Guzanja

by Simona Poclid

„Stau la marginea mesei și lemnul îmi mușcă mâinile. Prin mine trece Dumnezeu. Dacă mă încumet să ridic capul, tata mă crede un pui de câine căruia nu i s-au deschis încă ochii; își bagă degetele în orbitele mele, caută, caută, Dumnezeu știe ce, vrea să mă cunoască, să-mi stoarcă din suflet duhul, să vadă dacă-s al lui, dacă Mama nu m-a făcut cu vreun bețiv, răsturnați ca sticlele în vreun șanț, la marginea gării, printre scânduri și ulcele din veacul trecut. Tatei nu-i place cine sunt; mă răsucește, îmi smulge picioarele și mi le pune deasupra capului. Așa-i mai bine, conchide el, încă morocănos, și deschide ușa. O femeie lată, cu țâțe uriașe, îl privește nedumerită. Cum, aici și copilul să fie de față?, întreabă ea, dar tata îi răspunde: Lasă-l dracului, ăsta nu vede, curva aia l-a făcut orb. Orb, orb, se înspăimântă femeia și aleargă spre mine, mă mângâie, cu aceleași mâini cu care ține scula tatei; mă plânge ca pe un mort. Îmi dau și mie lacrimile din pricina ei. Tatei îi fuge cheful. Pune lemne pe foc, își coase ciorapii, mănâncă și râgâie. Dar eu văd, eu văd, nenorociților, le-aș spune, de-aș putea; cum vă împreunați în lipsa Mamei, cum o trădați, cum o urâți. Și Mama vă vede, vă miroase, vă lasă să putreziți. Nici nu se bucură, nici nu plânge.” (fragment(

176 pages, Paperback

Published November 1, 2023

Reviews

[Cristina Pop · Rating 5 out of 5]

Guzanja de Simona Poclid

Romanul "Guzanja" de Simona Poclid, apărut în 2024 la editura Eikon, plonjează cititorul într-un tablou deopotrivă al goticului și al simbolismului ancestral al trecerii prin existența de lut supusă greșelii și suferinței. La nivel pictural, cartea trimite spre "traducerile" în imagini ale Evului Mediu, la reprezentările lui Jheronimus Bosch, la acea "Laatste Ordeel/Judecată de Apoi".

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Groeningemuseum-Bosch-Das_Jungste_Gericht_DSC9389-1024x878.jpg
Laatste Ordeel, Jheronimus Bosch, 1482
Trupul și sufletul personajelor Simonei Poclid sunt bucăți de lut pe o roată în veșnică apăsare. Rânduite a suferi o vină a personajului în sine, fiecare plătește sub greutatea muncilor sale interioare o adâncire în patimă, un regressum ad uterum în vid. Alegoria cu care autoarea încununează acest roman are nevoie să fie pe larg analizată pentru a intra în infernul semnalat de învelișul cuvintelor și al sensurilor primare, pentru a pătrunde în măduva suferinței, în căderea din Raiul absolut.

Simona Poclid contorsioneaza limba și căutarea literară într-atât încât prin romanul său menirea sa auctorială devine una a expierii prin lepădarea de păcatul de a fi prunc, femeie sau bărbat, om. Îmbrăcate în impuritatea ideii de a greși încontinuu, personajele deschid porți spre eliberare. Există o frământare lăuntrică mai accentuată decât cea întâlnită în acest roman în literatură contemporană? Simona Poclid își avântă ca un pescar, cu nonșalanță, undița spre niveluri de conștiință îngropată, spre un subconștient arhaic, îmbracă vocea narativă într-o mantie viață-moarte, într-o peregrinare fără sfârșit între tărâmurile realității și ale subconștientului.

Ca cititori suntem confruntați cu o jelanie a pământului, călcăm alături de personaje spre niște mituri ancestrale ale unei ordini puse sub semnul întrebării. Eterna suferință, imaginea lumii răsturnate prin viața-bocet a Guzanjei. Cartea scoate la suprafață temerea ancestrală a omului în fața morții, fără menajamentele constrângerilor sociale, ci din dorința de a scoate la iveală adevăratul joc de-a viața și ascunzișurile sub care omul își duce existența. Chestionarea subiectelor maternității, paternității, al stagiului copilăriei ca și creștere de sub vocile parentale confundate cu stihiile dezlănțuite sub forma unui tragism exagerat de liric și dureros.

Ne aflăm sub semnul unei revoluții a simțurilor sufletești, într-o înaltă stare de durere și recunoaștere, de asumare a lucrurilor nedorite în literatură pentru că pe lângă latura viscerală a cărții, ea întrunește și o cale a literaturii neacceptate prin suferința ei ca artă. Ce putem defini în termeni literari din suferința omului este acceptat fără opoziție, ceea ce doare și crucifică ființa umană este osândit și fugărit, de aceea demersul autoarei apare ca o repoziționare în fața expresivității.

