„A existat un moment precis – între Perforatorii şi Profesorul Bumb şi macii suedezi – în care povestitorul lui Augustin Cupşa a sărit din cea mai pură şi mai demenţială distopie în cea mai amestecată şi mai imprevizibilă realitate. Ca şi cum ar fi întors pe partea cealaltă o lentilă care cuprindea totul, fără să focalizeze nimic, acest povestitor alert şi atent la imprevizibilele mişcări interioare ale realităţii «se mulţumeşte» în Marile bucurii şi marile tristeţi să descrie, să povestească, să focalizeze şi să dea gros-plan pe câte un amănunt neaşteptat: un tic verbal, nişte păpădii verzi, un răget de leu închis, o pereche de cercei în formă de ouă prăjite, o ureche de pisică într-un lichid vişiniu, o spinare caldă, o fată de la Deva. Fiecare interior, fiecare exterior, fiecare spaţiu real sau mental, fiecare întâlnire de destin şi fiecare «curbă a trecutului» adusă în prezent coagulează câte o lume rotundă, care trăieşte din propria articulare şi care ne urmăreşte zile întregi după ce am închis cartea." – Simona Sora
„E ceva care nu poate fi spus niciodată, nu până la capăt, nu până la punctul final sau dimensiunea completă. În bună tradiţie a părinţilor mei ardeleni, am fost învăţat că marile bucurii şi marile tristeţi nu se manifestă în public. Dar e mai mult decât o regulă de bună purtare. Chiar şi în faţa celor apropiaţi ratăm să ne spunem acel ceva, fie că e vorba de un gând, de o trăire sau de adevărul nostru individual. Cuvintele se împing în faţă unele pe altele, stările se erijează în altele, se deghizează, fac piruete sau se topesc ca să scape de mărturisire. Fără ca să minţim. Pentru că şi dacă am reuşi să ne spunem tot, în urma celei mai adânci emoţii sau chiar născându-se din împărtăşirea ei, mai rămâne ceva. Iar acel ceva ne face să fim, de fapt, singuri cu ceilalţi, singuri şi ei." – Augustin Cupşa
Augustin Cupşa (n. 1980) a publicat în 2006 romanul Perforatorii când a câştigat concursurile pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. A primit ulterior Premiul de Excelenţă pentru debut în literatură al UNPR şi USR, Premiul Petre Pandrea şi premiul anual al revistei Ramuri. După ce Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3 a câştigat premiul HBO pentru scenariu de scurtmetraj, iar Oh, Johnny, oh! a intrat în finala concursului de scenarii de lungmetraj al Festivalului Internaţional de Film Anonimul, a început să colaboreze ca scenarist cu diverse televiziuni şi case de producţie independente – TVR, HBO, MediaPro Pictures, Film Factor. A susţinut lecturi în ţară, la colocviile anuale ale tinerilor scriitori şi în Berlin, Istanbul, Beirut şi a primit bursa European Alliance for Television and Culture. În 2011, a revenit la literatură cu Profesorul Bumb şi macii suedezi pentru care a fost nominalizat la gală Tânărul Prozator al Anului. Prozele sale au fost incluse în antologii şi traduse în germană, slovenă, suedeză, franceză şi turcă.
Volumul MARILE BUCURII ȘI MARILE TRISTEȚI se compune din 15 povestiri scrise cu răbdare, într-un ritm care-i permite cititorului să-și așeze privirea, încet-încet, pe ambianțe, să perceapă și să vizualizeze gândurile personajelor înainte de a empatiza cu ele.
Într-o Românie postcomunistă în schimbare, populată de învinși și învingători, unde se construiește masiv, caracterizată de aceleași tristeți înecate în alcool, Cupșa dă viață unor personaje aparținând a straturi sociale diverse, neîmplinite, sau la a căror împlinire asistăm, cel puțin în plan meditativ.
În general acest moment, descris cu minuție, este unul de realizare: a unei frustrări, a unei vieți care nu se va schimba, a unei repetiții circulare, din care nu se poate ieși.
Rămâne speranța că, atunci când un fapt neobișnuit față de rutina zilnică se petrece, ca o îmbrățișare, o trădare ratată, o cădere în mocirlă, un scurt circuit sau moartea unui apropriat, momentul de reflecție care urmează va schimba vieți – deși deseori este vorba doar despre o iluzie de moment, iar viața obișnuită își reia cursul la fel ca și până atunci.
