What do you think?
Rate this book
Wróg
I wojna światowa w opowiadaniach.
Wspólnym motywem dziesięciu opowiadań składających się na ten zbiór jest piętno, jakie odciska na ludziach wojna. Można je odczytywać jako uzupełnienie powieści "Na Zachodzie bez zmian", "Droga powrotna", a nawet "Trzej towarzysze" – ci, którzy przeżyli piekło walki, muszą się odnaleźć w powojennej rzeczywistości. Nigdy jednak nie uwolnią się od zakodowanych w pamięci obrazów i odgłosów pola bitwy, myśli o poległych towarzyszach broni… ale też o tych, którzy walczyli po drugiej stronie – zwłaszcza jeśli mieli odwagę odkryć we wrogu człowieka.
Pacyfistyczne przesłanie Remarque’a wciąż pozostaje aktualne: w wojnie nie ma nic romantycznego, wojna to machina okrucieństwa, którą uruchamiają stojący na szczytach władzy, a jednostki są w niej wyłącznie trybikami.
Niektóre opowiadania wchodzące w skład tego tomu ukazały się w zbiorach "Wróg" (Czytelnik 1995) oraz "Hymn na cześć koktajlu" (REBIS 2006).
Wspólnym motywem dziesięciu opowiadań składających się na ten zbiór jest piętno, jakie odciska na ludziach wojna. Można je odczytywać jako uzupełnienie powieści "Na Zachodzie bez zmian", "Droga powrotna", a nawet "Trzej towarzysze" – ci, którzy przeżyli piekło walki, muszą się odnaleźć w powojennej rzeczywistości. Nigdy jednak nie uwolnią się od zakodowanych w pamięci obrazów i odgłosów pola bitwy, myśli o poległych towarzyszach broni… ale też o tych, którzy walczyli po drugiej stronie – zwłaszcza jeśli mieli odwagę odkryć we wrogu człowieka.
Pacyfistyczne przesłanie Remarque’a wciąż pozostaje aktualne: w wojnie nie ma nic romantycznego, wojna to machina okrucieństwa, którą uruchamiają stojący na szczytach władzy, a jednostki są w niej wyłącznie trybikami.
Niektóre opowiadania wchodzące w skład tego tomu ukazały się w zbiorach "Wróg" (Czytelnik 1995) oraz "Hymn na cześć koktajlu" (REBIS 2006).
98 pages, Hardcover
First published January 1, 1931
25 people are currently reading
953 people want to read
About the author
Erich Maria Remarque
209 books6,054 followersErich Maria Remarque was a German novelist best known for All Quiet on the Western Front (1929), a landmark anti-war novel based on his experiences in World War I. The book became an international bestseller, defining a new genre of veterans’ literature and inspiring multiple film adaptations. Its strong anti-war themes led to condemnation by the Nazi regime, which banned and burned his works.
Born Erich Paul Remark in 1898, he adopted the surname Remarque to honor his French ancestry. He served on the Western Front during World War I, where he was wounded, and later pursued various jobs, including teaching, editing, and technical writing. After the massive success of All Quiet on the Western Front, he wrote several other novels addressing war and exile, such as The Road Back, Three Comrades, and Arch of Triumph. His outspoken opposition to the Nazi regime forced him into exile in Switzerland and later the United States, where he became a naturalized citizen in 1947.
Remarque’s personal life included high-profile relationships with actresses Marlene Dietrich and Paulette Goddard, the latter of whom he married in 1958. In 1943, his youngest sister, Elfriede, was executed by the Nazis for anti-regime remarks, an event that deeply affected him. He spent his later years in Switzerland, where he continued writing. His final completed novel, The Night in Lisbon (1962), was another bestseller.
He died in 1970 at the age of 72, leaving behind a literary legacy that continues to shape discussions on war and its consequences.
AKA:
Эрих Мария Ремарк (Russian)
Born Erich Paul Remark in 1898, he adopted the surname Remarque to honor his French ancestry. He served on the Western Front during World War I, where he was wounded, and later pursued various jobs, including teaching, editing, and technical writing. After the massive success of All Quiet on the Western Front, he wrote several other novels addressing war and exile, such as The Road Back, Three Comrades, and Arch of Triumph. His outspoken opposition to the Nazi regime forced him into exile in Switzerland and later the United States, where he became a naturalized citizen in 1947.
Remarque’s personal life included high-profile relationships with actresses Marlene Dietrich and Paulette Goddard, the latter of whom he married in 1958. In 1943, his youngest sister, Elfriede, was executed by the Nazis for anti-regime remarks, an event that deeply affected him. He spent his later years in Switzerland, where he continued writing. His final completed novel, The Night in Lisbon (1962), was another bestseller.
He died in 1970 at the age of 72, leaving behind a literary legacy that continues to shape discussions on war and its consequences.
AKA:
Эрих Мария Ремарк (Russian)
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 103 reviews
January 13, 2025
Maestrul Remarque. Cartea de față nu este cea mai mare capodoperă a sa pentru că inițial nici nu s-a vrut a fi o carte, ci mai degrabă este o alcătuire de povestiri scurte, zece la număr. Eu am rămas fascinat de cartea “Nimic nou pe frontul de vest” și de atunci în orice scriere a sa pot să simt trăirile și gândurile unui om care a trecut prin infernul Primului Război Mondial, poate tocmai asta m-a apropiat mai mult de poveștile din actualul volum. Mi-a plăcut în special a treia poveste unde armistițiul dintre oamenii simpli care îmbrăcau forțat uniforme germane și franceze a fost distrus de ordinele altor oameni îmbătați de ură. Asta mi-a amintit de celebra întâmplare tot din Primul Război Mondial când britanicii și nemții au făcut un armistițiu spontan de Crăciun și au lăsat armele pentru a se întâlni pe front ca niște oameni normali făcându-și diferite cadouri sub forma unor nasturi sau țigări și mai târziu jucând împreună fotbal. Fotbal e mult spus pentru că zeci și sute de oameni alergau liberi după o minge uitând pentru câteva momente de ura care trebuia să-i despartă. Asta bineînțeles că nu a durat mult pentru că ordinele oamenilor din birouri erau altele. Fiecare poveste are profunzimea ei și pe toate le-am simțit.
September 22, 2023
'Now I am on my beloved quiet plain. I have been a teacher in the village for several months. At first I thought I couldn't live here -- so far from the city and the hustle and bustle, theaters, concerts, colleagues. I thought that spiritually I would starve, I thought that my job would not bring me fulfillment. And I was already thinking with horror about the long winter nights in the isolated village.
How different everything was! I already love her, my silent loneliness in the plain! Everything is much deeper and more beautiful here than in the outside world. The thoughts don't rush on me like they used to -- they don't quickly overwhelm me -- no, they lean on me calmly and silently, they smile and greet me. And I can see them, my thoughts are the ones that pass. It's so beautiful! I listen inside again and I hear my soul growing slowly. I gladly dedicate my time to the little things that I often arrogantly ignored, and I find here what I was looking for without hope before: harmony with God!
Here, in solitude, you can return to yourself. All things have their own brilliance. Work, especially unimportant work, often seemed to me a torment. Now I'm learning that work can be a celebration.
[...] In the old days, I thought that life must be unimaginably, immeasurably great -- and now -- how difficult it is to change a human life into a happy, peaceful and useful one. Nothing more than the light cast by my lamp.
And I dream further...'
