What do you think?
Rate this book
Scriitor în comunism
În volumul său de amintiri, Ștefan Agopian schițează traseul pe care un tânăr din România comunistă trebuia să-l parcurgă dacă dorea să publice și să fie recunoscut ca scriitor. Pentru el, a fost un drum sinuos, cu multe obstacole și o lungă perioadă de așteptare până la apariția primei cărți. A fost student, felcer în armată, apoi șomer – timp în care a stat mai mult ascuns, pentru a nu fi prins de miliție și acuzat de parazitism – însă nu s-a demoralizat, fiind convins că destinul său este să ajungă scriitor. Pe parcurs a cunoscut personalități ale vieții culturale din acea vreme, ca Eugen Negrici, Radu Tudoran, Paul Georgescu, Adriana Bittel, Marin Preda sau Nichita Stănescu, căruia i-a fost, de altfel, bun prieten. În "Scriitor în comunism" Ștefan Agopian ne oferă o descriere plină de umor a drumului său prin viață, presărată cu dezvăluiri picante despre unii reprezentanți de marcă ai literaturii române.
384 pages, ebook
First published January 1, 2013
3 people are currently reading
79 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
February 4, 2014
Când am văzut titlul cărții mi-am amintit de articolele publicate săptămânal de Ștefan Agopian în Academia Cațavencu - cea de acum câțiva ani, până la schimbarea proprietarilor mărcii - și apoi în Cațavencii. Rubrica respectivă era unul din cele câteva motive pentru care abia așteptam apariția revistei.
Așa cum speram - și cum o confirmă încă de la început dedicația către Simona Tache și Nic Sârbu, membri ai redacției - la baza cărții stau chiar articolele respective. Le-am parcurs din nou pe nerăsuflate, mai ales capitolele despre Nichita Stănescu, Marin Preda și lumea scriitorilor de atunci în general.
Din păcate impresia pe care o lasă textul în ansamblu nu este cea mai reușită, deoarece articolele menționate nu au fost reformulate ca să se potrivească cu apariția într-o carte. Cum revista era săptămânală, de obicei la începutul unui articol se relua într-o frază scurtă ideea din articolul precedent, ceea ce era util pentru continuarea firului povestirii. În carte textele respective sunt puse la rând, fără nicio separare, așa că foarte des apar fraze care încep cu "cum spuneam" și în care se repetă câte ceva din ce s-a povestit cu puțin mai sus. Pentru cine nu știe că la baza cărții stau mici articole (informația aceasta nici nu este prezentă în descriere), impresia este că autorul uită ce a scris câteva paragrafe mai devreme și simte nevoia să își reamintească periodic.
Așa cum speram - și cum o confirmă încă de la început dedicația către Simona Tache și Nic Sârbu, membri ai redacției - la baza cărții stau chiar articolele respective. Le-am parcurs din nou pe nerăsuflate, mai ales capitolele despre Nichita Stănescu, Marin Preda și lumea scriitorilor de atunci în general.
Din păcate impresia pe care o lasă textul în ansamblu nu este cea mai reușită, deoarece articolele menționate nu au fost reformulate ca să se potrivească cu apariția într-o carte. Cum revista era săptămânală, de obicei la începutul unui articol se relua într-o frază scurtă ideea din articolul precedent, ceea ce era util pentru continuarea firului povestirii. În carte textele respective sunt puse la rând, fără nicio separare, așa că foarte des apar fraze care încep cu "cum spuneam" și în care se repetă câte ceva din ce s-a povestit cu puțin mai sus. Pentru cine nu știe că la baza cărții stau mici articole (informația aceasta nici nu este prezentă în descriere), impresia este că autorul uită ce a scris câteva paragrafe mai devreme și simte nevoia să își reamintească periodic.
April 23, 2025
Literatura a avut în perioada comunistă un caracter ambiguu, pe de-o parte instrument de propagandă, afiliată ideologic și subvenționată generos de aparatul de partid, pe de altă parte un element subversiv, un loc al liberei exprimări, al subînțelesurilor, al experimentelor, supravegheată și supusă deseori cenzurii.
