Mitul democraţiei

by Lucian Boia (Author; Translator)

Pentru Lucian Boia, democraţia efectivă – cea care presupune, în acelaşi timp şi fără vreo restricţie, suveranitatea poporului, libertatea şi egalitatea – nu există şi nu va exista niciodată. Altfel spus: democraţia este un mit. Ea este un proiect utopic, care a jucat un rol-cheie în evoluţiile ultimelor două secole, materializându-se într-un mod fatalmente incom-plet, cu mai mult sau mai puţin succes, într-o varietate de construcţii politice: modelul american şi modelul francez, democraţia occidentală şi democraţia comunistă etc. Simbolurile şi realitatea nu trebuie confundate. Cuvintele ascund uneori sensul real al lucrurilor. Aşa se întâmplă cu termeni precum absolutism, democraţie, stânga, dreapta, comunism, extrema dreaptă. Lucian Boia îl invită pe cititor la o decriptare lipsită de prejudecăţi a conceptelor al căror conţinut se vădeşte a fi foarte adesea diferit de aparenţe.

„Dezamăgiţii democraţiei ar proceda cu totul greşit dacă ar porni în căutarea altor utopii, presupunându-le mai performante, şi cu speranţa că acelea vor institui, în sfârşit, dreptatea perfectă şi fericirea generală. Consumată cu moderaţie, utopia e un stimulent absolut necesar; fără o doză de gândire utopică, lumea n-ar rămâne decât materie, teren de joc pentru instinctele primare. Dar abuzul de utopie e periculos: experimentul comunist trebuie privit sub acest aspect ca un avertisment. Capcana cea mai perfidă a istoriei este linia, din nefericire invizibilă, care separă realizabilul de irealizabil (sau, şi mai rău, de materializările monstruoase). Este legitim să cerem mult democraţiei. Dar să nu-i cerem prea mult.“ (Lucian BOIA)

Genres: History, Nonfiction, Politics, Romanian Literature, Philosophy

172 pages, Paperback

First published January 1, 2002

About the author

Lucian Boia is a Romanian historian, known especially for his works debunking Romanian nationalism and Communism.

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Nu cred că există autor român (și n-o spun pentru prima oară) care să ilustreze mai bine proverbul ăla cu nimeni nu e profet în țara lui decît Lucian Boia. Tonului lucid, detașat și obiectiv din cărțile lui i se opune aproape totdeauna o isterie românească halucinantă, cu indignări ritos semidocte și ironii penibile, de care numai boborul, care le știe el pe toate și are mai ales totdeauna dreptate, e în stare. Și am dat peste această reacție (care nu ostenește să mă mire) ori de cîte ori am căutat pe net păreri despre o carte sau alta scrisă de el și care pe mine mă entuziasmase teribil (de altfel, am trecut în revistă cîteva dintre aceste opinii în recenziile mele la De ce este România altfel? și Două secole de mitologie națională ).

Nici Mitul democrației nu a scăpat nepedepsit, din cîte am putut să constat, chiar dacă de data asta n-am mai avut răbdare să caut alte articole românești după ce l-am găsit pe cel al lui Radu Iliescu (pe care de altfel nu-l cunosc, si nici site-ul care l-a publicat nu-mi spune nimic), în care-l acuză cu virulență pe autor de toate relele scriitoricești posibile (inclusiv amestecul de stiluri – s-o fi crezînd Boileau domnul Iliescu), neezitînd să-l compare cu Sandra Brown (bizar, zău, așa un intelectual să știe de existența unei Sandra Brown!), dar care (oare de ce nu mă miră?) nu e în stare să facă o critică la obiect a cărții în sine.

Noroc că eseul, tradus în limba română chiar de autor, a apărut inițial în Franța (în 2002 la Éditions Les Belles Lettres), iar recenziile francezilor sînt și elogioase și la obiect (vezi prezentarea detaliată din Contrepoint, sau articolul din parutions.com, ca să nu mai vorbesc de cel apărut în L’ours, care, deși e o publicație a oficiului universitar de cercetare socialistă, nu se simte obligat să contrazică în vreun fel viziunea prea puțin măgulitoare despre comunism a autorului).