Jurgen Tamen
The young teacher
The enemy
Silence
Karl Broeger in Fleury
Josef's Wife
Annette's Love Story
The Strange Fate of Johann Bartok
I had a dream last night...
On the Road
How different everything was! I already love her, my silent loneliness in the plain! Everything is much deeper and more beautiful here than in the outside world. The thoughts don't rush on me like they used to -- they don't quickly overwhelm me -- no, they lean on me calmly and silently, they smile and greet me. And I can see them, my thoughts are the ones that pass. It's so beautiful! I listen inside again and I hear my soul growing slowly. I gladly dedicate my time to the little things that I often arrogantly ignored, and I find here what I was looking for without hope before: harmony with God!
Here, in solitude, you can return to yourself. All things have their own brilliance. Work, especially unimportant work, often seemed to me a torment. Now I'm learning that work can be a celebration.
[...] In the old days, I thought that life must be unimaginably, immeasurably great -- and now -- how difficult it is to change a human life into a happy, peaceful and useful one. Nothing more than the light cast by my lamp.
And I dream further...'
Jurgen Tamen
The young teacher
The enemy
Silence
Karl Broeger in Fleury
Josef's Wife
Annette's Love Story
The Strange Fate of Johann Bartok
I had a dream last night...
On the Road
July 20, 2023
Războiul lui Erich Maria Remarque nu e eroic, nu e spectaculos, nu e misterios până la misticism. Războiul lui Remarque e depresiv, întunecat, mustind a moarte și demență. E un război al celor înfrânți care nu-și găsesc sensul și rostul nici în tranșee, nici acasă, în patria pe care o apăraseră cu prețul vieții.
Mai toate prozele descriu un astfel de personaj care-și caută rostul și cu greu îl găsește. Zece proze scurte potrivite pentru a intra în lumea ficțională a lui Remarque. Nu toate valoroase, unele grăbite, altele nu tocmai bine construite. Câteva excelente.
Mai toate prozele descriu un astfel de personaj care-și caută rostul și cu greu îl găsește. Zece proze scurte potrivite pentru a intra în lumea ficțională a lui Remarque. Nu toate valoroase, unele grăbite, altele nu tocmai bine construite. Câteva excelente.
September 15, 2024
To był wspaniały tydzień: sierpień, cudowne, biblijne lato, a wszystko to szło nam do głowy jak ciężkie złociste wino, które znaleźliśmy kiedyś w jakiejś piwnicy w Szampanii. [...] Pole w promieniach zachodzącego słońca, niebieskiė cienie lasu, szum topoli, czysty nurt płynącej wody sprawiały nieopisaną radość; ale głęboko, ni czym bat, niczym kolec, tkwił ostry ból biorący się z wiedzy, že za kilka godzin, za kilka dni wszystko to będzie musiało odejść i zamienić się znowu w wy schnięte krajobrazy śmierci. A uczucie to, tak dziwnie złożone ze szczęścia, bólu, melancholii, smutku, tę sknoty i nadziei, było typowym doświadczeniem odpo czywającego żołnierza.
*
W dwunastym roku żaden nie mówił już o domu rodzinnym. Świat skurczył się do wymiarów wyspy, życie ograniczało się do znojnej pracy i głębokiego snu, tęsknota wy- gasła, wspomnienia się zatarły - nad bezsensownymi resztkami istot, które co wieczór kładły się bez słowa, by umrzeć, a mimo to podnosiły się znowu następnego ranka, stali tylko strażnicy, wielcy i władczy, oraz gorączka i zwątpienie.
*
W dwunastym roku żaden nie mówił już o domu rodzinnym. Świat skurczył się do wymiarów wyspy, życie ograniczało się do znojnej pracy i głębokiego snu, tęsknota wy- gasła, wspomnienia się zatarły - nad bezsensownymi resztkami istot, które co wieczór kładły się bez słowa, by umrzeć, a mimo to podnosiły się znowu następnego ranka, stali tylko strażnicy, wielcy i władczy, oraz gorączka i zwątpienie.
November 26, 2023
Remarque was a master at describing the horrors of war. These six short stories, which were not published in German until long after they were originally written, are perfect examples of his talent.
December 29, 2023
Съдържание: 1. Врагът 2. Мълчание около Вердюн 3. Карл Брьогер във Фльори 4. Жената на Йозеф 5. Любовта на Анете 6. Странната съдба на Йохан Барток
Събраните в това томче шест военни разказа на Ремарк, публикувани през 1930 и 1931 г. в американското списание „Колиърс“, разказват за Първата световна война от перспективата на следвоенното време. На преден план са изведени не същинските бойни действия, а последствията от войната, щетите и разрушенията, които е нанесла на земята и най-вече на хората както на фронта, така и в родината. (из чудесния Послеслов на Томас Шнайдер)
Любопитното е, че творбите излизат за първи път на немски език чак през 1992 г., като чисто смислово се явяват своеобразно продължение на романа "На Западния фронт нищо ново".
Оръжията преобразяват човека. Тези безобидни другари по съдба – работници, ратаи, търговци и ученици, които седяха тихо и кротко в дълбокото си отчаяние, щяха веднага пак да се превърнат в наши врагове, ако имаха оръжие.
В началото не са били наши врагове, превърнали са се в такива чак когато са взели пушката в ръка. Това ме накара да се замисля въпреки съмненията, че тази логика може и да не е съвсем вярна. Но в съзнанието ми се загнезди подозрението, че именно оръжията ни бяха натресли тази война. По света имаше толкова много оръжия, че в крайна сметка те надвиваха хората и ги изправяха един срещу друг като врагове…
Събраните в това томче шест военни разказа на Ремарк, публикувани през 1930 и 1931 г. в американското списание „Колиърс“, разказват за Първата световна война от перспективата на следвоенното време. На преден план са изведени не същинските бойни действия, а последствията от войната, щетите и разрушенията, които е нанесла на земята и най-вече на хората както на фронта, така и в родината. (из чудесния Послеслов на Томас Шнайдер)
Любопитното е, че творбите излизат за първи път на немски език чак през 1992 г., като чисто смислово се явяват своеобразно продължение на романа "На Западния фронт нищо ново".
Оръжията преобразяват човека. Тези безобидни другари по съдба – работници, ратаи, търговци и ученици, които седяха тихо и кротко в дълбокото си отчаяние, щяха веднага пак да се превърнат в наши врагове, ако имаха оръжие.
В началото не са били наши врагове, превърнали са се в такива чак когато са взели пушката в ръка. Това ме накара да се замисля въпреки съмненията, че тази логика може и да не е съвсем вярна. Но в съзнанието ми се загнезди подозрението, че именно оръжията ни бяха натресли тази война. По света имаше толкова много оръжия, че в крайна сметка те надвиваха хората и ги изправяха един срещу друг като врагове…
August 18, 2024
Povestiri triste, uneori stranii, alteori pâlpâinde ca flacara unui amurg de pe cerul asediat, așa e Inamicul lui Remarque, scrisă ca o replică sau ca o rememorare la Nimic nou pe frontul de vest și Întoarcerea din război.
Am avut impresia ca Remarque a publicat Inamicul fără niciun zel, nicio aspirație și nici o dorință. Totul pare înecat într-o resemnare calmă ca marele amurg ce sosește după un cataclism.
Praf de pușcă aruncat aiurea, risipit, apoi o liniște temporară. Liniștea ca o carcasă goală a unui schelet uman găsit întâmplător printre ruine și câmpuri minate....
