Robert David Kaplan a scris mai multe bestselleruri dedicate geopoliticii și relațiilor internaționale, având o extraordinară experiență de corespondent de război și autor de eseuri pentru cele mai reputate publicații americane.
Gândirea tragică: Frică, destin și povara puterii este o carte ce ar fi bine să se regăsească printre lecturile obligatorii pentru șefii marilor state ale lumii, dar se poate citi cu la fel de multă plăcere, interes și folos și de către muritorii de rând.
Kaplan își începe relatarea cu debutul ca reporter străin în Grecia anilor ’80, experiență urmată de călătoriile sale în toată Europa de Est, Orientul Mijlociu și Africa. El a anticipat conflictele etnice cu potențial genocidar din Balcani, a simțit pe pielea proprie ce înseamnă dictatura lui Ceaușescu, regimul tiranic și criminal al lui Saddam Hussein sau războiul civil din Sierra Leone.
Paralelele cu filosofia clasicei tragedii grecești abundă la fiecare pas în cartea lui Kaplan, dar și referințele la mari clasici ai literaturii occidentale nu sunt uitate, mai ales că vechii greci nu își exprimau prea dezvoltat aspectele legate de moralitate și remușcare, povara fiind aruncată pe umerii zeilor.
Kaplan observă cum lipsa experienței de viață, mai ales la capitolul războaielor își face simțită prezența în prezent pornind de la scrierile academicienilor și până la cele mai importante decizii ale liderilor marilor state. Această ruptură de gândirea tragică se exprimă prin relații internaționale bazate de raționamente necumpătate, excesiv de optimiste și fără frica iminenței dezastrului. De asemenea, securitatea financiară și fizică a ultimelor generații occidentale și ordinea democratică pe care o considerăm ca un dat sunt factori ce ne orbesc în înțelegerea potențialelor catastrofe ce pasc umanitatea. Kaplan ne arată că ordinea era o veritabilă obsesie pentru oamenii din trecut, orice fel de ordine fiind preferabilă haosului anarhiei, pentru că „fără ordine nu există nimeni care să judece ce este bine și ce este rău, care să separe vinovații de nevinovați, așa că nu numai că nu există libertate, dar, după cum scria Hobbes, nu există nici justiție”.
Astfel, autorul ne arată că cele mai stabile și civilizate regimuri din lumea arabă sunt monarhiile tradiționale, exportul democrației occidentale fie el prin cultură, fie prin forța armelor negăsind în Orientul Mijlociu un tărâm fertil pentru manifestare, fapt de înțeles chiar și prin compararea secolelor care au fost necesare marilor democrații din Occident pentru a ajunge la elemente ce ne par astăzi firești ca dreptul de vot sau condamnarea torturii. „Răsturnarea unei dictaturi sufocante din Orientul Mijlociu nu este în sine un act moral decât dacă este elaborat un plan pentru ceva mai bun”.
Umilința recunoașterii limitelor propriei condiții este esențială pentru un decident politic, mai ales când factori pe care nu îi poate controla pot periclita și cele mai atent construite planuri și strategii. Kaplan își exprimă propriile regrete legate de susținerea inițială a Războiului din Irak, răsturnarea lui Saddam Hussein aruncând țara într-o situație de anarhie mult mai periculoasă și ucigașă decât ordinea anterioară tiranică și criminală, dar cel puțin predictibilă. Autorul mai regretă și că intervenția militară americană din Balcani ar fi putut fi tergiversată din cauza influentei sale cărți Fantomele Balcanilor.
Eșecul pe termen lung al intervenției americane în Afganistan și Irak, sutele de mii de vieți distruse, trilioanele cheltuite, sunt lecții dure pentru lipsa gândirii tragice ale liderilor din acest secol al celui mai puternic stat din lume. Kaplan face o fascinantă paralelă între cei doi președinți americani Bush (tată și fiu) și intervențiile militare inițiate de ei în Irak și experiența de acum două milenii și jumătate a perșilor contra grecilor prin Darius (tatăl) și Xerxes (fiul), totul prin prisma anticei tragedii a lui Eschil - Perșii.
Eschil, Sofocle, Euripide dar și inegalabilul Shakespeare sunt pilonii de bază ai cărții, citatele din tragediile acestora fiind țesute în metafore perfect aplicabile actului politic în particular și dramatismului violenței existenței umane în general.
Kaplan ne aduce mereu aminte de greutatea coroanei și de povara ce apasă pe umerii celui ce o poartă, decidentul politic neavând nici libertatea intelectualului, artistului sau jurnalistului de a se detașa de factorii incomozi și de apăra mereu adevărul și cauzele nobile, nici posibilitatea de a spune mereu lucrurilor pe nume.
Marile tragedii ale puterii nu sunt cele legate de crimele odioase împotriva umanității, respectivele acte fiind condamnabile și vizibile lejer ca eminamente rele. Marile tragedii sunt cele ca ale grecilor antici – alegerea între un bine și un alt bine, sau între un rău și o alternativă și mai rea, între interesul superior dar adeseori îngust al propriei națiuni și interesul superior dar îndepărtat al umanității.
„Adevărurile pe care jurnaliștii (sau intelectualii sau artiștii) le spun cu voce tare nu sunt doar adevărurile pe care cei aflați la putere le ascund, ci adesea adevărurile de care cei puternici sunt foarte conștienți, dar despre care nu pot face sau spune nimic public, de teamă să nu înrăutățească și mai mult situația”. – p. 100
„Nu am învățat niciodată ceea ce grecii antici știau: nu toate lucrurile pot fi reparate, așa că trebuie să acceptăm o mare parte din lume așa cum este”. – p. 118
„Deciziile cruciale sunt, prin natura lor, la limită și deseori trebuie ales un bine în detrimentul altuia – sau un rău în detrimentul altuia”. – p. 122
„Dreptatea absolută, oricât de satisfăcătoare ar fi din punct de vedere moral, poate fi dușmanul unei guvernări înțelepte”. – p. 127
„Pentru că frica și rușinea stau la baza ordinii și, prin urmare, a civilizației înseși, oamenii, cu excepția celor profund răi, sunt plini de remușcări”. – p. 130
„Istoria ne îndeamnă la prudență. Ceea ce înseamnă că actul conducerii și luarea deciziilor țin de caracter”. – p. 133
„Pasiunea este ușoară atunci când cei care sunt mistuiți de ea – de exemplu, jurnaliștii – nu poartă povara responsabilității birocratice”. – p. 71
„Paradoxul puterii este să fii la conducere, dar să nu fii pe deplin în control”. – p. 73
„Corectul balans între curaj și frică duce la rezultate optime în domeniul guvernării”. – p. 88