O colecție de povestiri profund umană, în care nu-și au locul clișeele obișnuite și care deschide mintea către meditație și autocunoaștere.
Nu mi s-a mai întâmplat de câteva luni, de la Shuggie Bain, să găsesc o carte pe care să nu o pot lăsa din mână. Dar a apărut Cupșa cu personajele lui rotunde – complete ca un cerc, care îți sunt familiare deja după câteva pagini, cu dialogurile lui naturale, în care aproape nimic nu sună strident și cu detaliile care nu sunt niciodată nici prea multe și obositoare, nici confuze și șchioape. Tablouri care mă urmăresc: distanța dintre tată și fiu din „Răceala”, în care răzbate o ciudată și subtilă căldură în final; ochii plini de reproș și neputință, totuși cu o seninătate copilarească ai copilului cu rană în frunte, batjocorit de colegi, din „Toți avem nevoie de o îmbrățișare”; pânza cu păpădiile care se scutură și colțul lăsat nepictat, ca să spună „Ce-o să se întâmple când mor” (nimic, nu o să se mai scuture nici puful păpădiilor) a pictoriței de 90 de ani; grădina zoologică cu animale sălbatice domesticite de sărăcie și singurătate în spatele gratiilor, la fel ca oamenii în apartamentele lor de bloc, din „De două ori două periuțe de dinți”; surpriza bibliotecarului bătrân care își uitase chipul și îl redescoperă brusc, reflectat în geamul care îl lovește în față, în „O figură cam veche”; îmbrățișarea ratată pentru că „regulile de bună purtare spun că marile bucurii și marile tristeți nu se trăiesc în public”. În final realizezi că despre asta este vorba, despre felul în care bărbații – mai ales – își cenzurează emoțiile. Ideea e acolo, în prima povestire, în tandrețea nemărturisită dintre tată și fiu și este în povestirea care dă titlul și încheie cartea, în afecțiunea mascată de stângăcie dintre frați. În ambele, gesturile discrete de protecție ale celui mai mare pentru cel mic sunt mai grăitoare decât dacă ar fi fost declarate. Adică trăite în public.
Ok, recunosc, sînt fan. Și-al povestirilor ăstora (bine construite, cu ochi de vultur pentru detaliul vizual și ureche pentru dialogul firesc) și a cam orice scrie omul prin diverse gazete.
Mi-a placut mult Augustin Cupsa. "Marile bucurii si marile tristeti" este titlul ultimei din cele 11 proze scurte si cea care mi-a placut cel mai mult. Autorul este realizatorul unor scenarii de film apreciate, iar asta se vede si in stilul sau : ai impresia ca esti in niste secvente de film, atat de natural si plastic sunt descriese franturi de viata, relatii intre soti, tata si fiu, frati, dialoguri simple in spatele carora distingi mari bucurii sau mari tristeti. Sensibil si adevarat ce spune Augustin Cupsa : "E ceva care nu poate fi spus niciodata, nu pana la capat, nu pana la punctul final sau dimensiunea completa. In buna traditie a parintilor mei ardeleni, am fost invatat ca marile bucurii si marile tristeti nu se manifesta in public. Dar e mai mult decat o regula de buna purtare. Chiar si in fata celor apropiati ratam sa ne spunem acel ceva, fie ca e vorba de un gand, de o traire sau de adevarul nostru individual. Cuvintele se imping in fata unele pe altele, starile se erijeaza in altele, se deghizeaza, fac piruete sau se topesc ca sa scape de marturisire. Fara ca sa mintim. Pentru ca si daca am reusi sa ne spunem tot, in urma celei mai adanci emotii sau chiar nascandu-se din impartasirea ei, mai ramane ceva. Iar acel ceva ne face sa fim, de fapt, singuri cu ceilalti, singuri si ei."
S-a vorbit mult laudativ despre acest volum, astfel ca ma simt prost din cauza ca mie n-a reusit sa-mi lase o impresie atat de buna. Nu m-au atras nici povestile, nici tehnica narativa. Poate n-a fost momentul lui, venind prea repede dupa cateva volume de proza scurta care mi-au plăcut mult mai mult...