A fost puternic mistificată, existând încă, printre cei care au prins acele vremuri, un puternic filon de nostalgie. Prin comparație cu situația actuală, totul era la superlativ, de la statutul scriitorului la tirajele scoase, la difuzarea cărților, la apetența pentru lectura, la felul în care oamenii se raportau la ea. Într-o oarecare măsură, unele lucruri erau evident mai bune, altele în schimb erau distorsionări și mituri ale perioadei.
De asemenea, condiția scriitorului era alta, realitate generată de mediatizarea puternică, de o anumită nevoie a regimului de a se autolegitima prin producția artistică, dar și de raportarea publicului la literatură. Unii scritori, precum Marin Preda, Nichita Stănescu sau Radu Tudoran erau adevărate vedete, suprestaruri ale epocii, puși pe picior de egalitate cu actori, muzicieni, sportivi sau figuri politic, unii dintre ei având chiar influențe în cercurile înalte ale nomenclaturii comuniste.
Toate aceste lucruri le adresează Ștefan Agopian în volumul lui de memorii - Scriitor în comunism (niște amintiri), cu un stil direct, ironic, deseori tăios, alteori spumos, presărat pe alocuri cu tot soiul de picanterii și mondenități ale vremurilor, care reușește cu brio să nu cadă în patima nostalgiei. Agopian este un povestitor desăvârșit, iar scriitura e impregnată cu o oralitate debordantă, naturală, care are darul să te transporte pe nesimțite în acea perioadă și să te pună față în față cu tot soiul de personaje pitorești.
Primele două capitole ale cărții relatează copilăria în anii 50, petrecută într-un cartier numit Gura Oborului, într-o comunitate mic burgheză formată din mici meșteșugari, negustori, meseriași, funcționari, liber profesioniști, reconvertiți peste noapte de regimul comunist în oameni ai muncii, felul picaresc în care sunt relatate obiceiurile, distracțiile, neajunsurile și dramele comunității, portretul deloc măgulitor pe care autorul îl face părinților săi, mai ales mamei, pe care o urăște și nu se sfiește să o declare fățiș, apoi tinerețea petrecută pe șantierele patriei, în calitate de felcer în cadrul armatei, rol dobândit peste noapte, fără niciun fel de pregătire, printr-o suită de evenimente care par pe alocuri ireale, completate cu ultimele patru povestiri scurte care încheie volumul, mai degrabă niște portrete făcute unor personaje memorabile din cartier.
Restul capitolelor acoperă parcursul artistic al autorului, începând cu primele încercări literare, frecventarea unor cenaclurile celebre la vremea respectivă, lecturile publice, prietenia cu scriitori cunoscuți ai perioadei (autorul le dedică două capitole absolut superbe lui Nichita Stănescu și Marin Preda), primele tentative de a publica, felul în care a reușit să scrie primul roman (Zilele mâniei), într-o perioadă în care nu avea o slujbă și încerca să stea mai mult în casă, ca să nu fie arestat pentru parazitism, pe care a așteptat apoi mai bine de opt ani ca să îl publice (mi-a plăcut portretul amar și înțepător pe care i-l face lui Alexandru Paleologu, care era redactor-șef la vremea respectivă și îl tergiversa în fiecare an, spunându-i de fiecare dată că încă nu sunt vremuri prielnice pentru cartea sa), provocările pe care le întâmpina de obicei un autor debutant, felul în care a încercat să caute pentru romanul să de debut un subiect cât mai neutru, care să treacă pe sub radarul autorităților, sistemul de relații pe care trebuia să îl ai, felul deseori discriminator și arbitrar în care se decidea cine urmează să fie publicat și cine trebuie să mai aștepte, toate povestite cu șarm, cu un dram de cinism și cu detașarea celui care a obținut până la urmă tot ceea ce și-a propus.
Mi-au plăcut o mulțime de lucruri din cartea aceasta, mai notez aici câteva dintre ele. Primul ar fi raportarea la alcool, care pare să fie unul din marile personaje ale acestui volum de amintiri, omniprezent, des invocat, parte indispensabilă a vieții de scriitor, un stimulent, felul în care regimul îi ținea pe scriitori sub papuc, fiindcă ajungeau să se autodistrugă într-un final (valabil pentru mulți dintre ei) pretextul pentru întâlniri, discuții, cenacluri sau sindrofii memorabile.