Am regăsit în Mitul democrației unele idei din Două secole de mitologie națională. De fapt, Lucian Boia însuși ne sugerează, în prefața la ediția românească, să le considerăm pe amândouă ca făcând parte dintr-o trilogie, alături de Mitologia științifică a comunismului (pe care n-am citit-o încă, dar urmează).

Încă din Introducere autorul ne oferă o dezambiguizare a titlului, atunci cînd afirmă că omul modern s-a separat de Dumnezeu nu neapărat pentru că nu mai crede în Cetatea divină, ci din cauză că a devenit el însuși demiurg, construindu-și propria Cetate aici pe pământ și nu după moarte. Religia s-a secularizat, făcînd loc celor trei mituri moderne: Progresul, Democrația și Națiunea.

Chiar dacă democrația nu este prin ea însăși un mit, conceptul existînd încă din antichitate (e drept într-o accepție lejer diferită), ea se sprijină pe mai multe minciuni frumoase, pe care le-am putea numi eufemistic utopii și care au contribuit la crearea acelei aure mitologice despre care vorbește Lucian Boia. Și asta în primul rînd pentru că axele principale ale construcției democratice, libertatea și egalitatea, se află în realitate într-un „tandem dificil”. Libertatea este paradoxal, pe de o parte mai îngrădită în statul democratic, care dispune de mai multe pîrghii de manipulare, supraveghere și organizare decît statul absolutist, iar pe de alta vag amenințătoare pentru om, căruia îi este frică să ia o doza prea mare din ea:

Toți muritorii visează la libertate, dar puțini sînt cei dispuși să evadeze cu adevărat din îngusta lor închisoare. Condiția de prizonier (al unui mediu social, al unei ideologii, al unei credințe) e cel mai adesea preferată riscurilor libertății. Nimic nu apasă mai mult asupra individului decît condiționarea socială. Cea mai rară forma de curaj nu e curajul fizic, ci curajul intelectual și moral: capacitatea cuiva de a spune nu mediului său.

Nici egalitatea nu este mai ușor de înfăptuit: dacă egalitatea juridică și cea politică s-au realizat oarecum, cea socială, mai ales din punct de vedere economic, rămâne o utopie, iar conceptul de societate liberă și egală în același timp, imposibil de tradus în fapte. În doze mici cele două principii se susțin reciproc, căci fără libertate nu ar putea exista decît o egalitate a sclavilor, iar fără egalitate o eliminare a celor slabi, dar pe măsură ce dozele cresc ele încep să se respingă, iar în cote maxime se elimină de-a dreptul unul pe altul (Marx greșea crezînd că egalitatea e dată într-o lume liberă, cînd ea este de fapt impusă), iar rezultatele sînt monstruoase. Astfel, liberalismul sălbatic, care s-a manifestat cu ocazia primei revoluții industriale, a călcat în picioare justiția socială în goana după bogăție. Nici egalitatea comunistă, care a încercat să dovedească istoric că starea naturala a omului, de la începuturile lumii, era proprietatea comună și egalitatea, nu s-a putut instaura fără să anihileze complet libertatea.

Eseul urmărește instalarea conceptului de democrație modernă (care a mers mînă în mînă cu națiunea) de la punctul ei de plecare, căderea Bastiliei, la consolidarea în jurul anului 1900 și atingerea apogeului în 2000, de cînd începe să cunoască un ușor declin. Pe tot acest traseu realul se împletește cu imaginarul și adevărul cu fabricația, jertfindu-se adesea concretul pe altarul simbolului, prima mare minciună fiind chiar Bastilia: istoricii se feresc până și acum să insiste asupra faptului că faimoasa închisoare, simbol al arbitrariului regal și al inegalităților unei societăți nedemocratice, era de fapt aproape goală pe 14 iulie 1789, deoarece regimul se îmblînzise considerabil și că decapitarea familiei regale nu s-a făcut din considerente juridice, ci a fost un gest profund simbolic:

Odată regele ucis, atributele lui reveneau pe deplin poporului. Iar poporul devenea Națiune.