Unduiri fluente ale trecerii timpului, apoi un zgomot asurzitor care lovește acalmia precară a omului de rând.
La Remarque narațiune e sedimentata în praful exploziei neașteptate, în fasciculul de lumină propagat kilometric după ce a avut loc bubuitura, după ce viața normala s-a încheiat demult.
Mi-a plăcut în Inamicul ca uneori narațiunea e ruptă, fragmentata, apoi reconstruită pas cu pas ca pe un oraș asediat după ani.
În cele 10 povestiri din carte întreaga lume este redusă doar la un deșert crud și nimeni nu mai vorbește despre nimeni ci doar își caută un colțișor liniștit unde să își completeze orele de somn niciodată destule.
Spre final, voința inamicului treptat se reduce la incertitudine și disperare, nu mai e prezentă nici nevoia de dominație a celui care a inițiat asediul.
Disperare e fățișa, dar am remarcat un lucru, din Inamicul lipsesc aburii de alcool, băutul pe șleau așa cum fac ceilalți protagoniști din cărțile lui Remarque, într-un stil boem încât mă îndemnau și pe mine uneori să îmi pun un pahar de coniac. Mi-a lipsit ceva în Inamicul...
Dintre cele 10 povestiri, doar trei mi-au plăcut cel mai mult, m-am regăsit în individualitate personajelor:
"Tânărul profesor", "Tăcerea de la Verdun" și " Am avut un vis azi-noapte".
Mi-a părut bine să mă întorc din nou la Remarque, este a treia carte din vara asta de la scriitor, mai urmează Întorcerea din război, cea pe care, probabil, o las în noiembrie.
Am avut impresia ca Remarque a publicat Inamicul fără niciun zel, nicio aspirație și nici o dorință. Totul pare înecat într-o resemnare calmă ca marele amurg ce sosește după un cataclism.
Praf de pușcă aruncat aiurea, risipit, apoi o liniște temporară. Liniștea ca o carcasă goală a unui schelet uman găsit întâmplător printre ruine și câmpuri minate....
Unduiri fluente ale trecerii timpului, apoi un zgomot asurzitor care lovește acalmia precară a omului de rând.
La Remarque narațiune e sedimentata în praful exploziei neașteptate, în fasciculul de lumină propagat kilometric după ce a avut loc bubuitura, după ce viața normala s-a încheiat demult.
Mi-a plăcut în Inamicul ca uneori narațiunea e ruptă, fragmentata, apoi reconstruită pas cu pas ca pe un oraș asediat după ani.
În cele 10 povestiri din carte întreaga lume este redusă doar la un deșert crud și nimeni nu mai vorbește despre nimeni ci doar își caută un colțișor liniștit unde să își completeze orele de somn niciodată destule.
Spre final, voința inamicului treptat se reduce la incertitudine și disperare, nu mai e prezentă nici nevoia de dominație a celui care a inițiat asediul.
Disperare e fățișa, dar am remarcat un lucru, din Inamicul lipsesc aburii de alcool, băutul pe șleau așa cum fac ceilalți protagoniști din cărțile lui Remarque, într-un stil boem încât mă îndemnau și pe mine uneori să îmi pun un pahar de coniac. Mi-a lipsit ceva în Inamicul...
Dintre cele 10 povestiri, doar trei mi-au plăcut cel mai mult, m-am regăsit în individualitate personajelor:
"Tânărul profesor", "Tăcerea de la Verdun" și " Am avut un vis azi-noapte".
Mi-a părut bine să mă întorc din nou la Remarque, este a treia carte din vara asta de la scriitor, mai urmează Întorcerea din război, cea pe care, probabil, o las în noiembrie.
November 3, 2023
3,5 stele pentru povestiri, 5 stele pentru inițiativa editurii Polirom de a le publica și astfel de a le face accesibile cititorilor din România.
Volumul de față conține integrala povestirilor lui Remarque ce au ca temă Primul Război Mondial. Au fost scrise în intervalul 1917/1918-1934. Sunt zece povestiri inegale ca valoare, însă toate au ceva răvășitor și nu au cum să te lase indiferent.
Inamicul (povestirea care dă titlul volumului), Tăcerea de la Verdun, Straniul destin al lui Johann Bartok sau "Am avut un vis azi-noapte" etc. sunt texte cu adevărat remarcabile, în care, încă o dată, Remarque face ceea ce știe cel mai bine: descrie cu disperare nebunia, iraționalitatea războiului, tragismul absurd și inutil al acestuia. Iată cum este descrisă tăcerea care s-a lăsat pe câmpul de luptă de la Verdun, după încheierea războiului: "Nicăieri în lume nu mai există o astfel de tăcere, întrucât tăcerea aceasta este de fapt un strigăt năvalnic împietrit în timp. Nu regăsim aici liniştea dintr-un cimitir; căci printre vieţile obosite si pierdute nu se odihnesc tinereţea sau entuziasmul; aici a fost prefăcută în atomi puterea măreaţă din ochii a sute de mii de oameni, forţa care le permitea să respire, să vadă, să se ascundă sau să lupte; aici, în spasmul încordat al autoapărării, era dorită, ba chiar gustată, viaţa, iar orice sentiment era mai pătimaş, mai viu, mai arzător și uitat mai repede decât altcândva înainte; și peste această voinţă deznădăjduită și încordată, peste acest vârtej compus din acţiune, chin, speranţă, teamă și poftă de viaţă cădeau ca o grindină schijele și gloanţele. Și atunci se
sfărâma cel mai tenace și mai fragil lucru
de pe lume, viata cu pulsul ei, iar marele întuneric îi înghiţea pe cei peste opt sute de mii de bărbaţi. Peste aceste câmpii încă mai plutesc anii pierduţi, acei ani care nu
s-au intâmplat niciodată și care nu iși găsesc liniștea - strigatul tinereţii a fost înăbuşit prea devreme, și-a găsit sfârșitul mult prea timpuriu". Ce s-a ales după război de acest pământ transformat într-un cimitir enorm, poate cel mai mare cimitir din istorie? A devenit un loc în care căutătorii de metale sunt dispuși inclusiv să-și pună viața sau sănătatea în pericol pentru a găsi și dezgropa metalul mult râvnit. Nu mai interesează pe nimeni că în același pământ se află "lacrimile, sângele și spaima a
milioane de oameni".
În concluzie, volumul conține texte apăsătoare, dar esențiale în același timp, precum și avertismentele lui Erich Maria Remarque, ignorate, din păcate, și acum, privitoare la inumanitatea războiului. Lectură plăcută!
Volumul de față conține integrala povestirilor lui Remarque ce au ca temă Primul Război Mondial. Au fost scrise în intervalul 1917/1918-1934. Sunt zece povestiri inegale ca valoare, însă toate au ceva răvășitor și nu au cum să te lase indiferent.