De asemenea, excelente capitolele despre România literară (mai ales pentru cei interesați de producția editorială la vremea respectivă) sau relatarea deplasării de la Bratislava la un congres al autorilor est europeni, care e mai degrabă un pretex pentru autor să facă portretele colegilor săi – George Ivașcu și Radu Tudoran, fără să îi menajeze sau să îi mistifice în vreun fel (superbă relatarea despre iubirea de o vară pe care o trăiește Tudoran și sfârșitul ei tragic).
A fost puternic mistificată, existând încă, printre cei care au prins acele vremuri, un puternic filon de nostalgie. Prin comparație cu situația actuală, totul era la superlativ, de la statutul scriitorului la tirajele scoase, la difuzarea cărților, la apetența pentru lectura, la felul în care oamenii se raportau la ea. Într-o oarecare măsură, unele lucruri erau evident mai bune, altele în schimb erau distorsionări și mituri ale perioadei.
De asemenea, condiția scriitorului era alta, realitate generată de mediatizarea puternică, de o anumită nevoie a regimului de a se autolegitima prin producția artistică, dar și de raportarea publicului la literatură. Unii scritori, precum Marin Preda, Nichita Stănescu sau Radu Tudoran erau adevărate vedete, suprestaruri ale epocii, puși pe picior de egalitate cu actori, muzicieni, sportivi sau figuri politic, unii dintre ei având chiar influențe în cercurile înalte ale nomenclaturii comuniste.
Toate aceste lucruri le adresează Ștefan Agopian în volumul lui de memorii - Scriitor în comunism (niște amintiri), cu un stil direct, ironic, deseori tăios, alteori spumos, presărat pe alocuri cu tot soiul de picanterii și mondenități ale vremurilor, care reușește cu brio să nu cadă în patima nostalgiei. Agopian este un povestitor desăvârșit, iar scriitura e impregnată cu o oralitate debordantă, naturală, care are darul să te transporte pe nesimțite în acea perioadă și să te pună față în față cu tot soiul de personaje pitorești.
Primele două capitole ale cărții relatează copilăria în anii 50, petrecută într-un cartier numit Gura Oborului, într-o comunitate mic burgheză formată din mici meșteșugari, negustori, meseriași, funcționari, liber profesioniști, reconvertiți peste noapte de regimul comunist în oameni ai muncii, felul picaresc în care sunt relatate obiceiurile, distracțiile, neajunsurile și dramele comunității, portretul deloc măgulitor pe care autorul îl face părinților săi, mai ales mamei, pe care o urăște și nu se sfiește să o declare fățiș, apoi tinerețea petrecută pe șantierele patriei, în calitate de felcer în cadrul armatei, rol dobândit peste noapte, fără niciun fel de pregătire, printr-o suită de evenimente care par pe alocuri ireale, completate cu ultimele patru povestiri scurte care încheie volumul, mai degrabă niște portrete făcute unor personaje memorabile din cartier.
Restul capitolelor acoperă parcursul artistic al autorului, începând cu primele încercări literare, frecventarea unor cenaclurile celebre la vremea respectivă, lecturile publice, prietenia cu scriitori cunoscuți ai perioadei (autorul le dedică două capitole absolut superbe lui Nichita Stănescu și Marin Preda), primele tentative de a publica, felul în care a reușit să scrie primul roman (Zilele mâniei), într-o perioadă în care nu avea o slujbă și încerca să stea mai mult în casă, ca să nu fie arestat pentru parazitism, pe care a așteptat apoi mai bine de opt ani ca să îl publice (mi-a plăcut portretul amar și înțepător pe care i-l face lui Alexandru Paleologu, care era redactor-șef la vremea respectivă și îl tergiversa în fiecare an, spunându-i de fiecare dată că încă nu sunt vremuri prielnice pentru cartea sa), provocările pe care le întâmpina de obicei un autor debutant, felul în care a încercat să caute pentru romanul să de debut un subiect cât mai neutru, care să treacă pe sub radarul autorităților, sistemul de relații pe care trebuia să îl ai, felul deseori discriminator și arbitrar în care se decidea cine urmează să fie publicat și cine trebuie să mai aștepte, toate povestite cu șarm, cu un dram de cinism și cu detașarea celui care a obținut până la urmă tot ceea ce și-a propus.