La vreo sută de ani după Revoluția franceză, America era democratică dar și sclavagistă, Anglia liberală dar nu democratică, iar Rusia absolutistă. Începuse deja însă un proces de globalizare economică și politică, al cărui punct culminant a fost instaurarea votului universal, altă minciună frumoasă, dat fiind că el excludea femeile (pe care oricum dicționarul Larousse le definea ca pe niște ființe inferioare, supuse emoțiilor, nestatornice, imaginative dar nu raționale) și nici pentru bărbați nu era chiar universal. Că bărbații nu erau egali între ei era un lucru dovedit de altfel de biologie (știință foarte la modă pe atunci), care încuraja eugenia în scopul ameliorării speciei (se propunea interzicerea căsătoriei tuberculoșilor, a celor cu boli venerice, a celor infertili). În SUA, în Germania nazistă și în Suedia criminalii, nebunii, degenerații erau castrați. De altfel, teoria antropologului italian Cesare Lombroso, care spunea în Omul criminal (1876) că diferența între criminal, omul din popor și omul sălbatic este infimă, era un adevăr de necontestat pentru toată lumea (să nu uităm că Zola și-a construit pe baza ei multe dintre romanele sale). Mai mult, deși sclavagismul a fost înlăturat la sfârșitul secolului al XIX-lea, ideea că negrii și aborigenii sînt o rasă inferioară a rămas nu numai în mentalitatea și comportamentul albilor, ci și în legislație, după cum o dovedește faptul că segregarea a rămas legiferată în sudul Statelor Unite până în anii 1960, sau că dreptul de vot a fost acordat aborigenilor australieni abia în 1967.

Cu toate aceste „mici” discrepanțe, democrația se consolida și odată cu ea națiunea, care se alătură noii religii, decupînd omenirea în entități distincte și omogene din momentul unirii cu statul:

Fuziunea cu statul a fost momentul decisiv în existența națiunii. De fapt, acesta era obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectivă și globală, conducînd la o constelație de state naționale. S-au combinat astfel, într-o structură aparent de nedespărțit, două ansambluri de natură diferită: de o parte națiunea, cu vocația ei transcendentă, de partea cealaltă statul, instrument mai curînd prozaic de putere, dominație și represiune.

Iar statul-națiune, cu toate că a fost creat pe baza unui concept democratic, nu e cu totul lipsit de o dimensiune totalitară, din moment ce individul e condiționat să fie credincios națiunii sale, pe care o opune altora. Minoritățile au fost împinse, în consecință, la o parte, fiind diminuate uneori până la dispariție (germanii din Cehia, de pildă, care constituiau 35 % din populație în 1910 sînt astăzi în proporție de doar 0,5 %).

Imperiile făceau război fără ură. Dar, în epoca națiunilor, dragostea de patrie a avut ca termen opus – aproape natural – ura față de celălalt.

Secolul al XX-lea a adîncit aparent prăpastia între stînga și dreapta, cultivînd prejudecata că dreapta, mizînd pe individ și cautînd profitul, ar fi „mai liberală decît stînga în materie economică, dar mai puțin liberală în materie intelectuală și etică și conservatoare în plan social.” De fapt, toate aceste „păcate” ale dreptei sînt clișee promovate de intelectualii stîngii, căci intelectualii au mereu rolul critic de a critica prezentul și de a propune soluții, adesea utopice.

Că realitatea este adesea departe de teorie o dovedește și comparația între SUA și fosta URSS: SUA, cu toată ignorarea social-democrației de tip european si cu vizibila orientare spre dreapta, încurajează totuși anumite valori de stînga, astfel încît, deși cetățenii ei nu sînt egali „se comporta ca și cum ar fi”. De cealaltă parte, URSS, care a împins principiile de stînga la extrem prin egalitarism și controlul absolut al statului, a eșuat într-o sărăcie generalizata.

