Moartea Ceauşeştilor: Adevărul despre o lovitură de stat comunistă

by Catherine Durandin, Guy Hoedts, Marina Mureșanu Ionescu (Translator)

În 1989, când regimurile comuniste din Europa de Est se prăbuşesc unul după altul, regimul lui Nicolae Ceauşescu pare etern. Totuşi, nici populaţia României, apăsată de o cruntă mizerie, nici vechii activişti de partid, nici cadrele din armată şi din Securitate şi nici Gorbaciov şi Bush nu-l mai tolerează pe bătrânul şi încăpăţânatul stalinist. Aşadar, căderea lui Ceauşescu se produce pe cât de spectaculos, transmisă în direct la radio­televiziune, pe atât de tipic pentru o lovitură de stat pusă la cale din interiorul sistemului. La adăpostul unui delir mediatic, în care nimeni nu se oboseşte să verifice acurateţea informaţiilor, o garnitură nouă de activişti şi ofiţeri confiscă în folosul său aşa-zisa revoluţie. Catherine Durandin, secundată de Guy Hoedts, denunţă această lovitură de stat, temeinic şi documentat ca într-un studiu ştiinţific, însă cu tempoul alert al unei investigaţii jurnalistice din care dezvăluirile şi interogaţiile retorice nu lipsesc. Moartea Ceauşeştilor este una dintre cele mai bune cărţi despre evenimentele din decembrie 1989.

228 pages, Paperback

First published November 1, 2009

Reviews

[Socrate · Rating 3 out of 5]

25 decembrie 1989, îşi aduce ea aminte. Este astăzi profesoară la Universitatea din Craiova. Discută cu noi şi ne povesteşte într-o zi de mai din anul 2009, pe terasa unei cafenele din piaţa centrală a oraşului. Stă să înceapă o furtună, cerul s-a acoperit de nori cenuşii. Închide ochii, are o figură obosită. A acceptat să-şi amintească. Au trecut aproape douăzeci de ani.

25 decembrie 1989, sfârşitul celor doi Ceauşescu, ciuruiţi de gloanţe într-o cazarmă dintr-un oraş de provincie din România. Spune:” Câtă barbarie, câtă sălbăticie, să execuţi astfel doi oameni în vârstă, să tragi în plin asupra unei femei care s-a zbătut atunci când un soldat i-a legat mâinile la spate. Câtă sălbăticie! Ce spectacol obscen, în ziua de Crăciun.. Cuplul în vârstă sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu, în fruntea României din 1965. Îngândurată, tot spune:” În ziua de Crăciun…”

25 decembrie 1989. Cu ochii aţintiţi pe ecranele televizoarelor, am aşteptat cu toţii. Bucureştiul anunţa că va fi arătată dovada morţii tiranului şi a soţiei sale. Straniu, tulburător. I-am văzut pe cei doi bătrâni ieşind cu paşi nesiguri dintr-un vehicul militar. El încerca să-şi aranjeze părul cu mâna, ea purta o eşarfa pusă strâmb pe cap. El era îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, ea avea unul mai deschis, mai uşor, cu guler de blană. Apoi, alt decor: o încăpere cu pereţi goi, o masă dreptunghiulară în mijloc şi cei doi aşezaţi la masă. Un tribunal improvizat într-o cazarmă din Târgovişte. În faţa cuplului, mai exact la un colţ al mesei, nişte persoane ale căror figuri şi nume ne sunt în acest moment complet necunoscute. Un tip înalt, cu o barbă stufoasă, aproape albă, cu privirea întunecată. Se numeşte Gelu Voican Voiculescu. Cine este acest om? Se freacă la ochi din când în când. Un militar de vreo cincizeci de ani, arătos, un anume Victor Stănculescu. Un domn în costum gri, cu o faţă rotundă şi temă, posomorât: Virgil Măgureanu. Un avocat care înşiruie o serie de acuzaţii ce ciudăţenie şi un altul, Dan Voinea, tânăr căpitan, procuror militar, cu o faţă rotundă. Cine sunt aceşti oameni? Ceauşescu pare să-i recunoască. Cine le-a predat acest cuplu fugar, îmbarcat într-un helicopter care aştepta pe acoperişul sediului Comitetului Central al Partidului pe 22 decembrie la ora 12? Cerul era de un albastru intens, fără niciun nor. Ceauşescu pare excedat. De trei zile este supus la tot felul de încercări, e prea mult pentru un om ca el, obişnuit cu onorurile.

