simtă dragostea părinților, nu-l interesează revolte și confruntări. Aș fi simțit totuși, de la un moment dat, o mai mare plăcere să văd mai des spargeri de ritm, de ton, cum am găsit în vreo două locuri, parcă, un fel de suprarealism, cu cuvinte care se rostogolesc și lovesc de pereți. Mi-a plăcut cum a surprins relații mamă - fiică pe mai multe generații și galeria colorată de relații parinți - copii, soț - soții, din cele două culturi diferite.. Cartea a devenit mai caldă, mai colorată, odată cu apariția Japoniei în peisaj, nu ai cum să nu fii fascinat și interesat să citești despre viața în Japonia. Finalul cărții mi s-a părut un pic grăbit, aș fi vrut mai mult din gândurile ei, cum a ajuns să scrie, dacă au inspirat-o scrierile tatălui, când a început să scrie. Povestea scrisă de tată a avut un final pueril, aș fi apreciat un alt sfârșit acolo. Am apreciat surpriza din final, că tatăl avea schizofrenie, eu trăisem mereu cu impresia că era doar alcoolic. Sentimentul cu care am rămas și ce mi-a plăcut la personajul Sabina, este discreția ei, timiditatea, bunul simț aproape ireal, rezistența uluitoare a acestui copil la tot ce-i dă viața, pe dos față de cum ar fi trebuit să fie. Foarte, foarte faină sugestia de pe copertă, tehnica Kintsugi de la japonezi, care repară vasele sparte cu lac și pudră de aur, tratând spargerea și reparația ca parte a istoriei unui obiect, lăsând crăpăturile la vedere, care mi se pare ca se potrivește perfect personajului. O adunătură de cioburi sparte și lipite dintr-un suflet, cu durere, neiubire, tristețe, singurătate, care formează un întreg uman strălucitor.
Sabinuța, am fredonat proza din romanul tău ca pe o melodie pe care o știam din copilărie și căreia uitasem că îi știu versurile. Limbajul autentic, delicat ironic, mi-a activat toate nostalgiile copilăriei din anii ’90 în România!
Am citit-o ușor și repede și m-am cufundat în povestea Sabinei (personajul, nu autoarea, deși romanul pare cu tentă autobiografică), de la copilăria în București, într-o familie complicată, la viața în Japonia, alături de o familie japoneză conservatoare.
Narațiunea nu e punctul forte al romanului, dar mi-a plăcut limbajul și modul realist în care a fost scrisă. Deși nu-i lipsesc tragediile și traumele, povestea nu cade în patetism, ci încearcă să prezinte frânturi din viața Sabinei pe un ton resemnat, dar și plin de dârzenie românească, care spune: „Asta e viața, alta n-avem, mergem înainte!”
Chiar 4.5. Am spus mereu că printre scriitorii români contemporani avem câțiva c-un condei de lăudat și care merită locuri mult mai sus și mai vizibile în marele tablou al literaturii lumii. În cazul de față, cu atât mai mult cu cât e vorba de un debut. Greu subiect, pfuuu, dar excelentă scriitura. 👏
Un splendid debut - o carte pe care am savurat-o pentru povestea Sabinei, a Mariei și a cochiliilor. Dacă e autobiografică sau nu (eu așa aleg s-o văd, nu am citit foarte mult despre carte sau autoare), mie-mi place tocmai felul direct și oarecum neutru al autoarei de a înșira ani din viață, unde gravitează părinții, prietenii, rotocoalele de fum și paharele cu vin și vodcă, neputința și alcoolismul, dramele și traumele unor oameni care n-au știut mai bine.
Doamne, ce carte, ce poveste, ce personaje. Nu mă așteptam la așa o carte în literatura română. Fata asta trăiește într-un escape game si de când am citit cartea ma gândesc doar că sper că nu e auto-biografică, că nu a existat într-adevăr o Sabina care să treacă efectiv prin chestiile astea.
Un roman autobiografic citit"dintr o bucată",de parca autoarea își pune sufletul pe tavă și ne spune "citiți mai repede până nu mă răzgândesc".Mi a plăcut mult realismul cu care și a redat copilăria și adolescența,am crezut o și am suferit și eu alaturi de ea.Felicitari pentru debut și doresc să mai citesc scrierile ei!