Eșecul comunismului nu a fost eșecul unei derive antidemocratice; a fost eșecul unei maniere de a înțelege democrația, pe care istoria a refuzat s-o ratifice.

Și ajungem în sfârșit în secolul nostru, unde democrația pare să piardă teren pe mai multe planuri: etic, căci cei doi mari stîlpi ai moralei de la 1900, religia si sexul, s-au prăbușit („Adevărul, Binele și Frumosul nu au dispărut din această lume, dar fețele lor s-au multiplicat”); cultural, căci eforturile ei de unificare a valorilor și a comportamentelor sînt contracarate astăzi de eforturile de armonizare a diferențelor culturale, fără a le distruge; politic, dat fiind că societățile bogate oferă membrilor lor posibilitatea de a profita de aceasta bogăție (în ciuda inechităților), menținând echilibrul libertate – egalitate în registrul sau îngust, într-un amestec de liberalism și social-democrație pe care votul alegătorului nu prea-l mai schimbă (cu condiția să nu opteze pentru extremism, desigur); socio-economic, pentru că, în ciuda tuturor așteptărilor democratice, există o inegalitate care a triumfat: cea economică, concretizată în domnia banului:

Ca principiu politic, menit să acționeze în „piața publică”, democrația are puțină influență asupra angrenajului economic și financiar. și devine cu totul neputincioasă din momentul cînd acesta ignoră cu desăvârșire statul-națiune. Cum să controlezi democratic întreprinderile multinaționale? Globalizarea este antidemocratică prin însăși esența ei. Forțele cele mai dinamice și mai influente ale timpului nostru acționează în afara națiunii și a democrației.

Concluzia autorului este că, dacă democrația în forma pură e un mit, de vreme ce puterea și banul o limitează permanent, aceasta nu înseamnă că trebuie să se renunțe la ea în favoarea altor utopii. Ea trebuie acceptată cu toate imperfecțiunile ei, dat fiind că nu există dreptate perfectă și nici fericire generală, cum a dovedit-o de altfel experimentul comunist.

[Victor Bălăcescu · Rating 5 out of 5]

O carte excelentă care argumentează impecabil că democrația este un model utopic și că este imposibil să existe așa cum o înțelegem din manuale. Democrația devine, astfel, o artă a compromisului în care libertatea și egalitatea (cele două principii fundamentale ale democrației) trebuie să lase fiecare câte puțin pentru a putea să coexiste. Altfel, prea multă libertate va anihila treptat egalitatea și invers. O lectură perfectă, mai ales în vremurile pe care le trăim și trebuie să recunosc că în multe momente am avut impresia că a fost scrisă zilele acestea, nu în 2002.

[Ioana · Rating 4 out of 5]