Cuplul este unit; ea se agită, este enervată, vorbeşte cu un glas ascuţit, prea tare. Elena este furioasă. El încearcă să o liniştească, luând-o de mai multe ori de mână. Elena are faţa trasă, cu ridurile evidente. Cuvântul” genocid”,” genocidul împotriva poporului român”, revine adesea, un cuvânt apăsat în discursul avocatului. Genocid? Vor fi condamnaţi. Nu ne îndoim absolut deloc, vor fi declaraţi vinovaţi. La rândul său, Nicolae îşi pierde răbdarea, îşi scandează frazele lovind masa cu palma: această comedie a durat prea mult. Apoi, la sfârşit, se deschide o uşă şi mai mulţi soldaţi intră în scenă. Au venit să-i lege pe vinovaţi, să-i târâie afară. Ea strigă. Le spune soldaţilor” copiii mei”. Tensiunea creşte. Suntem cuprinşi de jenă. Şi, în momentul în care se aud ţipetele femeii, filmul se întrerupe. Imaginile finale reprezintă o curte în care zac cele două corpuri ciuruite de gloanţe. Plutonul nu a tras în ceafa. Soldaţii au tras… Liniştea domneşte asupra acestei curţi de cazarmă din oraşul Târgovişte. Ţipetele femeii, împuşcăturile, liniştea. A căzut cortina peste cei aproape douăzeci şi cinci de ani ai regimului Ceauşescu. În 1968, românii îl numeau” Ceauşescu al nostru”. Acesta este în mare sfârşitul Ceauşeştilor, cu acuzaţiile de genocid împotriva poporului român. O stare de stinghereală se instalează. Manifestanţii au strigat şi vor mai striga:” Ceauşescu nu mai el”

[Bongobongo · Rating 2 out of 5]

O carte dezamăgitoare cu un subtitlu înșelător (ce-i drept, adăugat de traducătorii români). Catherine Durandin scrie 200 și ceva de pagini în care, departe de a construi o argumentație în sprijinul ipotezei loviturii de stat, nu face altceva decât să deformeze evenimentele pentru a sprijini o concluzie trasă încă dinainte de incipit.

În capitolele despre Revoluție, autoarea creditează o bună parte dintre conspirațiile care au ca țintă Revoluția: ba implicarea CIA, ba trădarea Securității, ba Malta șamd. Pe de altă parte, cartea abundă în întrebări retorice, în fraze sucite, terminându-se cu puncte de suspensie, ca și când autoarea ar vrea să încurajeze dubiile și să sugereze aluziv, prin astfel de formulări cotite, existența unui adevăr dincolo de „fapte”. Multe mărturii sunt preluate necritic și există și unele erori care subminează orice efort argumentativ (de exemplu, Stănculescu este descris ca făcând parte din generațiile de militari școliți în URSS - fals!). M-aș aventura să afirm că bibliografia consultată de autoare este insuficientă, în mod cert contribuind la calitatea slabă a argumentelor.

Culmea, însă - penultimul capitol, dedicat Mineriadelor din 1990, este mult peste restul cărții, documentând destul de bine evenimentele, renunțând la punctele de suspensie și întrebările retorice atât de generos utilizate înainte. Este și capitolul în care unele mărturii (Virgil Măgureanu, mai cu seamă) încep să fie tratate mai degrabă cu scepticism, fiind prezentate „interesele” diverselor personaje. Oare ce s-a întâmplat?

Halal „adevăr”, dar cu nimic mai prejos decât cele mai multe „adevăruri” despre Revoluție. Cred că mai șocant este traducerea și publicarea acestei cărți la Humanitas. Aveam pretenții mai mari.

[Liviu · Rating 4 out of 5]

Some interesting tidbits, but really expected more as the obfuscation surrounding the events of December 1989 is not solved in this book which doesn't really even propose a coherent thesis.