Doamna Duhé are o mare problema: fiica ei, Eliza a fost răsfăţată până peste măsură şi acum a căpătat porecla “Domnişoara-nu-vroi” pentru comporatemntul ei de copilă nesuferită, permanent bosumflată. Nici Parisul nu o mulţumeşte. Ultimul ei moft: să primească o soră. Intră în scenă orfana Paula, mereu veselă. Oare cum se vor înţelege?
"Ediția de față se bazează pe textl bilingv publicat în revista <> între anii 1891-1894"
Iulia Hasdeu s-a născut la București, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu. Bunicul Iuliei, tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, a fost Alexandru Hâjdeu, care a fost fiul lui Tadeu Hâjdeu (1769-1835).
A fost un copil supradotat; la opt ani neîmpliniți Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.
Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autorului, opera Iuliei Hasdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hasdeu se ocupă, în fapt, de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. Poate fi considerată o poetă română de expresie franceză pentru că cele mai multe texte le-a redactat în limba franceză. A scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri. A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d'Avril, scris în 1887, apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand în volumul Œuvres posthumes.
La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 19 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.
,,Poate oare să fie cineva fericit, cînd priveşte nefericirea altora? Dar iarăşi, poate el oare a face fericiţi pe alţii fără a se jertfi pe sine însuşi? A se jertfi este a deveni fericit."
"Domnișoara Ursuza" surprinde povestea unei familii din Franța, având în centru pe Elisa, singura fată a soților Duhé. După spusele autoarei, aceasta era tot timpul mofturoasă și ciudat de nefericită, " deși frumuşică si deşteaptă. Elisa avea cusururi: era molatică si năzuroasă, dar nu se poate zice că era proastă.". Nimic nu-i aducea bucurie fetei, nici florile, călătoriile la Paris, Roma sau Londra și nici animăluțele; lecțiile erau o povara, iar de pian și cărți nici nu se atingea. Orice cerință a fetei era îndeplinită întocmai de mama ei, așa ajungem la cerință Elisei de a avea o soră. Doamna Duhé face tot posibilul pentru a-i face pe plac "odorașului ei", găsește în sfârșit o fată săracă și orfana pe nume Laura, pe care o aduce acasă. Laura era opusul Elisei, veselă și amabilă, fericită de orice lucru, iubea să citească și să aibă grijă de grădină. Laura își va pune în slujba surorii și prietenei sale toată viața, alegerile sale vor fi ghidate de dorința de a o face fericită pe Elisa. O carte bună, cu o premiză interesantă și destul de scurtă.
Am sţiut dinainte că Iulia Haşdeu a scris aceasta poveste când ea însăşi era un copil, deci mi s-a părut normal să i-o citesc nepoatei mele. Premisa e interesantă, dar nici uneia nu ne-a plăcut finalul. Totuşi merită citită măcar o dată.