Cartea este bine scrisă și se citește ușor. Este formată din 4 povești îmbibate de tristețe din pricina diverselor probleme sociale și familiale. Mai reușită mi s-a părut prima povestire, unde tristețea este oarecum difuză, din perspectiva unei fetițe-adolescentă, însă și datorită atenției la mici detalii semnificative. Un debut OK.
Romanul surprinde copilăria protagonistei, Sabina, în anii '90, într-o Românie marcată de contraste, absurd și miracole. Prin ochii inocenți ai fetiței, cititorul este condus într-o călătorie plină de aventură și surprize printr-un mediu familial disfuncțional și plin de năzdrăvănii. În timp ce subiectul pare să se încadreze în tiparele unei melodrame, autoarea reușește să găsească tonul perfect pentru a evita capcana lacrimilor și moralității excesive.
Unul dintre punctele forte ale romanului este abilitatea autoarei de a combina tonul jucăuș al copilăriei cu subiecte întunecate și serioase. Astfel, chiar și în mijlocul situațiilor amuzante și absurde, se strecoară subtil o notă de alarmă, sugerând fragilitatea și falsitatea unor aspecte din viața eroinei.
Personajele excentrice și evenimentele bizare care le înconjoară sunt conturate cu măiestrie, iar relațiile dintre ele evoluează într-un mod plin de subtilități. Autoarea reușește să surprindă frământările și dinamica unei familii în criză, iar evoluția personajului principal este redată cu o sensibilitate și profunzime remarcabile.
Stilul narativ al Sabinei Yamamoto este fermecător și captivant, iar abilitatea sa de a aborda subiecte serioase cu o doză sănătoasă de umor și ironie este admirabilă. "Nu Mai E Nimeni Acasă" se dovedește a fi o lectură plină de farmec și emoție, care te captivează de la primele pagini și nu te lasă să renunți până la final.
În concluzie, romanul Sabinei Yamamoto se ridică la înălțimea așteptărilor create de explozia de proză din 2023 și reprezintă o contribuție semnificativă la peisajul literar românesc contemporan. Prin abordarea sa originală și sensibilă a temelor universale, precum familia, copilăria și complexitatea umană, acest roman merită cu prisosință să fie descoperit și apreciat de către cititori.
Mi-a plăcut cartea asta pentru că nu e deloc confortabilă, abordează subiecte dificile cum ar fi viața într-o familie disfuncțională, apoi desprinderea de acolo, care implică mult curaj și pierderi inevitabile, apoi lupta de a ieși la suprafață în singurătate, de a nu renunța, de a nu te trăda. Dar cel mai mult mi-a plăcut că e scrisă la persoana întâi și asta m-a apropiat de scriitoare, empatizând cu experiențele ei deloc ușoare, cu durerea dar și cu micile bucurii pe care le-am văzut presărate ici, colo în acest roman care te lasă cu câteva reflecții. Construcția personajelor care în final devin ceea ce sunt și nu se dezmint mi s-a părut extrem de interesantă iar ritmul accelerat al cărții te ține în suspans și vrei să citești mai mult, așa încât am lăsat deoparte celelalte două romane începute și am intrat cu totul în lumea Yamamoto. Habar nu am cât e ficțiune și cât e real tot ce am citit dar instinctul îmi spune că e o poveste de viață pur și simplu, că nimeni nu poate scrie în felul ăsta dacă n-a trăit, dacă n-a fost acolo și n-a sângerat. Mi-a mai plăcut că povestea nu lasă loc de interpretări și totul e cât se poate de clar, că personajul principal nu se resemnează și se adaptează unor situații extreme, că spune ce gândește, că nu-și minimizează trăirile dar nici nu dramatizează, un dozaj foarte bun al stărilor. Am terminat cartea gândindu-mă că i-ar trebui o continuare, aș fi vrut să citesc mai mult despre Toni, despre viața în Japonia după divorț, despre gândurile Sabinei, despre luptele ei interioare. Dar așa am perceput eu și pentru că m-a lăsat să-mi imaginez, devine o mică bijuterie literară. ❤️
"Time cannot be turned back and the mistakes you made as a parent are not forgotten and not forgiven. The years don't help heal wounds, that's nonsense. They bring neither peace, nor reconciliation." (my translation)
it so happens that the last 3 books I've finished are all by Romanian authors. Despite all being quite different, they're each rooted in autofiction*, and this one would have to be my favourite.