"Guzanja" este despre ceea ce zace nespus și ferit de lumină, este despre asumarea literaturii ca vindecare, despre închiderea rănilor în cântec, bocet, doină de jale sau blestem, despre specii literare și oralitatea care suferă în urma unei literaturi luminos exprimate, despre o judecată de pe urma literaturii. Nu întâmplătoare, lectura romanului pe insula omului cu masca de fier, Insula Sainte-Marguerite din arhipelagul Lérins, a devoalat un sens al frângerii chipului de lut în fața suferinței umane fugărite din matricea expresivității lingvistice și literare unanim acceptate.

https://portal.revistatimpul.ro/timpu...

[Cătălina Steriu · Rating 5 out of 5]

O poveste tulburătoare, care-și contorsionează sufletește cititorul, dezmierdându-l în același timp cu un stil impregnat de poezie. Scris într-un registru realisto-fantastic, cu elemente de fond folcloric și trimiteri biblice, romanul abundă în imagini plastice de o originilitate fermecătoare: “dormea pe prispă și stelele cădeau peste ea, să o învelească”; “în plete i se încurcă bătrânețea”; “mă voi strecura prin piepturile oamenilor, ca dintr-o cămară în alta”; “nopțile se rătăceau senine pe sub coastele dealurilor”.

Personajele, desprinse complet de autor, își trăiesc propriile vieți cu care ne uimesc, ne intrigă, ne oripilează. Ele fac lucruri la care nu ne-am aștepta, așa cum de pildă Guzanja își coase păturică din placentele copiilor săi morți, cu care se învelește atunci când merge să doarmă alături de ei în cimitir.

De o sensibilitate deosebită este și scena în care fiul Guzanjei își cântă dragostea, spunându-ne că nu va înțelege niciodată iubiții care pot, în câteva ore, să se cunoască, să se vadă din creștet până-n călcâie: “de-abia ajung să-i sărut îndestulător gura, nu am vreme niciodată să trec mai departe, să cobor (…) la fruntea ei m-am uitat luni în șir, m-am minunat necontenit, n-am putut vedea altceva”.

Guzanja, din a cărei înțelepciune citim pe furiș frânturi notate în jurnalul său, ne determină să ne punem întrebări pe teme majore, cum ar fi rostul vieții și al suferinței, al iertării și al iubirii, dar și al gândirii: “Gândurile, dintr-o parte în alta, schimbându-se neîncetat, sunt adevărata nenorocire a vieții. Mi-e greu să cred că un mugure se gândește dacă să înflorească sau nu”.

Simona face un tur de forță literar cu scriitura ei, iar din spatele rândurilor răzbate, până la cititor, o frenezie a scrisului și o bucurie a plămădirii cuvintelor, dar și ideilor.

[Glad Alexandru · Rating 5 out of 5]

Cartea, un bestiar al suferintei atroce si a fericirii absolute, este povestea Omului, o poveste a indumnezeirii. Construit din personaje vii carora le simti aproape sangvinic, romanul te poarta intr-un vis aievea.
Guzanja este femeia-barbatul-copilul-mireasa-mama-tata Omului ce traieste-moare, odata si inca odata si inca odata, pana la sfarsitul lumii, tracand adesea prin experiente aflate la limita umanitatii si a bucuriei divine.
Recunosc ca, nu este o carte usor de citit, desi are doar 175 de pagini, tocmai pentru ca traind alaturi de fiecare personaj te consumi in experiente necesare.
Cel mai adesea paginile citite m-au purtat cu gandul la filmele lui Bela Tarr, indeosebi la The Turin horse.
O recomand fiindca lectura ei iti zguduie sinele intr-o masura in care iti poti reconsidera valorile!

[Noemina Câmpean · Rating 5 out of 5]

« Guzanja (editura Eikon, 2023), este unul care se naște din durerea de a exista zi după zi, în pofida tuturor lucrurilor anormale. Romanul explorează valențele durerii – cu accente puternice îndeosebi asupra celei feminine – perindându-se prin toate fațetele, urmele și încăperile acesteia. E o carte ce nu se poate lăsa din mână odată începută, deoarece cititorul ajunge la o dorință de clarificare a originii durerii și la întrebarea privind migrarea durerii de la un corp la altul: „O poveste tristă, ca toate poveștile care rămân neștiute, căci Guzanja știa că oamenii trebuie mișcați, storși de propriile dureri, ca să le audă pe ale altora.” »

Întreaga mea cronică aici: https://revistapsyche.ro/2024/01/17/n...

[Theodora Savuli · Rating 5 out of 5]

Ca primă lectură a anului 2024, am finalizat “Guzanja”.
Ea m-a însoțit la trecerea dintre ani, să spun așa, și nu regret absolut nimic. Pot spune că, pe lista mea, a întrecut “Monștrii cu bot de catifea”.

Știți, la școală am fost învățați definiția unei “opere literare”. Se pare că eu abia acum am înțeles-o pe deplin!
Felicitările mele cele mai calde!

[Sandra Segal · Rating 5 out of 5]

O carte puternică, pe care nu ți-o poți scoate multă vreme din minte. Guzanja e mai mult decât un personaj feminin cu un destin chinuit, e un suflet care cutreieră lumile văzute și nevăzute, o mamă-mormânt care ajunge la o înțelegere tainică a vieții și a morții. Realismul magic al Simonei Poclid e poezie pură, câteodată neagră, câteodată străvezie.