Delicat până la cruzime, just până la implozia frustrată a self-ului în resturile cangrenate ale unui selfie instrumentalizat și repetitiv, acest poem hiper-real detonează intimitățile și trucurile fardurilor politice și vorbește exact așa cum trebuie să vorbească poezia: spunând. Un exercițiu lucid de administrare logistică a viului, orice ar mai însemna el, astăzi, oricât ar mai fi rămas din el, acum. Un slam necesar, un pumn pe care îl meriți din plin. Pregătește-te! Sebastian Sifft
Teodora Coman a construit un proiect coerent în toate articulațiile lui, iar unitatea stilistică și de viziune face ca ansamblul să pară un singur poem, o dramatizare etico-intelectualo-afectivă a unei subiectivități cerebrale. Tocmai în cazuistica densă, întrucâtva ascetică, a interogării de sine, autocritice, stă marca asumată a Teodorei Coman, diferența ei specifică, cu tot cu pasionalitatea ei paradoxal glacială. Un discurs compact al identității care își caută constant argumentele și, mai ales, contraargumentele. Laura Francisca Pavel
O carte de care era nevoie și care era firesc să vină. O carte a corpului, a ajustărilor lui și a presiunii aferente, a obsesiei și disciplinei. A ieșirii din minte, din cap. Teodora Coman e într-o căutare continuă a propriei identități, căutare pe care aici o duce la un alt nivel. Identitate umană, feminină, poetică, ideologică. În sala de fitness, în zgomotul respirațiilor, pe ritmul sec al numărătorii, într-un set-up standard, gantere, apă, trainer, alături de alte corpuri seduse de efort, mintea ar trebui să tacă. Să lase corpul să execute. Pentru o poezie conceptuală ca a Teodorei asta poate fi provocarea maximă. Svetlana Cârstean
Foarte fain ce a făcut Teodora Coman aici: plasarea corpului nu doar la sală, printre oglinzi & transpirație, ci într-o introspecție inconfortabilă care nu e lipsită de îndoială de sine. Pune sub lupă utilitatea corpului și motivele primare pentru care se mișcă (sau nu se mai mișcă, naturalețe vs disciplină, viață contemporană vs calorii). Revin cu impresii mai amănunțite curând. ❤️✨
sigur că modul în care Teodora își construiește textele este impresionant ferm, de connoisseur și subiectele pe care și le-a ales - viața de profesor vs. femeie in her 40's care merge la sală și încearcă să corespundă unor standarde atât interne, cât și externe - sunt foarte interesante; citeam Viața sexuală a gemenelor siameze a lui Welsh în paralel și pare că vocea de aici este contopirea celor două protagoniste de acolo
volumul este dens; după jumătate, subiectele sunt reintegrate și reexplorate am văzut intenționalitatea, chiar preluarea anumitor structuri exacte, dar a devenit greoi & redundant pentru mine critică socială cu tehnologia în mijloc, superficialitatea umană, "cum să faci să fie bine", o delăsare provocată de sistem, nefericirea feminină de a nu putea dobândi corpul/sinele pe care nu le-ai avut niciodată - nu sunt fana unor astfel de abordări, deși îmi pot imagina de unde vin. reprezintă cumva o marcă a generației '70-'80, când corpul și existența în sine a femeii erau cu atât mai aspru judecate
iată un colaj al versurilor mele preferate din volum:
să-mi blochez instinctul de ripostă cu ceva concret gresie sau faianță să mă pot deplasa mai ușor pe asperitățile din relația in progress ca un melc, nu ca Sisif, cel mai masochist culturist
oricine poate bate gongul până își creează ritmul cu denumire conceptuală pe care nimeni n-o reține fiindcă și-n natură există cămașă de forță
nu e ca și cum zarurile de pluș n-ar atârna de retrovizoare uneori, premiul e ca un copil făcut să salveze o căsnicie cu probleme
când moare iepurașul Duracell, vocea instructoarei e o mantră dacă n-ar fi și momentul "poor connection", the next level al romantismului și al stimei de sine în reconstrucție
O carte inteligentă, ironică în mod neiertător, colată pe resemnarea raportării la pleiada obsesiilor nesănătoase confundate cu tabietul și rutina, încrezătoare în puterea unei teme devenite esențiale prin deformările și reformele la care e constant supusă: idealitatea, locuirea corpului, împăcarea cu triumfurile, dar și cu eșecurile sale. Așa cum bănuiam, citind toate volumele Teodorei, e una dintre cărțile de poezie care sfidează imperativul seducției cititorului, al propunerii de scenarii relateable, lucrând cu limbajul după reguli proprii, aseptice și contrariante. Fiecare cuvânt e la locul lui, logica tropilor e extrem de bine închegată, ca autor, am ce învăța dintr-un volum ca acesta, cu adevărat piesa de rezistență a Teodorei Coman.