Mi-au plăcut o mulțime de lucruri din cartea aceasta, mai notez aici câteva dintre ele. Primul ar fi raportarea la alcool, care pare să fie unul din marile personaje ale acestui volum de amintiri, omniprezent, des invocat, parte indispensabilă a vieții de scriitor, un stimulent, felul în care regimul îi ținea pe scriitori sub papuc, fiindcă ajungeau să se autodistrugă într-un final (valabil pentru mulți dintre ei) pretextul pentru întâlniri, discuții, cenacluri sau sindrofii memorabile.
De asemenea, excelente capitolele despre România literară (mai ales pentru cei interesați de producția editorială la vremea respectivă) sau relatarea deplasării de la Bratislava la un congres al autorilor est europeni, care e mai degrabă un pretex pentru autor să facă portretele colegilor săi – George Ivașcu și Radu Tudoran, fără să îi menajeze sau să îi mistifice în vreun fel (superbă relatarea despre iubirea de o vară pe care o trăiește Tudoran și sfârșitul ei tragic).
December 29, 2023
O carte foarte, foarte amuzantă, deși cu un limbaj uneori cam prea frust după gustul meu. De asemenea, un volum autobiografic, care descrie în termeni plastici peisajul literar și societatea din România comunistă în anii '40-'80. Interesantă. Recomand.
Adaug și un interviu recent cu autorul: http://adevarul.ro/cultura/carti/inte...
Adaug și un interviu recent cu autorul: http://adevarul.ro/cultura/carti/inte...
July 23, 2014
very entertaining autobiography of the author for the first half and then more of a portrait of the Romanian cultural life and vignettes of the main personalities from the mid 70's to the mid 80's with a lot on Nichita Stanescu (friend and patron of the author as they shared a numismatics interest) and Marin Preda
full of irony and (mostly dark) humor and quite unsparing on occasion, so an excellent book that makes one keep turning pages as well as completing the collection of the author's novels to read
full of irony and (mostly dark) humor and quite unsparing on occasion, so an excellent book that makes one keep turning pages as well as completing the collection of the author's novels to read
April 28, 2015
M-am indreptat spre aceasta carte cu respectul pentru scriitor pe care l-am dezvoltat dupa lectura romanelor sale: Tobit, Tache de catifea, Manualul intimplarilor... Era o vreme cind fiecare carte a lui Stefan Agopian era un eveniment, urmat de recunoasterea si cu un premiu oficial. Si au fost putine carti, se intelege ca debutul literar i-a fost temporizat insuportabil de mult, printre altii de Al.Paleologu. Din pacate acest volum nu este conceput cu grija, atentia, eleganta stilului romanelor amintite, ci incropit la indemnul anturajului scriitorului pentru valoarea de document a amintirilor sale, din fragmente publicate in reviste de-a lungul anilor. De aici repetitii, uneori suparatoare,alte scaderi de scriitura, care fac sa ti se stringa inima.
Recunosc totusi ca mi-au lasat o puternica impresie portretele personalitatilor din viata literara – mai ales cel al lui Nichita Stanescu, pe care Stefan Agopian l-a cunoscut ca prieten apropiat – si relatia tensionata pe care scriitorul a avut-o cu mama lui de-a lungul intregii lor vieti. De mult n-am mai citit ceva atit de dureros si atit de puternic prezentat (dar nu auto-compatimitor, nici pe departe). Iar faptul ca in copilaria mica scriitorul a locuit pe o strada care intersecta strada copilariei mele, a potentat aceasta emotie, cu uimirea ca asa o nefericire isi gasea culcus atit de aproape, in spatiu si timp, de universul copilariei mele.