Inamicul (povestirea care dă titlul volumului), Tăcerea de la Verdun, Straniul destin al lui Johann Bartok sau "Am avut un vis azi-noapte" etc. sunt texte cu adevărat remarcabile, în care, încă o dată, Remarque face ceea ce știe cel mai bine: descrie cu disperare nebunia, iraționalitatea războiului, tragismul absurd și inutil al acestuia. Iată cum este descrisă tăcerea care s-a lăsat pe câmpul de luptă de la Verdun, după încheierea războiului: "Nicăieri în lume nu mai există o astfel de tăcere, întrucât tăcerea aceasta este de fapt un strigăt năvalnic împietrit în timp. Nu regăsim aici liniştea dintr-un cimitir; căci printre vieţile obosite si pierdute nu se odihnesc tinereţea sau entuziasmul; aici a fost prefăcută în atomi puterea măreaţă din ochii a sute de mii de oameni, forţa care le permitea să respire, să vadă, să se ascundă sau să lupte; aici, în spasmul încordat al autoapărării, era dorită, ba chiar gustată, viaţa, iar orice sentiment era mai pătimaş, mai viu, mai arzător și uitat mai repede decât altcândva înainte; și peste această voinţă deznădăjduită și încordată, peste acest vârtej compus din acţiune, chin, speranţă, teamă și poftă de viaţă cădeau ca o grindină schijele și gloanţele. Și atunci se
sfărâma cel mai tenace și mai fragil lucru
de pe lume, viata cu pulsul ei, iar marele întuneric îi înghiţea pe cei peste opt sute de mii de bărbaţi. Peste aceste câmpii încă mai plutesc anii pierduţi, acei ani care nu
s-au intâmplat niciodată și care nu iși găsesc liniștea - strigatul tinereţii a fost înăbuşit prea devreme, și-a găsit sfârșitul mult prea timpuriu". Ce s-a ales după război de acest pământ transformat într-un cimitir enorm, poate cel mai mare cimitir din istorie? A devenit un loc în care căutătorii de metale sunt dispuși inclusiv să-și pună viața sau sănătatea în pericol pentru a găsi și dezgropa metalul mult râvnit. Nu mai interesează pe nimeni că în același pământ se află "lacrimile, sângele și spaima a
milioane de oameni".
În concluzie, volumul conține texte apăsătoare, dar esențiale în același timp, precum și avertismentele lui Erich Maria Remarque, ignorate, din păcate, și acum, privitoare la inumanitatea războiului. Lectură plăcută!
October 20, 2017
„Врагът” (ИК „Сиела”) е сборник с шест разказа от Ерих Мария Ремарк, в които основна тема е оцелелият след войната и пораженията, нанесени върху него, близките му и природата.
Публикувани са за пръв път през 1930 и 1931 г. в американското списание „Колиърс” и са малко известни на широката публика от читатели. През 2014 г. излизат за пръв път и на български език.
След романа „На Западния фронт нищо ново”, реших да продължа с тях, макар че никак не е леко и забавно да четеш книга на Ремарк. И то една след друга.
Разчувствах се още в началото, когато прочетох разказа „Врагът”, където човешкото надделява над заповеди, закони и граници. Върховен момент!
Покъртителна беше картината, която Ремарк описва във втория разказ за Вердюн – място, където се водят най-ужасяващи битки и умират милиони. Десет години след това, та дори и днес, земята помни и носи своите белези, които може би никога няма да зараснат.
Брьогер, който казва нещо много важно в третия разказ:
„Това не разказва цялата история, не, изобщо не я разказва. Но са прави да издигат паметници, защото никъде другаде не е имало толкова страдание, колкото там и в цялата околност. Забравили са обаче едно нещо да напишат: „Никога повече.” Това липсва.”
Може би любовта е единственото нещо, което е способно да спаси тези окаяници след случилото се. И упоритата жена на Йозеф го доказва.
И Анете Щол в петия разказ го осъзнава, но твърде късно, за да спаси Герхард.
И това съсипва живота ѝ.
Йохан Барток преживява Войната, годините пленничество и забравата. Разбирайки че никой не го чака у дома, той продължава напред, смирено, без омраза. Но продължава.
Кратки, тези разкази се четат буквално за час-два. Действат отрезвяващо на затормозения с дребнавости човешки ум.
Целебни са, защото разплакват, замислят, напомнят, обнадеждават, трогват и те предизвикват да се вземеш в ръце, ако случайно ти е криво. Нямаш основателна причина да се чувстваш зле на фона на онова, което са преживели оцелелите от една война като тази.
И колкото и да е странно, онова което изпитах, когато затворих книгата, бяха чувства на радост и благодарност.
Публикувани са за пръв път през 1930 и 1931 г. в американското списание „Колиърс” и са малко известни на широката публика от читатели. През 2014 г. излизат за пръв път и на български език.
След романа „На Западния фронт нищо ново”, реших да продължа с тях, макар че никак не е леко и забавно да четеш книга на Ремарк. И то една след друга.
Разчувствах се още в началото, когато прочетох разказа „Врагът”, където човешкото надделява над заповеди, закони и граници. Върховен момент!
Покъртителна беше картината, която Ремарк описва във втория разказ за Вердюн – място, където се водят най-ужасяващи битки и умират милиони. Десет години след това, та дори и днес, земята помни и носи своите белези, които може би никога няма да зараснат.
Брьогер, който казва нещо много важно в третия разказ:
„Това не разказва цялата история, не, изобщо не я разказва. Но са прави да издигат паметници, защото никъде другаде не е имало толкова страдание, колкото там и в цялата околност. Забравили са обаче едно нещо да напишат: „Никога повече.” Това липсва.”
Може би любовта е единственото нещо, което е способно да спаси тези окаяници след случилото се. И упоритата жена на Йозеф го доказва.
И Анете Щол в петия разказ го осъзнава, но твърде късно, за да спаси Герхард.
И това съсипва живота ѝ.
Йохан Барток преживява Войната, годините пленничество и забравата. Разбирайки че никой не го чака у дома, той продължава напред, смирено, без омраза. Но продължава.
Кратки, тези разкази се четат буквално за час-два. Действат отрезвяващо на затормозения с дребнавости човешки ум.
Целебни са, защото разплакват, замислят, напомнят, обнадеждават, трогват и те предизвикват да се вземеш в ръце, ако случайно ти е криво. Нямаш основателна причина да се чувстваш зле на фона на онова, което са преживели оцелелите от една война като тази.
И колкото и да е странно, онова което изпитах, когато затворих книгата, бяха чувства на радост и благодарност.
June 19, 2023
Mai întâi de toate aș vrea să spun că Remarque e un scriitor extraordinar!
“Inamicul” cuprinde zece povestiri despre Primul Război Mondial, război văzut și trăit de niște soldați, niște oameni care unanim îl consideră zadarnic, inutil.
Îl urăsc și-l condamnă. Deși inițial pornesc la luptă cuprinși de febra generală a entuziasmului, ajung să-și dea seama apoi că nimic nu are sens, că acest război nu e al lor, că e nedrept, că inamicii de fapt sunt oameni la fel ca ei.
“…Dar aici, în curtea fabricii, nu vedeam decât oameni ca noi. Și pentru prima oară am înțeles că luptam împotriva unor “ oameni”; oameni care, exact ca noi, se aflau sub vraja unor cuvinte tari și a unor arme; oameni care aveau soții, copii, părinți și o meserie și care poate - așa cum ei mă făcuseră pe mine să mă gândesc - se trezeau, se uitau în jur la fel ca mine și se întrebau: “ Fraților, ce facem noi aici? Ce sens au toate astea?”…
(“Inamicul” pag.36)
Cel mai dur e că războiul îți fură nu numai timpul și viața, dar mai ales vârsta. În povestirea “Am avut un vis azi noapte…” autorul relatează astfel despre o fată de nouăsprezece ani pe care o întâlnește în spitalul în care era internat: “…Era foarte tânără și cu greu mi-aș fi imaginat că e deja învățătoare. Și eu aveam nouăsprezece ani abia împliniți, și totuși eram un om bătrân. Însă ea părea încă un copil și nu înțelegea prea bine ce se întâmplă aici…” ( pag.137)
Remarque scrie profund și în același timp atât de simplu și convingător!