it's a story about making and remaking homes, the life and time that homes are built of and, of course, the contrary: how homes are left and dismantled, sometimes gradually and sometimes suddenly. All written in a cogent and irreverent tone, like meeting a new friend who lays out their life story for you. But it's not just a raw confessional -- the book's construction is super impactful, especially going into the final section.
btw, Sabina's life story is a testament to the shallowness of the modern "parenting" self-help trend. Her parents are total fuckups, but they're also beautiful people who love her and each other (in their dysfunctional ways) and even though they act horribly many times (which, as the passage above says, leaves permanent wounds), in the end their special light shines through their child.
* i am now convinced that 1) Romanian writers can only work autobiographically, and 2) i could write one of these myself.
Am întâlnit întâmplător romanul ,,Nu mai e nimeni acasă" de Sabina Yamamoto. Nu știu de ce, dar am simțit că vreau neapărat să-l citesc, imaginându-mi că este despre adaptarea unei inimi românești pe insula japoneză. Dar a fost mai mult decât atât.
E o carte ce se citește dintr-o răsuflare, dar după aceasta, ai nevoie de multă liniște să poți respira din nou în ritmul tău. Capitolele scurte sunt ca niște piese de puzzle, ce construiesc tabloul unui destin de om. Un om ce încearcă din răsputeri să treacă peste tot val-vârtejul circumstanțelor, un pic detașat, cu un pic de ironie, dar cu mult curaj. Piesele acestea devin piese de ceramică spartă, unite prin praf de aur, într-un proces de vindecare (aka kintsugi). Unele capitole de o singură propoziție erau ,,aerul" ce transmitea mai mult decât toate cuvintele luate la un loc.
Nu m-am identificat neapărat cu parcursul naratoarei, dar mi-a trezit surprinzător de multe amintiri. Am stat și am deschis, sertar cu sertar, în arhiva memoriei mele și m-am legănat în propriile amintiri prăfuite.
The best thing about the book is the choice of the book cover. The worst thing about the book is the product placement in the end of the book, where the writer, Sabina Yamamoto, who took lessons of creative writing with Florin Iaru, suggests that her father, a possibly talented writer, failed to publish because he missed formal training for writing. The pages about childhood in last years if communism and post '89 transition in Romania are actually warm and interesting. As well as the depiction of disfunctional family life in Romania and the pressure of being a gaijin wife in rural Japan. The best thing about the book is the sincerity and the tamed emotion of the writer, who is, with her steel will and unconditional love for her daughters, a winner, although depicts herself as just a survivor.
This entire review has been hidden because of spoilers.
O fată fuge de nefericire din România și ajunge la altă nefericire, în Japonia. Totuși, fata nu este nefericită, ci se ia la trântă cu nefericirea. Ăsta este rezumatul din câteva cuvinte al acestui roman pe care eu îndrăznesc să-l numesc excepțional.
Pentru mine acest roman a fost dureros de real. Mi-am retrăit copilăria. Posibil copilăria unei întregi generații. N-am citit de mult o carte cu atâta suflet, care să-l dezgolească și să-l lase atât de vulnerabil în fața cititorului. Sper să aibă succesul pe care-l merită.
Mă regăsesc în prima parte datorită asemănărilor evenimentelor pe care le-am trăit în perioada în care a crescut eroina cărții. Apoi vine partea a doua care mă stimulează și mai mult intelectual. Descopăr o femeie care luptă pentru fetele ei, dar și pentru sufletul ei. Autoarea concluzionează situațiile cu ironie sau cu prezentarea tranșantă a realității. Este o carte care nu te poate lăsa rece.