Recunosc totusi ca mi-au lasat o puternica impresie portretele personalitatilor din viata literara – mai ales cel al lui Nichita Stanescu, pe care Stefan Agopian l-a cunoscut ca prieten apropiat – si relatia tensionata pe care scriitorul a avut-o cu mama lui de-a lungul intregii lor vieti. De mult n-am mai citit ceva atit de dureros si atit de puternic prezentat (dar nu auto-compatimitor, nici pe departe). Iar faptul ca in copilaria mica scriitorul a locuit pe o strada care intersecta strada copilariei mele, a potentat aceasta emotie, cu uimirea ca asa o nefericire isi gasea culcus atit de aproape, in spatiu si timp, de universul copilariei mele.
January 21, 2016
Stefan Agopian aduce in prim-plan in aceasta carte o suita de ipostaze ale scriitorului (este vorba despre el insusi, evident) in dificultatea de a scrie intr-o perioada gri a istoriei noastre. Apar in carte Nichita Stanescu si Marin Preda, alaturi de alti scriitori. Sunt descrise cu umor si o „veritabila” ironie toate evenimentele la care acesta participa din frageda copilarie pana in anii in care, cu greutate, ajunge sa publice. Evident, Nichita Stanescu este personajul principal al acestei carti, toata scrierea pare axata in jurul acestuia. M-au amuzat foarte tare etapele vietii, mai ales copilul Agopian, dorinta acestuia de a colectiona lucruri, faza in care a devenit un bun numismat, faza in care isi dorea sa aiba o altfel de mama, o altfel de viata. La finalul volumului apar cateva povestiri biografice care au rolul de a intregi scrierea ce le preceda. Pentru a ne face o impresie despre vremurile de demult, pentru a invata cate ceva despre viata pe care multi au trait-o, pentru a patrunde in dedesubturile vietilor unor celebri scriitori si a ne creea o parere despre cat de greu era sa scrii si sa publici in acea perioada, putem citi, cu entuziasmul nelipsit ce ne va cuprinde de la primele pagini, „Scriitor in comunism” de Stefan Agopian.
April 5, 2016
Ce carte ar fi fost asta dacă domnul Agopian n-ar fi fost însurat! :))
September 14, 2025
Ștefan Agopian publică un fel de jurnal intitulat Scriitor în comunism (niște amintiri) la editura Polirom. Construită cronologic cartea este de fapt o coleție de întâmplări trăite de autor. Pornește plicticos cu propria copilărie unde nu putem remarca decît limbajul trivial cu care își gratulează mama despre care aflăm apoi că la părăsit la o vârstă fragedă. După această parte somnoroasă și după unele expresii folosite de-a dreptul puturoasă iese la iveală adevărata literatură. Avem aici și unele descrieri reușite precum cele ale redacțiilor revistelor literare pe unde autorul a trecut Luceafărul și România literară. Această parte e plină și de scriitori minori și uitați, de evenimente trecute care nu mai interesează pe nimeni poate nici pe autor dar care totuși le-a inclus în volum pentru că el trebuie să fie totuși mai grosuț...
După părerea mea cartea începe la pagina 173 cu capitolul Nichita. De aici avem un Agopian plin de viață, de vervă care urmărește cu o mână de scriitor adevărat întâmplări literare și nu numai. Fiind un intim al lui Nichita Stănescu, Agopian face o radiografie a măreției și decăderii acestui scriitor cu accentul pus pe evenimentele ciudate care în viața lui Nichita par a se înșira destul de firesc. Mâna sigură si scriitura fermă recomandă această parte a volumului drept cea mai bună. Eu unul aș fi renunțat la primele pagini și aș fi publicat doar această parte cu Nichita. Pâna la pagina 302 suntem răsfățați. Literatură de cea mai bună calitate, protagoniști celebri, povești de viață extraordinare și mai presus de toate un ochi care analizează distant totul ca într-un film pe care ca un regizor celebru doar îl filmează lăsând viața a fi cea care aranjează de fapt totul.