M-au impresionat în mod special povestirile “Inamicul” și “Tăcerea de la Verdun”.
“Inamicul” cuprinde zece povestiri despre Primul Război Mondial, război văzut și trăit de niște soldați, niște oameni care unanim îl consideră zadarnic, inutil.
Îl urăsc și-l condamnă. Deși inițial pornesc la luptă cuprinși de febra generală a entuziasmului, ajung să-și dea seama apoi că nimic nu are sens, că acest război nu e al lor, că e nedrept, că inamicii de fapt sunt oameni la fel ca ei.
“…Dar aici, în curtea fabricii, nu vedeam decât oameni ca noi. Și pentru prima oară am înțeles că luptam împotriva unor “ oameni”; oameni care, exact ca noi, se aflau sub vraja unor cuvinte tari și a unor arme; oameni care aveau soții, copii, părinți și o meserie și care poate - așa cum ei mă făcuseră pe mine să mă gândesc - se trezeau, se uitau în jur la fel ca mine și se întrebau: “ Fraților, ce facem noi aici? Ce sens au toate astea?”…
(“Inamicul” pag.36)
Cel mai dur e că războiul îți fură nu numai timpul și viața, dar mai ales vârsta. În povestirea “Am avut un vis azi noapte…” autorul relatează astfel despre o fată de nouăsprezece ani pe care o întâlnește în spitalul în care era internat: “…Era foarte tânără și cu greu mi-aș fi imaginat că e deja învățătoare. Și eu aveam nouăsprezece ani abia împliniți, și totuși eram un om bătrân. Însă ea părea încă un copil și nu înțelegea prea bine ce se întâmplă aici…” ( pag.137)
Remarque scrie profund și în același timp atât de simplu și convingător!
M-au impresionat în mod special povestirile “Inamicul” și “Tăcerea de la Verdun”.
December 30, 2024
A small collection of obscure short stories written by Remarque around the time he wrote All Quiet on the Western Front. Interestingly, most of the stories are translations of stories first published in English in Collier's magazine. The original German-language manuscripts have never been found. Mostly of interest to Remarque scholars or fans.
February 9, 2025
#puszystyklubksiążki - Ania z kanału książkamikaze, motyw na luty - Wielka Wojna
Trafiający w mój literacki gust zbiór opowiadań Remarque'a. Jak to z opowiadaniami bywa jedne podobały mi się bardziej inne nieco mniej, ale jest to literatura najwyższej próby, trafiająca do mnie bardzo mocno - w moją wrażliwość. Głęboko pacyfistyczna, ale bez wygłaszania wielkich haseł. Absolutnie przyjmujące. Opowiadanie tytułowe miażdży serce
Trafiający w mój literacki gust zbiór opowiadań Remarque'a. Jak to z opowiadaniami bywa jedne podobały mi się bardziej inne nieco mniej, ale jest to literatura najwyższej próby, trafiająca do mnie bardzo mocno - w moją wrażliwość. Głęboko pacyfistyczna, ale bez wygłaszania wielkich haseł. Absolutnie przyjmujące. Opowiadanie tytułowe miażdży serce
March 20, 2014
Врагът, войната, спомените, Ремарк: http://knigolandia.info/book-review/v...
Във “Врагът” има само шест кратки разказа, шест изстрела от човека, обявил война на войната. Ремарк води безмилостна, тиха, книжна война срещу милитаристите, срещу славославящите насилието и вмененото величие в саможертвата. Посочва тихо, без укор, само с мъдростта на преживелия кухите основи на патетиката, на пропагандата, на сътворяваните от нищото врагове и омрази. В тези разкази другарството и доверието покълват дори и сред обилно наторената с плът почва на фронтовата линия, войната срещу живите продължава сред заритите и отдавна смълчани поля, спомените на ужаса оживяват в миг, дори покрити под десетилетие цивилен кротък живот, а някои продължават да носят рани далеч след последния изстрел… Тук е и любовта, реализирана едва след трагичната смърт, тук е и завръщането на един различен Одисей, когото не чака никоя Пенелопа. Четене с револвер до челото, шест пълни гнезда, руска рулетка без вариант за измъкване.
CIELA Books
http://knigolandia.info/book-review/v...
Във “Врагът” има само шест кратки разказа, шест изстрела от човека, обявил война на войната. Ремарк води безмилостна, тиха, книжна война срещу милитаристите, срещу славославящите насилието и вмененото величие в саможертвата. Посочва тихо, без укор, само с мъдростта на преживелия кухите основи на патетиката, на пропагандата, на сътворяваните от нищото врагове и омрази. В тези разкази другарството и доверието покълват дори и сред обилно наторената с плът почва на фронтовата линия, войната срещу живите продължава сред заритите и отдавна смълчани поля, спомените на ужаса оживяват в миг, дори покрити под десетилетие цивилен кротък живот, а някои продължават да носят рани далеч след последния изстрел… Тук е и любовта, реализирана едва след трагичната смърт, тук е и завръщането на един различен Одисей, когото не чака никоя Пенелопа. Четене с револвер до челото, шест пълни гнезда, руска рулетка без вариант за измъкване.
CIELA Books
http://knigolandia.info/book-review/v...
February 15, 2025
Zehn Kurzgeschichten, die einem so gnadenlos wie emotional aufzeigen, was der erste Weltkrieg mit den Menschen gemacht hat. Meine Favoriten:
Jürgen Tamen
Der Feind
Die Geschichte von Annettes Liebe
"Sieh mal, ich versteh' das einfach nicht; einmal war es so, dass man gar nicht mehr denken konnte, es war die Hölle, es war die reine Hölle, das Letzte, das Ende, ein Hexenkessel, hoffnungslos, und da saß ein Mensch drin und war doch gar kein Mensch mehr- und jetzt laufen wir hier herum, und es ist bloß ein kleines Tal, da in der Dunkelheit, ein harmloses Hügelchen-"
Jürgen Tamen
Der Feind
Die Geschichte von Annettes Liebe
"Sieh mal, ich versteh' das einfach nicht; einmal war es so, dass man gar nicht mehr denken konnte, es war die Hölle, es war die reine Hölle, das Letzte, das Ende, ein Hexenkessel, hoffnungslos, und da saß ein Mensch drin und war doch gar kein Mensch mehr- und jetzt laufen wir hier herum, und es ist bloß ein kleines Tal, da in der Dunkelheit, ein harmloses Hügelchen-"
April 8, 2019
Pri čítaní som zažíval bolesť ako emóciu. Zvláštnu bolesť za každý jeden stratený život o ktorom sa čitateľ v týchto šiestich krátkych poviedkach dočíta. A to pre tú najabsurdnejšiu vec na tomto svete..
A zvláštnu bolesť za môj, náš život. Keď si niekedy myslíme, že nám (skleneným deťom) patrí svet.
Odporúčam, ak potrebujeme postrčiť v premýšľaní z nespokojnosti k vďačnosti.
Autor zachytáva momenty, ktoré nám otvoria pohľad na iné dlhodobé dôsledky vojny v životoch týchto ľudí a ich rodín.
A zvláštnu bolesť za môj, náš život. Keď si niekedy myslíme, že nám (skleneným deťom) patrí svet.
