Firul narativ îndreaptă cititorul spre Anglia victoriană și inflexibilă din iarna anului 1882, într-un sat cu căsuțe răsfirate, asupra cărora planează sărăcia. Trăind într-o locuință mizeră, la marginea satului, un cuplu și cei șase copii ai lor duc o existență pauperă, de azi pe mâine, într-o atmosferă sufocantă, fără speranța unor zile mai bune, acceptând resemnați condițiile în care-și duc viața.
Tragediile repetate îl determină pe primul născut, de șapte ani, să ia drumul pribegiei pentru a face rost de bani să-și întrețină familia, un aspect obișnuit pentru minorii săraci din epoca victoriană.
Ervin este un „băiețel cu ochi blânzi și negri, cu părul ciufulit… umil, rușinos, ușor de manipulat, dar darnic, inocent, visător”. Drumul acestui mic temerar transformă cartea într-un Bildungsroman, un roman al inițierii și maturizării precoce ale unui copil care-și verbalizează trăirile într-un crescendo inevitabil și într-o atmosferă aproape gotică, tenebroasă, cu fațete terifiante în care pătrunde nevinovat.
Inocența puternic sabotată de realități sordide, crime și antropofagia de supraviețuire îl constrâng să refuze sucombarea demnității și să se răzvrătească.
În acord cu F. Nietzsche, care spunea „Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici”, romanul devine o frescă a unor realități legate de subzistența și degradarea umană, unde recuzita imaginilor sugerează miasme pestilențiale, cadre cenușii, labirintice, iar cutia Pandorei revarsă abundent răul ca dintr-o plagă purulentă și contagioasă.
O carte perfectă pentru cei care vor ceva potrivit cu sezonul toamnă-iarnă. Cadavre, cimitire, frig, sărăcie și un copil muncitor care face orice pentru a-și ajuta familia lovită de tragedii repetate. Când întâlnește un profesor misterios și descoperă ce ascunde acesta, lucrurile iau o întorsătură neașteptată pentru băiat.
Am adorat atmosfera! I-am scăzut însă o steluță pentru că mi-aș fi dorit ca finalul să fie mai dezvoltat, l-am simțit prea grăbit față de parcursul cărții.
Există cărți care te ating nu prin ce spun, ci prin tăcerile dintre rânduri. Hoțul de cadavre de L.M. Aria e una dintre acele povești care se lipesc de suflet și nu te mai lasă în pace. O poveste care miroase a ploaie rece, a vină, a disperare și totuși... a speranță. Acțiunea ne poartă în Anglia victoriană a anului 1882, într-o lume de umbre, sărăcie și datorii care apasă mai greu decât lanțurile. Ervin, un băiețel de doar șapte ani, își pierde tatăl și, odată cu el, copilăria. Într-o familie cu opt guri de hrănit, el preia, prea devreme, povara bărbatului casei. Se trezește înaintea zorilor, adoarme după miezul nopții — totul doar ca să aducă o pâine pe masa familiei. Autoarea, L.M. Aria, reușește să ne tragă într-un labirint de vinovăție, durere și revelație morală, unde lumina e rară, dar cu atât mai prețioasă. Atmosfera e bacoviană — griurile și ploile par personaje în sine, iar orașul pulsează de frig, de moarte și de o tăcere care urlă. E o lume gotică, dar vie, în care simți mirosul de noroi, de moarte, de vinovăție. Citind, ai vrea să-l iei pe Ervin în brațe, să-i spui că nu toți oamenii sunt haini, că greșelile nu definesc un suflet și că mântuirea nu e un miracol, ci un drum. Pe măsură ce paginile se întunecă, la fel o face și sufletul lui Ervin. Drumul spre supraviețuire și pentru a-și hrăni familiei devine alunecos. Într-o lume care nu iartă inocența, Ervin ajunge hoț de cadavre — nu din cruzime, ci din neputință. Din disperarea de a face ce crede că trebuie, chiar dacă inima îi spune altceva. Am citit cartea într-o singură zi — am început dimineața și am terminat seara, cu inima strânsă și ochii umezi. Nu am putut s-o las din mână. Cartea este scrisă la persoana a treia, iar tocmai această distanță ne obligă să-l simțim pe copil mai degrabă decât să-l auzim. Nu-i cunoaștem gândurile decât în frânturi, dar îi trăim zbuciumul, durerea, amărăciunea și deziluzia în fiecare gest. Hoțul de cadavre e mai mult decât o poveste despre pierdere — e despre redobândirea sinelui, despre durerea care vindecă, despre lumina care se naște din întuneric. O carte în care am simțit frigul, rușinea, speranța, dar, mai ales, umanitatea. Și vestea bună? Urmează volumul al doilea, iar eu abia aștept să-l reîntâlnesc pe Ervin. Să văd dacă ploaia de pe umerii lui se mai oprește și dacă, în sfârșit, își găsește liniștea. „Unii oameni sapă în pământ pentru o pâine. Alții sapă în ei pentru iertare.”
🐦⬛As vrea sa știu ce am citit aici, pentru ca sincer mi-e cam neclar. Deci, întrebare pentru autoare, de unde vin aceste idei atat de morbide? Doamne ce carte "nebuna", nu știu exact cum sa o descriu, pentru ca ma tot gândesc la legatura dintre cele doua idei ale poveștii. Sa fie oare vorba despre ce ești capabil sa faci pentru a supraviețui? Sa fie oare vorba despre ce ai fi in stare sa faci pentru ca familia ta sa supraviețuiască? Cred ca prima mea idee i se potrivește Profesorului, iar a doua lui Ervin. 🐦⬛Povestea micuțului Ervin mi s-a părut dureroasă si extrem de nedreaptă, pentru ca un copil nu ar trebui sa sara peste copilărie, un copil nu ar trebui sa știe ce este foametea, ce este durerea, ce este greutatea vieții...pana aici am înțeles...maturizarea lui prea devreme. 🐦⬛Dar povestea profesorului ce sens a avut alăturată poveștii lui Ervin? Cu părere de rău, dar eu nu le-am înțeles legătura. 🐦⬛Prea multe idei începute, dar neterminate, prea multe personaje cărora nu li s-a făcut o introducere si o "ieșire" din scena asa cum se cuvenea, plus ca la un moment dat s-a cam pierdut șirul poveștii si s-au bătut cap in cap informațile. 🐦⬛As fi vrut sa rămână axata doar pe povestea lui Ervin si sa ne prezinte evoluția poveștii lui. 🐦⬛Fără sa supăr pe nimeni, dar aceasta este parerea mea... 🌟🌟🌟