După Nichita îți revii greu. Agopian face o încercare cu Radu Tudoran, Dumitru Radu Popescu și cu George Ivașcu. Interesant, cu informații noi dar nu la nivelul paginilor despre Nichita. Volumul se încheie apoi cu patru povestiri care au și nu au legătură cu restul. Ele sunt doar unele fațete literare ale unor întâmplări. Puteau să lipsească și nu am fi observat.
După părerea mea cartea începe la pagina 173 cu capitolul Nichita. De aici avem un Agopian plin de viață, de vervă care urmărește cu o mână de scriitor adevărat întâmplări literare și nu numai. Fiind un intim al lui Nichita Stănescu, Agopian face o radiografie a măreției și decăderii acestui scriitor cu accentul pus pe evenimentele ciudate care în viața lui Nichita par a se înșira destul de firesc. Mâna sigură si scriitura fermă recomandă această parte a volumului drept cea mai bună. Eu unul aș fi renunțat la primele pagini și aș fi publicat doar această parte cu Nichita. Pâna la pagina 302 suntem răsfățați. Literatură de cea mai bună calitate, protagoniști celebri, povești de viață extraordinare și mai presus de toate un ochi care analizează distant totul ca într-un film pe care ca un regizor celebru doar îl filmează lăsând viața a fi cea care aranjează de fapt totul.
După Nichita îți revii greu. Agopian face o încercare cu Radu Tudoran, Dumitru Radu Popescu și cu George Ivașcu. Interesant, cu informații noi dar nu la nivelul paginilor despre Nichita. Volumul se încheie apoi cu patru povestiri care au și nu au legătură cu restul. Ele sunt doar unele fațete literare ale unor întâmplări. Puteau să lipsească și nu am fi observat.
August 23, 2022
Que gagne un écrivain sous le communisme, quelles sont ses motivations, ses bijoux de famille, sa fidélité et ses difficultés au quotidien, ses amitiés et ses relations, voilà des questions que Stefan Agopian a non seulement le mérite de poser de front, mais auxquelles il a surtout la bonté de proposer des réponses dans un style drôle et lucide. On ne quitte pas le livre des mains et on se dit qu'il y a aussi des prix bien mérités. C'est le cas ici. À lire impérativement. Pour ceux qui croient que je ne l'ai pas lu, à la page 183 Nichita Stănescu (aussi numismate) décide que le Nobel de littérature vaut la peine qu'on vive bien au-delà de la soixantaine. Hélas, cela n'a pas suffi ! Et puis, il y a, dans ce cimetière des éléphants, aussi quelques vivants, comme Andrei Pleșu, dont un portrait très succinct, mais si réussi, est proposé à la page 175 : „era un tînăr bărbos, deja corpolent, specialist în pictura lui Sorin [Dumitrescu] (și nu numai a lui) și în urcarea drumului spre Păltiniș (était un jeune barbu, déjà corpulent, spécialiste de la peinture de Sorin (et pas seulement de celle de celui-ci) et en pleine montée du chemin de Păltiniș.”
September 13, 2024
De fapt am citit editia a 2-a, de anul asta, dar care nu apare pe goodreads si nici nu pot sa o adaug ca nu sunt "librarian".
A fost ok, interesanta, am citit-o repede. Multe detalii faine despre Nichita, mi-au creat o cu totul alta imagine decat cea pe care o aveam despre el, mai umana si mai simpatica.
Mi-ar fi placut mai multe detalii despre mama lipsita de scrupule si revenirea ei in viata lui "Ago" si mi-ar fi placut mai putine repetitii "Cristina, logodnica mea si viitoarea mea sotie", "Cristina era bortoasa", "matusile mele armence" si urmeaza numele lor samd. Unele lucruri chiar au fost povestite de mai multe, altele au fost relativ irelevante dupa parerea mea (toata delegatia de la Bratislava de exemplu).
In schimb au fost faine explicatiile de chimie si mentionarea cartilor lui Negrici, care e urmatorul pe lista. Una peste alta, mi-a facut placere sa o citesc.
A fost ok, interesanta, am citit-o repede. Multe detalii faine despre Nichita, mi-au creat o cu totul alta imagine decat cea pe care o aveam despre el, mai umana si mai simpatica.
