25 decembrie 1989, îşi aduce ea aminte. Este astăzi profesoară la Universitatea din Craiova. Discută cu noi şi ne povesteşte într-o zi de mai din anul 2009, pe terasa unei cafenele din piaţa centrală a oraşului. Stă să înceapă o furtună, cerul s-a acoperit de nori cenuşii. Închide ochii, are o figură obosită. A acceptat să-şi amintească. Au trecut aproape douăzeci de ani.
25 decembrie 1989, sfârşitul celor doi Ceauşescu, ciuruiţi de gloanţe într-o cazarmă dintr-un oraş de provincie din România. Spune:” Câtă barbarie, câtă sălbăticie, să execuţi astfel doi oameni în vârstă, să tragi în plin asupra unei femei care s-a zbătut atunci când un soldat i-a legat mâinile la spate. Câtă sălbăticie! Ce spectacol obscen, în ziua de Crăciun.. Cuplul în vârstă sunt Nicolae şi Elena Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu, în fruntea României din 1965. Îngândurată, tot spune:” În ziua de Crăciun…”
25 decembrie 1989. Cu ochii aţintiţi pe ecranele televizoarelor, am aşteptat cu toţii. Bucureştiul anunţa că va fi arătată dovada morţii tiranului şi a soţiei sale. Straniu, tulburător. I-am văzut pe cei doi bătrâni ieşind cu paşi nesiguri dintr-un vehicul militar. El încerca să-şi aranjeze părul cu mâna, ea purta o eşarfa pusă strâmb pe cap. El era îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, ea avea unul mai deschis, mai uşor, cu guler de blană. Apoi, alt decor: o încăpere cu pereţi goi, o masă dreptunghiulară în mijloc şi cei doi aşezaţi la masă. Un tribunal improvizat într-o cazarmă din Târgovişte. În faţa cuplului, mai exact la un colţ al mesei, nişte persoane ale căror figuri şi nume ne sunt în acest moment complet necunoscute. Un tip înalt, cu o barbă stufoasă, aproape albă, cu privirea întunecată. Se numeşte Gelu Voican Voiculescu. Cine este acest om? Se freacă la ochi din când în când. Un militar de vreo cincizeci de ani, arătos, un anume Victor Stănculescu. Un domn în costum gri, cu o faţă rotundă şi temă, posomorât: Virgil Măgureanu. Un avocat care înşiruie o serie de acuzaţii ce ciudăţenie şi un altul, Dan Voinea, tânăr căpitan, procuror militar, cu o faţă rotundă. Cine sunt aceşti oameni? Ceauşescu pare să-i recunoască. Cine le-a predat acest cuplu fugar, îmbarcat într-un helicopter care aştepta pe acoperişul sediului Comitetului Central al Partidului pe 22 decembrie la ora 12? Cerul era de un albastru intens, fără niciun nor. Ceauşescu pare excedat. De trei zile este supus la tot felul de încercări, e prea mult pentru un om ca el, obişnuit cu onorurile.
Cuplul este unit; ea se agită, este enervată, vorbeşte cu un glas ascuţit, prea tare. Elena este furioasă. El încearcă să o liniştească, luând-o de mai multe ori de mână. Elena are faţa trasă, cu ridurile evidente. Cuvântul” genocid”,” genocidul împotriva poporului român”, revine adesea, un cuvânt apăsat în discursul avocatului. Genocid? Vor fi condamnaţi. Nu ne îndoim absolut deloc, vor fi declaraţi vinovaţi. La rândul său, Nicolae îşi pierde răbdarea, îşi scandează frazele lovind masa cu palma: această comedie a durat prea mult. Apoi, la sfârşit, se deschide o uşă şi mai mulţi soldaţi intră în scenă. Au venit să-i lege pe vinovaţi, să-i târâie afară. Ea strigă. Le spune soldaţilor” copiii mei”. Tensiunea creşte. Suntem cuprinşi de jenă. Şi, în momentul în care se aud ţipetele femeii, filmul se întrerupe. Imaginile finale reprezintă o curte în care zac cele două corpuri ciuruite de gloanţe. Plutonul nu a tras în ceafa. Soldaţii au tras… Liniştea domneşte asupra acestei curţi de cazarmă din oraşul Târgovişte. Ţipetele femeii, împuşcăturile, liniştea. A căzut cortina peste cei aproape douăzeci şi cinci de ani ai regimului Ceauşescu. În 1968, românii îl numeau” Ceauşescu al nostru”. Acesta este în mare sfârşitul Ceauşeştilor, cu acuzaţiile de genocid împotriva poporului român. O stare de stinghereală se instalează. Manifestanţii au strigat şi vor mai striga:” Ceauşescu nu mai el”