Odporúčam, ak potrebujeme postrčiť v premýšľaní z nespokojnosti k vďačnosti.
Autor zachytáva momenty, ktoré nám otvoria pohľad na iné dlhodobé dôsledky vojny v životoch týchto ľudí a ich rodín.
May 8, 2025
Ensemble de nouvelles courtes sur la Première Guerre mondiale. Certaines m’ont beaucoup plu, parmi lesquelles « L’ennemi » et « Silence ». L’écriture est très belle et émouvante. Avec ce recueil, Erich Maria Remarque prouve qu’il est un auteur incontournable de la littérature sur la Grande Guerre, du côté des Allemands.
December 8, 2018
Ремарк... едно име, а казва толкова много. Ранните творби на Ремарк определено не са за мен, но тези кратки и на пръв поглед елеменарни разкази успяха да ме докоснат, както само една разтърсваща творба може. Както винаги написана с изящество... силно препоръчвам това кратко четиво!
September 8, 2015
Remarque has a very powerful way of telling stories about the great war and he proves that once more in this collection of short stories!
April 18, 2025
Jedyna wada - za krótkie, dlatego nie zdążyłam się tak emocjonalnie z nią związać
November 12, 2023
"Inamicul" de Erich Maria Remarque este o carte ușor de citit care cuprinde câteva povești a căror tematică este războiul.
Citind-o, mi-am dat seama cât de norocos sunt că nu am apucat să trăiesc acele vremuri de mult apuse, în care absolut totul era imprevizibil în timpul Primului Război Mondial.
Să fii pe câmpul de luptă și să cunoști oameni a căror soartă este cu semnul întrebării și după un timp să-i observi zăcând pulverizați. Acei oameni care nu au vrut decât să își recupereze tot ce au mai bun și să dea orice astfel încât să ajungă acasă, dar "acasă" rămâne doar un vis.
Să te vezi un supraviețuitor și să îți reiei activitatea pe care ai avut-o înainte alături de oamenii cu care lucrezi, văzându-i în mod diferit, iar ceea ce tu nu ai băgat de seamă ce anume îi diferențiază unii pe alții, atunci îți dai seama, stând să meditezi asupra acestora și să apreciezi mai mult ce au ei deosebit.
Să ai o familie la care dorești să te întorci cu bine din război, iar atunci când vii acasă vezi totul schimbat din cauza faptului că ești considerat mort pe câmpul de luptă și partenerul de viață își reia viața alături de altcineva iar în momentul în care te observă întors acasă, apare melancolia și tu ești un simplu trecător nemaigăsindu-ți locul în propria ta locuință și în lumea asta distrusă de război.
Să vezi cum războiul se termină, să admiri peisajul morții din care faci parte, să simți adierea vântului păcii, dar totul este făcut scrum și cum mireasma morții care îți invadează corpul.
Să alergi de dușmani lăsându-te condus de instinct dar în același timp să calci totul în picioare pentru a-i nimici. Trebuie să dai dovadă că ești un vânător pentru a-ți dovedi puternicia și invincibilitatea în fața inamicului iar cei care te conduc nu sunt adevărații conducători, ei murind pe câmpul de luptă și rămâi singur, pradă dușmanilor și a morții împotriva cărora tu te întorci cu forțe proaspete sau alergând de ei.
Să dai totul uitării ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, din acel soldat să devii un visător a cărui viață incepe din nou, o viață care te așteaptă alături de liniștea pe care tu ți-ai dorit-o, să fii tu cu tine însuți și să îți aștepți soarta care se va abate asupra ta la un moment dat.
În urma războiului, anii tăi îi dai pe cei ai tinereții. Îți pui viața în pericol pentru a descoperi metalul mult dorit cu scopul de a te îmbogăți. Lacrimile și suferințele celor care și-au dat viața în războiul de la Verdun și nu numai, sunt date uitării.
Te bucuri de viața pe care o ai acum, dar în același timp te plângi de lipsurile de care ai parte. Vremurile acelea tulburi nu au avut niciodată însemnătate asupra ta, asupra tuturor. Istoria a clădit civilizația, tot răul care s-a abătut asupra noastră aparține trecutului...
Nu m-au impresionat toate aceste povești și am simțit o oarecare forțare a suspansului, am tratat cartea în mod subiectiv așa cum este și recenzia. Cu toate că Remarque este apreciat de mulți cititori, nu am simțit, nu am trăit esența ascunsă a poveștilor sau poate pur și simplu nu m-a atras așa cum mi-aș fi dorit, de aceea îi acord 3.5/5 ⭐.
Citind-o, mi-am dat seama cât de norocos sunt că nu am apucat să trăiesc acele vremuri de mult apuse, în care absolut totul era imprevizibil în timpul Primului Război Mondial.
Să fii pe câmpul de luptă și să cunoști oameni a căror soartă este cu semnul întrebării și după un timp să-i observi zăcând pulverizați. Acei oameni care nu au vrut decât să își recupereze tot ce au mai bun și să dea orice astfel încât să ajungă acasă, dar "acasă" rămâne doar un vis.
Să te vezi un supraviețuitor și să îți reiei activitatea pe care ai avut-o înainte alături de oamenii cu care lucrezi, văzându-i în mod diferit, iar ceea ce tu nu ai băgat de seamă ce anume îi diferențiază unii pe alții, atunci îți dai seama, stând să meditezi asupra acestora și să apreciezi mai mult ce au ei deosebit.
Să ai o familie la care dorești să te întorci cu bine din război, iar atunci când vii acasă vezi totul schimbat din cauza faptului că ești considerat mort pe câmpul de luptă și partenerul de viață își reia viața alături de altcineva iar în momentul în care te observă întors acasă, apare melancolia și tu ești un simplu trecător nemaigăsindu-ți locul în propria ta locuință și în lumea asta distrusă de război.
Să vezi cum războiul se termină, să admiri peisajul morții din care faci parte, să simți adierea vântului păcii, dar totul este făcut scrum și cum mireasma morții care îți invadează corpul.
Să alergi de dușmani lăsându-te condus de instinct dar în același timp să calci totul în picioare pentru a-i nimici. Trebuie să dai dovadă că ești un vânător pentru a-ți dovedi puternicia și invincibilitatea în fața inamicului iar cei care te conduc nu sunt adevărații conducători, ei murind pe câmpul de luptă și rămâi singur, pradă dușmanilor și a morții împotriva cărora tu te întorci cu forțe proaspete sau alergând de ei.
Să dai totul uitării ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, din acel soldat să devii un visător a cărui viață incepe din nou, o viață care te așteaptă alături de liniștea pe care tu ți-ai dorit-o, să fii tu cu tine însuți și să îți aștepți soarta care se va abate asupra ta la un moment dat.
În urma războiului, anii tăi îi dai pe cei ai tinereții. Îți pui viața în pericol pentru a descoperi metalul mult dorit cu scopul de a te îmbogăți. Lacrimile și suferințele celor care și-au dat viața în războiul de la Verdun și nu numai, sunt date uitării.
Te bucuri de viața pe care o ai acum, dar în același timp te plângi de lipsurile de care ai parte. Vremurile acelea tulburi nu au avut niciodată însemnătate asupra ta, asupra tuturor. Istoria a clădit civilizația, tot răul care s-a abătut asupra noastră aparține trecutului...