Mi-ar fi placut mai multe detalii despre mama lipsita de scrupule si revenirea ei in viata lui "Ago" si mi-ar fi placut mai putine repetitii "Cristina, logodnica mea si viitoarea mea sotie", "Cristina era bortoasa", "matusile mele armence" si urmeaza numele lor samd. Unele lucruri chiar au fost povestite de mai multe, altele au fost relativ irelevante dupa parerea mea (toata delegatia de la Bratislava de exemplu).
In schimb au fost faine explicatiile de chimie si mentionarea cartilor lui Negrici, care e urmatorul pe lista. Una peste alta, mi-a facut placere sa o citesc.
January 11, 2026
O carte scrisă neglijent și într-un limbaj buruienos. Păcat! Ștefan Agopian are ce povesti, Nichita Stănescu i-a fost un prieten senzațional, iar episoadele cu Marin Preda (cum se bea un pahar de whisky) și cu George Ivașcu (aflat în excursie la Bratislava) sunt de un haz nespus.
Din păcate, cartea conține multe repetiții, fraze aproape identice se repetă la distanță de o pagină. Iată un exemplu: „preţiozitatea poetului de 30 de ani [Valeriu Pantazi] i se trăgea mai ales de la hainele pe care le purta: redingotă, pantaloni reiaţi, pantofi negri bine lustruiţi, cămaşă albă şi cravată”. Asta, o dată. Și a doua oară: „Era îmbrăcat ca un mare domn, redingotă, pantaloni reiaţi, pantofi negri bine lustruiţi, cravată, în fine, tot tacâmul”. Probabil că autorul și-a notat pe niște bilețele unele informații, dar n-a aruncat bilețelele la coș și le-a transcris - din grabă ori neatenție - de mai multe ori.
Mă îndoiesc că William Styron poate fi privit ca o autoritate în psihologia geniului. Alcoolul nu stimulează nimic. Să vezi în el un aliat al genialității e o dovadă de wishful thinking. Alcoolul distruge și Nichita Stănescu e una dintre victimele lui. Așa că privesc cu mare reținere o afirmație precum: „Nichita bea mai mult decât muritorii obişnuiţi, alcoolul fiind pentru el un stimulent, dar şi un inhibitor. Toate spaimele prin care trece un mare creator erau estompate cu ajutorul alcoolului”.
Repet: Ștefan Agopian a trăit timpuri și întâmplări interesante, lângă autori importanți (și fascinanți). Dacă le povestea cuminte, ar fi ieșit în câștig... (7.01.26, miercuri).
Din păcate, cartea conține multe repetiții, fraze aproape identice se repetă la distanță de o pagină. Iată un exemplu: „preţiozitatea poetului de 30 de ani [Valeriu Pantazi] i se trăgea mai ales de la hainele pe care le purta: redingotă, pantaloni reiaţi, pantofi negri bine lustruiţi, cămaşă albă şi cravată”. Asta, o dată. Și a doua oară: „Era îmbrăcat ca un mare domn, redingotă, pantaloni reiaţi, pantofi negri bine lustruiţi, cravată, în fine, tot tacâmul”. Probabil că autorul și-a notat pe niște bilețele unele informații, dar n-a aruncat bilețelele la coș și le-a transcris - din grabă ori neatenție - de mai multe ori.
Mă îndoiesc că William Styron poate fi privit ca o autoritate în psihologia geniului. Alcoolul nu stimulează nimic. Să vezi în el un aliat al genialității e o dovadă de wishful thinking. Alcoolul distruge și Nichita Stănescu e una dintre victimele lui. Așa că privesc cu mare reținere o afirmație precum: „Nichita bea mai mult decât muritorii obişnuiţi, alcoolul fiind pentru el un stimulent, dar şi un inhibitor. Toate spaimele prin care trece un mare creator erau estompate cu ajutorul alcoolului”.
Repet: Ștefan Agopian a trăit timpuri și întâmplări interesante, lângă autori importanți (și fascinanți). Dacă le povestea cuminte, ar fi ieșit în câștig... (7.01.26, miercuri).
Displaying 1 - 12 of 12 reviews