Marile bucurii şi marile tristeţi conține 11 povestiri scurte, ce vorbesc despre o Românie postcomunistă, exact așa cum e ea. Fără efecte speciale, fără retușări inutile în photoshop. Avem de a face cu personaje din medii sociale diverse, de la medici stomatologi, la actrițe de teatru, de la vânzătoare de bilete de autobuz, la scriitorii tineri și bătrâni. Toți aceștia se manifestă cu precauție, neieșind aproape niciodată din zona de confort. Explicația o primim în proza care dă titlul acestei cărți.
Sunt fană proză scurtă și volumul ăsta a fost o delectare. Există o naturalețe în construcția personajelor, o intimitate a micilor momente capturate pe care le-am găsit extrem de fascinante. I-am luat o steluță pentru una-două povestiri care nu m-au făcut să fiu întru totul acolo.
Mi-au plăcut subiectele alese însă, așa cum am mai citit într-un alt review, folosirea timpurilor verbale atât de variate face cititul mai greoi și distrage atenția de la descrieri/ acțiune. În plus, ultima variantă de la editura Humanitas are foarte multe greșeli de scriere și gramaticale :(
Quelques lignes à propos d'un coup de cœur littéraire: Augustin Cupșa, „Marile bucurii și marile tristeți” (2013) Même dans nos vie les mieux remplies, il y a des blancs, nous dit l'auteur, à l'instar de cette couverture que j'aime tant. Il y a, en effet, toujours, quelque chose qui échappe à notre communication et qui nous isole tout comme seuls ils sont également ces autres avec lesquels nous semblons partager «les plus grandes joies et les plus grandes tristesses». Venant de moi, cela ne semble peut-être pas trop clair, mais en lisant les 11 nouvelles de Augustin Cupșa, ce constat est limpide: ça coule de source, ça va de soi et la délicatesse littéraire y est éblouissante. Oui, l'auteur nous parle de cette condition fondamentale qui est la nôtre: la solitude dans laquelle nous nous retrouvons constamment. Mais il le fait d'une manière très gracieuse eu égard à la gravité du sujet. L'ensemble est la fois très vivant et très littéraire, voire poétique, et c'est là tout l'art de l'écrivain. J'ai lu ces nouvelles dans le désordre. En commençant, par «Une figure un peu ancienne» (il y a un jeu de mots, car un des personnages joue un mauvais tour, „o figură cam veche”) avec la figure emblématique de Orveni, bibliothécaire et avec le pouvoir du livre comme personnage à part entière: il peut nous assurer, comme le font les psychiatres, que «la vie a cependant un sens», pour peu que nous soyons patients et disposés à le «chercher» (p. 77). C'est explicite, mais surtout tristement beau dans l'implicite, dans le non-dit. J'ai poursuivi avec ma nouvelle préférée, l'histoire de Daria («Qu'adviendra-t-il à ma mort», p. 27-44), la postière qui depuis huit ans distribue consciencieusement de bonnes et de mauvaises nouvelles et qui fait la rencontre joyeuse(?) de Otilia Dumitrașcu, 90 ans. Comment bien souhaiter «joyeux anniversaire» à cet âge-là, quand le roumain veut qu'il s'agisse de souhaiter encore de nombreuses années à vivre? Et d'ailleurs comment traduire la spécificité du „La mulți ani” (Ad multos annos)! Neuf autres textes pour constituer ce livre subtil et riche qui nous parle si bien de nos vies ordinaires pour en extraire la «substantifique moelle» de bonheur. Les mots retrouvent leur force expressive et les blancs acquièrent du sens.
Nu, nu, nu, sări bătrânul și-și învârti degetul arătător prin aer. Tu îți pierzi șirul și tu ești ăla care pierzi, cu tine te duci, cu gândurile, cu frica și cu rahatul din tine. Și cel mai trist este că o vreme o să reușești, o să reușești să nu te gândești la nimic, o să faci ce naiba vrei tu să faci, o să îți iei o slujbă de rahat, o să-ți iei o nevastă, o să-ți toarne femeia câțiva plozi, o să te bagi cu capul în chestia asta, și o să reușești să uiți. Dar într-o zi, când o să urci cu liftul, seara, când ești căpiat de oboseală și o să stai drept lângă altul ca tine, ca două lumânări aprinse la Vii, și astea-s mai triste decât alea aprinse la Morți… morții cu morții și viii cu viii, pricepi… tu o să știi atunci că sus te așteaptă nevastă-ta și copiii chirăind, și televizorul deschis, o să te uiți la cealaltă lumânare și o să te vezi pe tine și o să te gândești – ce pizda mă-sii am devenit? Ce om am devenit eu? Încă o lumânare aprinsă la Vii.