6 stele din 5 pentru paginile care radiografiază sistemul de învățământ preuniversitar :)
Am citit 6 recenzii ale acestei cărți și n-am înțeles care-i treaba cu ea. De la cele profesioniste care reușesc să nu spună nimic cu prea multe cuvinte prețioase până la cele amator-naive, de genul „e despre mers la sală”. Deci să încerc și eu, sper să fiu de ajutor unor potențiali cititori. Poezia doamnei Coman este familiară în stil și adoptă o atitudine critică a neoconsumerismului material și a neomarxismleninismului intelectual. Avem o satiră fină, amară și puțin detașată a comportamentului contemporan și a clișeelor gândirii necritice, nedigerate din zilelele noastre. E încurajator că placheta a primit un premiu al liceenilor în colaborare cu Observator cultural, poate generația următoare va fi mai cu capul pe umeri.
Aceeași voce poetică lucidă, parcurgând trepte care se resorb una pe alta într-o permanentă cunoaștere de sine sau recreare a sinelui. O poezie feminină și despre corporalitate, despre tipare sociale, politice, identificate ca fiind ilogice, ca neavenite dorinței de autentic, de adevăr, ca o respirație care nu minte. Este conturat un prezent, dar prezentul care există într-un fel și în trecut și în viitor, ca un soi de siguranță a „echilibrului instabil”(Iustin Panța). Volumul este unul coerent, bine scris, așa cum ne-a obișnuit poeta Teodora Coman.
Mi-a plăcut foarte mult ce a făcut Teodora Coman din tema sportului, cum a reușit să vorbească despre relația cu corpul și nu numai. E aici o sensibilitate feroce (dacă pot folosi expresia asta) în poezia sa, poate cea mai pregnantă din tot ce am citit în volumele sale anterioare.
Recomand!
„cât si cum sã îti dai ca sã tii echilibrul in toate? cum sã dai jos mai repede decât ai acumulat. cine are disciplinã si räbdare pentru un nou stil de viaã (bine, ii poti spune si reeducare). frumusetea infloreste mai usor pe scurtătur, pe cele mai precare fundamente: reprimare, abstinenta, renuntare, trisare, mutilare. de cele mai multe ori, ignoră sanătatea, insalã aparentele, creste din adictie si clandestinitate: găseste retete si pastile minune, lumina si unghiurile potrivite, Îsi intinde singură covorul rosu pe care I-a dus tot timpul în spate.“
Dramele personale devin subiect poetic. Se identifică un pattern evident în subiectele alese - singurătatea, lipsa unui partener, aspectul fizic etc -, însă toate aceste teme converg într-o lamentare despre lumea în care trăim, taylorizată până-n dinți, mereu conservatoare și plină de prejudecăți, cu toate hrubele sociale în care ne izolăm pe zi ce trece. Mi-a plăcut!
🔎 Haideți să ne analizăm corpul ca pe o înregistrare a vieții noastre. Ați trasat toate curbele? Remodelăm inimi ori mușchi?
🔎 Dincolo de realitatea subiectivă, Teodora Coman calcă praguri de stimuli. Ea își dorește să furișeze în sufletul fiecăruia un licăr de reeducare a dorințelor interioare. Pare că vrea totul sau nimic. Dincolo de obligații și rutină, Teodora posedă din plin capacitatea de a face zgomotele palpabile. Se simt tranzițiile, formațiunile, suprafețele mișcătoare. Reiese frumusețea interioară din versuri atât de puternic - nu doar din procesul de scriere, ci din întreg poemul sonor. Aspecte deseori ascunse ori neglijate. Totul devine transparent, deloc egocentric.
🔎 Printr-un limbaj direct, matur, personal și simplu, Teodora Coman setează obiective ale educației morale & culturale.
🔎 Cartea a avut asupra mea un impact semnificativ.