Nu m-au impresionat toate aceste povești și am simțit o oarecare forțare a suspansului, am tratat cartea în mod subiectiv așa cum este și recenzia. Cu toate că Remarque este apreciat de mulți cititori, nu am simțit, nu am trăit esența ascunsă a poveștilor sau poate pur și simplu nu m-a atras așa cum mi-aș fi dorit, de aceea îi acord 3.5/5 ⭐.
November 4, 2020
Страхотен сборник с разкази на Ремарк за след военно време.
Именно побратиняване на врагове, разрушени животи и сътби, вдъхновени от истински истории. Завършек с кратка биография на автора и хронологично описание на издаваните заглавия.
Именно побратиняване на врагове, разрушени животи и сътби, вдъхновени от истински истории. Завършек с кратка биография на автора и хронологично описание на издаваните заглавия.
August 13, 2025
"..малко огнище от любов насред толкова много омраза, една искрица човещинка насред унищожението, топлина, доверие, здрава почва, на която да се стъпи, земя, родина, мост, по който да се върне.“ - „Любовта на Анете“
July 25, 2023
"pentru prima oara a realizat ce si-ar fi dorit el de la ea - un loc linistit, un port, un mic foc al dragostei intr-o mare de ura; o scanteie de omenie in mijlocul distrugeril; caldura, incredere, un fundament statornic; pamantul, o patrie, un pod pe care sa-I poata traversa la intoarcere"
"aici se aflã un om la marginea prãpastiei, care își revedea tinerețea"
"aici se aflã un om la marginea prãpastiei, care își revedea tinerețea"
July 16, 2020
Sehr bewegende Sammlung an Kurzgeschichten. Nichts leichtes aber, jede Geschichte krallt sich erst mal in dich und du musst drüber nachdenken, was bei diesem Thema auch notwendig ist.
Ich bewundere den Autor für seine pazifistische Grundeinstellung, die ich teile; und doch schafft er es alles grausame so darzustellen, dass es spannend bleibt, jedoch niemals als "heroisch" aufgenommen wird. Immer nur als schrecklich.
Ich bewundere den Autor für seine pazifistische Grundeinstellung, die ich teile; und doch schafft er es alles grausame so darzustellen, dass es spannend bleibt, jedoch niemals als "heroisch" aufgenommen wird. Immer nur als schrecklich.
March 14, 2017
One of the best short story collections I've read in my whole life.
January 6, 2024
3.5 🌟
Najlepsze opowiadanie -> Wróg
Najlepsze opowiadanie -> Wróg
February 15, 2025
J’ai aimé ce livre grâce notamment aux discussions et réflexions qu’il peut amener. Ma review va donc se présenter sous la forme d’une sorte de dissertation ou d’explication de texte. Bien entendu celle-ci sera détaillée et donc pleine de « spoilers ».
La première nouvelle nous montre bien que la déshumanisation permet la diabolisation. Ludwig n’est pas marqué par les dizaines d’hommes qu’il a pu abattre mais par l’unique homme qui avait un visage, une identité et donc une humanité. Il y a aussi un passage ambigu ou il se demande si la guerre est imposée par les armes, je trouve cela quelque peu hypocrite de se dédouaner de toute responsabilité. Les armes sont contrôlées par l’homme et son idéologie, son désir d’assouvir son pouvoir. Il serait incorrect d’affirmer qu’elles auraient l’ascendant sur le contrôle et la volonté humaine. Et bien que les soldats n’en soient pas à l’origine (de la guerre), ils possèdent tout de même un libre arbitre. Ils font donc plus ou moins directement le choix de tuer (en acceptant de servir l’armée, d’aller sur les champs de batailles…).
La deuxième nouvelle, nous introduit la notion (sans la nommer) de syndrome du stress post-traumatique d’un soldat. Elle est étroitement liée à un syndrome de l’imposteur et d’une culpabilité d’avoir survécu.
On peut également l’observer dans la troisième nouvelle, qui explore les mêmes thèmes bien que les deux hommes vivent la chose bien différemment. Cette nouvelle prête aussi à se questionner sur le fait de capitaliser sur l’Histoire tout en répondant au devoir de mémoire (collective mise en perspective avec la mémoire individuelle de Karl). La mémoire matérielle n’est pas éternelle, elle s’efface au même titre que les tranchées. Et bien que la mémoire (au sens plus propre) peut s’effacer, la passation via la mémoire collective est essentielle et Karl lui-même le reconnaît en ajoutant le fait que l’on doive s’en servir pour avancer ; « plus jamais » dit-il. (C’est bien d’actualité que de DEVOIR se le remémorer). Enfin, cette nouvelle nous renvoie à la réflexion de la première sur le fait que la guerre efface l’identité des soldats (même si elle se concentre sur l’effacement de sa propre identité et non celle de l’autre), leur humanité afin qu’ils servent pleinement et machinalement sans nécessairement se questionner, questionner leurs actions ou même les ordres reçus. « Les enfants sont les mêmes partout » les enfants sont emprunts d’innocence, il ne sont pas (encore) concernés ni par les biais sociaux de jugement ni par la violence de l’Homme.
La quatrième nouvelle traite également de la mémoire et de l’identité. Bartok tout comme de nombreux soldats, a été déchu de son identité. Ils ne forment qu’une seule masse, l’individu n’existe plus, et sa mémoire s’en va avec. La déshumanisation liée à ses conditions de détention lui a arraché ses souvenirs, son futur et donc sa vie. On le voit avec son retour dans sa ville natale. Tout a évolué, tout a changé. La guerre met en pause l’évolution, c’est également le cas des condamnations. La vie a continué son cours mais la sienne est restée en suspens. Ses souvenirs ne demeureront que des souvenirs, jamais il ne pourra reprendre sa vie là où elle s’était arrêtée. C’est comme si au delà de son identité, on lui avait volé tout un pan de sa vie. C’est alors une double condamnation, il est obligé de tout reprendre du début.
La cinquième nouvelle fait encore écho à la mémoire. Elle approfondit l’importance de la mémoire pour les soldats et leur entourage. La mémoire est un ancrage ; elle est ce qu’on connaît, ce qu’on possède et ce qu’on peut difficilement nous arracher. Elle permet à la fois aux proches d’espérer et aux soldats d’avoir une raison de survivre. Elle soulève de nouveau le thème de la jeunesse et de l’innocence sous un autre point de vue. En effet, l’innocence synonyme d’ignorance ne protège plus l’enfant mais le confronte a de nouveaux dangers. Les jeunes soldats se sont engagés volontairement sans réellement comprendre. Et l’ignorance n’est pas réservée qu’aux plus jeunes. Tandis que la plupart se réjouissent et fêtent les victoires, aucun ne connaît la réalité des combats et le prix de ses réjouissances. Il y a alors un croisement de point de vue directement lié à l’expérience plus ou moins proche de la guerre.