"Marile bucurii și marile tristeți" este dintre cele mai savuroase cărți de proză scurtă pe care le-am citit până acum. Augustin Cupșa hipnotizează prin puterea lucrurilor simple - simplu spuse, simplu trăite, simplu povestite, care îți intră pe sub piele și galopează alături de sânge până la inimă, până la creier, până la creierul creierului, astfel încât la finalul lecturii poveștile nu sunt ceva ce ai citit, ci ceva trăit, atât de intim încât ar fi o blasfemie să le povestești și altora.
Tocmai de aceea vă îndemn s-o citiți, ca să vă prindeți singuri care-i treaba cu marile bucurii și marile tristeți.
"Trebuie să uiți tot ce s-a întâmplat de la momentul pe care vrei să-l retrăiești până în prezent. Să te ștergi pe tine cu buretele, tot ce-a apărut de la momentul ăla încoace."
Mi-a luat o saptamana intreaga de lupte pentru a o finaliza. Inteleg stilul, insa nu m-a prins defel. Proza scurta nu e pe gustul meu. Prefer romanele “pline”, cu cap si coada, cu personaje pe care le urmaresc si poate ma identific, povesti cu final care ma tin cu sufletul la gura in care sa ma scufund intr-o realitate paralela. Ori aceste povestiri scurte, cu mult prea multe planuri temporale in prea putine pagini, m-au lasat rece. E un “rant” post-modernist si au un iz de filmele post-comuniste despre nimic. Poate or fi prea realiste pentru mine aceste introspectii punctuale. Scriitura e buna, dialogurile curg natural, doar ca se termina totul mult prea repede pentru gustul meu.
Această carte este despre contemplația dintre bucurii și tristeți. Micile povestioare îți arată că oamenii tind să ofere mai multă importanță tristeților în detrimentul bucuriilor. Chiar dacă cele din urmă sunt mai puține, acestea sunt precum ”lumina de la capătul tunelului”, aceea scânteie care îți dă viață și îți arată că există motive pentru care să trăiești, că viața poate fi frumoasă.
Ce mi-a plăcut: - paralela dintre cele 2 sentimente - stilul de scriere
Ce nu mi-a plăcut: - poveștile nu prea aveau nici început nici sfârșit, erau ca în pom și pomul în aer - chiar dacă modul autorului de scriere este chiar interesant și cred că mi-ar plăcea mult mai mult într-un roman, în aceste short stories parcă nu a putut fi apreciat la maxim - am avut impresia că au greșit manuscrisul care trebuia tipărit întreaga lectură, parcă lipseau pasaje întregi
Din păcate, această lectură nu a funcționat pentru mine. Nu este primul volum de short stories pe care îl citesc, dar aici chiar am crezut că lipseau pasaje pentru că autorul știe cum să detalieze și să îți ridice interesul, dar multe povești nu aveau final. Nu poți spune că aveau lăsat un final deschis, liber pentru interpretare, pentru că simțeai că abia atunci când începi să înțelegi, se termina povestea. Am citit acest volum în cadrul Bookclub-ului #descopărautoriromâni (de pe instagram) și m-am bucurat de timpul pe care l-am petrecut împreună cu fetele, arugmentând și discutând despre acțiune și ce credem noi că ar fi putut îmbunătăți lectura. L-aș recomanda persoanelor care doresc să facă o introspecție asupra vieții.
Deși scurte, povestirile cuprinse în acest volum cuprind universuri ale personajelor, povești pe care le poți intui în plenitudinea lor cu bucurii și tristeți deopotrivă.
Bine scrisa ca galerie de personaje, dar neatasanta, parca e un exeperiment, un exercitiu, simti scrisul - cautarea metaforei, si nu reusesti sa te identifici cu personajele.