La dernière nouvelle approfondit la discussion autour du temps mais contrairement à la quatrième, elle se concentre sur le paysage de la mort. La mort met en pause les morts, leurs vies mais surtout ce qu’ils faisaient et comment ils étaient quand elle est survenue. Les soldats sont morts au combat entourés de leurs camarades et de leurs armes. Cette guerre a aussi été la première (et autrefois la seule) à avoir été si destructrice. Au delà du nombre de morts, elle a également figée la nature qui ne s’est pas remise des dégâts que les hommes lui ont causé. Tout aspect a été figée par et dans cette guerre, rien n’y a échappé. La vie la plus résistante (celle de la nature qui renaît sans cesse) et la plus fragile (celle de l’Homme) se sont joint dans la mort. Ainsi le silence de l’endroit (en réalité des endroits) n’est pas organique mais chaotique. La nature n’est jamais réellement silencieuse (de par la faune et la flore), je trouve interessant de l’avoir qualifié de « cri pétrifié ». Ce silence exprime la fin, non pas paisible mais une fin douloureuse qui a eut un prix inestimable qu’est celui de la vie. Au delà de l’impact de la grande guerre sur et de l’Homme, cette nouvelle nous lance de nouveau sur un questionnement autour de la capitalisation d’un tel événement. Elle n’est pas que d’une volonté historique, mais elle est ici encore plus clairement économique. Le parallèle entre les champs lexicaux est frappant avec « exploitation commerciale » « rentable » « rapporte le plus » « get, acier, cuivre » et « souvenirs, silence, douleur » « larmes,sang, martyre ». Les « bonnes trouvailles » et l’enrichissement des uns se fait sur la vie des autres, les « chanceux » qui trouvent les objets de valeur les trouvent sur les restes des corps. « La mort, qui a d’abord pris les soldats, veille maintenant sur leurs tombes » cette phrase implique que la mort n’a pas de fin elle est l’unique ne ne peut réellement cesser d’exister, c’est finalement l’unique constante de la Vie.
La première nouvelle nous montre bien que la déshumanisation permet la diabolisation. Ludwig n’est pas marqué par les dizaines d’hommes qu’il a pu abattre mais par l’unique homme qui avait un visage, une identité et donc une humanité. Il y a aussi un passage ambigu ou il se demande si la guerre est imposée par les armes, je trouve cela quelque peu hypocrite de se dédouaner de toute responsabilité. Les armes sont contrôlées par l’homme et son idéologie, son désir d’assouvir son pouvoir. Il serait incorrect d’affirmer qu’elles auraient l’ascendant sur le contrôle et la volonté humaine. Et bien que les soldats n’en soient pas à l’origine (de la guerre), ils possèdent tout de même un libre arbitre. Ils font donc plus ou moins directement le choix de tuer (en acceptant de servir l’armée, d’aller sur les champs de batailles…).
La deuxième nouvelle, nous introduit la notion (sans la nommer) de syndrome du stress post-traumatique d’un soldat. Elle est étroitement liée à un syndrome de l’imposteur et d’une culpabilité d’avoir survécu.
On peut également l’observer dans la troisième nouvelle, qui explore les mêmes thèmes bien que les deux hommes vivent la chose bien différemment. Cette nouvelle prête aussi à se questionner sur le fait de capitaliser sur l’Histoire tout en répondant au devoir de mémoire (collective mise en perspective avec la mémoire individuelle de Karl). La mémoire matérielle n’est pas éternelle, elle s’efface au même titre que les tranchées. Et bien que la mémoire (au sens plus propre) peut s’effacer, la passation via la mémoire collective est essentielle et Karl lui-même le reconnaît en ajoutant le fait que l’on doive s’en servir pour avancer ; « plus jamais » dit-il. (C’est bien d’actualité que de DEVOIR se le remémorer). Enfin, cette nouvelle nous renvoie à la réflexion de la première sur le fait que la guerre efface l’identité des soldats (même si elle se concentre sur l’effacement de sa propre identité et non celle de l’autre), leur humanité afin qu’ils servent pleinement et machinalement sans nécessairement se questionner, questionner leurs actions ou même les ordres reçus. « Les enfants sont les mêmes partout » les enfants sont emprunts d’innocence, il ne sont pas (encore) concernés ni par les biais sociaux de jugement ni par la violence de l’Homme.
La quatrième nouvelle traite également de la mémoire et de l’identité. Bartok tout comme de nombreux soldats, a été déchu de son identité. Ils ne forment qu’une seule masse, l’individu n’existe plus, et sa mémoire s’en va avec. La déshumanisation liée à ses conditions de détention lui a arraché ses souvenirs, son futur et donc sa vie. On le voit avec son retour dans sa ville natale. Tout a évolué, tout a changé. La guerre met en pause l’évolution, c’est également le cas des condamnations. La vie a continué son cours mais la sienne est restée en suspens. Ses souvenirs ne demeureront que des souvenirs, jamais il ne pourra reprendre sa vie là où elle s’était arrêtée. C’est comme si au delà de son identité, on lui avait volé tout un pan de sa vie. C’est alors une double condamnation, il est obligé de tout reprendre du début.
La cinquième nouvelle fait encore écho à la mémoire. Elle approfondit l’importance de la mémoire pour les soldats et leur entourage. La mémoire est un ancrage ; elle est ce qu’on connaît, ce qu’on possède et ce qu’on peut difficilement nous arracher. Elle permet à la fois aux proches d’espérer et aux soldats d’avoir une raison de survivre. Elle soulève de nouveau le thème de la jeunesse et de l’innocence sous un autre point de vue. En effet, l’innocence synonyme d’ignorance ne protège plus l’enfant mais le confronte a de nouveaux dangers. Les jeunes soldats se sont engagés volontairement sans réellement comprendre. Et l’ignorance n’est pas réservée qu’aux plus jeunes. Tandis que la plupart se réjouissent et fêtent les victoires, aucun ne connaît la réalité des combats et le prix de ses réjouissances. Il y a alors un croisement de point de vue directement lié à l’expérience plus ou moins proche de la guerre.
La dernière nouvelle approfondit la discussion autour du temps mais contrairement à la quatrième, elle se concentre sur le paysage de la mort. La mort met en pause les morts, leurs vies mais surtout ce qu’ils faisaient et comment ils étaient quand elle est survenue. Les soldats sont morts au combat entourés de leurs camarades et de leurs armes. Cette guerre a aussi été la première (et autrefois la seule) à avoir été si destructrice. Au delà du nombre de morts, elle a également figée la nature qui ne s’est pas remise des dégâts que les hommes lui ont causé. Tout aspect a été figée par et dans cette guerre, rien n’y a échappé. La vie la plus résistante (celle de la nature qui renaît sans cesse) et la plus fragile (celle de l’Homme) se sont joint dans la mort. Ainsi le silence de l’endroit (en réalité des endroits) n’est pas organique mais chaotique. La nature n’est jamais réellement silencieuse (de par la faune et la flore), je trouve interessant de l’avoir qualifié de « cri pétrifié ». Ce silence exprime la fin, non pas paisible mais une fin douloureuse qui a eut un prix inestimable qu’est celui de la vie. Au delà de l’impact de la grande guerre sur et de l’Homme, cette nouvelle nous lance de nouveau sur un questionnement autour de la capitalisation d’un tel événement. Elle n’est pas que d’une volonté historique, mais elle est ici encore plus clairement économique. Le parallèle entre les champs lexicaux est frappant avec « exploitation commerciale » « rentable » « rapporte le plus » « get, acier, cuivre » et « souvenirs, silence, douleur » « larmes,sang, martyre ». Les « bonnes trouvailles » et l’enrichissement des uns se fait sur la vie des autres, les « chanceux » qui trouvent les objets de valeur les trouvent sur les restes des corps. « La mort, qui a d’abord pris les soldats, veille maintenant sur leurs tombes » cette phrase implique que la mort n’a pas de fin elle est l’unique ne ne peut réellement cesser d’exister, c’est finalement l’unique constante de la Vie.
Displaying 1 - 30 of 103 reviews