2003, Democratia ca fetis

Din imaginar in mitic, din mitic in viata reala si inapoi. Spre deosebire de cel ce traieste acum si e marcat de pecetea univocitatii, conceptul de democratie acapareaza vaste planuri modale (ce ar trebui sa lase orice samaritean un pic buimacit). Noi am reusit sa perfectam increderea intr-un sistem pe care inca nu il intelegem. De fapt, sa ne punem toata increderea in acest sistem.
Coboram democratia din imaginar in real, observa Boia, dar pentru a armoniza intreaga permutare desacralizam autoritatea. Autoritatea fiind girantul ce inlesneste circulatia monetara, trebuie sa fie ceva la fel de statuar, absurd, gargantuesc. Doar ca de la un singur centru de comanda venal, actualizarea se face catre un vast creier nelocalizat (corporatii, presa, politica), ce poate foarte voios sa actioneze ca un minunat pluton de executie, a carei forta de corupere are interferente sistemice mult mai subtile, dar la fel de daunatoare (fiecare profesie cu ai sai corupti-model).
Daca in secolul al XVIII-lea egalitatea era greu de intrezarit si se dorea mai degraba rasturnarea vechiului regim, acum tinta revoltei este lezarea stabilitatii status-quo-ului. Este oare bine sa-i anatemizam pe toti cei ce sunt neincrezatori in infailibilatatea democratiei? Ce tip de regim e democratia atat timp cat, vrem nu vrem, nu avem o alternativa viabila? Frustrare ce erupe prin proteste violente idioate(protestele din Paris 2005), in care oameni sunt straini fata de “scopul” revoltei lor, dupa cum puncta Zizek in Against Double Blackmail? Ori protestele cetatenilor ingrijorati, ce pot fi disruptive dar pe termen lung au un impact neglijabil (Extinction Rebellion, Fridaysforfuture).
De fapt, ca sa fiu mai clara - vazut ca revers al autoritatii supreme si al tiraniei, ce regim nu ar fi o mana cereasca? Insa asta nu ne asigura si defunctionalitatea neindoielnica a acelui regim si cu siguranta nu ne linisteste cu privere la potentialul pe termen lung. Poate nu ar fi rau de observat si ciclicitatea democratiei. Sa spunem ca fiecare revolutie reusita "se invesmanteaza in timp in mantia tiranului pe care l-a rasturnat") ar fi sau nu o exagerare? Ca, pana la urma, democratiile mor asa cum s-au nascut? In concluzie, este o falsa dilema sa fortezi o alegere intre 'autoritate absoluta a despotului' si 'autoritatea absoluta a maselor'.

Lucian Boia e un sintetizator bun iar cartea este o lectura scurta si destul de interesanta. Nu este primul istoric care face astfel de remarci; Mary Beard a spus ca 'Our lack of reflection about what a democracy is and how it works, and how it empowers people is absolutely stunningly dreadful'. Recomand aceste eseuri mai ales celor care vor sa foloseasca istoria pentru a intelege mai bine lectiile prezentului (fara a abuza de rapelul in imaginar).

[Paul Ispas · Rating 4 out of 5]

Una dintre temele recurente pe care Boia le dezbate are de a face cu miturile și imaginarul colectiv. A dezbătut foarte bine miturile comuniste și imaginarul și miturile românești, dar modul destul de rece în care abordează democrația și elementele mitice din jurul acestui concept este nou pentru mine. Cu un limbaj ușor mai sever decât în celelalte cărți ale sale, eseul de față are menirea de a nuanța anumite realizări ale democrației.

[Andreea · Rating 3 out of 5]

Of course I read it in Romanian. :)
Again a very clear and rational essay. The problem is that I tend to agree so much with him that I cannot find something new in there :). But I like his approach, the way he built his text following the three directions of democracy: freedom, equality, justice.
And yes, I agree democracy is a myth as any of the ideal systems (problem is that people are not ideal creatures).

[Cosmin Sipoş · Rating 4 out of 5]

Citindu-l pe Boia mă trec o groază de stări. La un paragraf mă enervează, la un paragraf mă edifică. I-am dat 4 stele în principal pentru capitolul în care definește dreapta și stânga. În rest, îi pot reproșa multe neajunsuri.

[Laszlo · Rating 3 out of 5]

Faptul ca democratia, si mai cu seama cea indirecta, este o iluzie este aproape un truism in contextul statului natiune. Este foarte usor sa vedem consecintele democratiei in actiune ori de cate ori cineva ca si Trump sau Duterte este ales. Vointa populara dar dupa ei potopul. Ca sa nu mai vorbim de experienta romaneasca de democratie, disfunctiile sistemului parlamentar, confictele politice, jocurile si manipularile ale reprezentativitatii populare etc. Este un sistem bolnav si visator, in conceptia ei actuala.

Boia porneste de la echilibrul dintre egalitate si libertate in analiza a lui a democratiei, functionand ca un pendul, ai una da nu o ai pe cealalta si invers. De apeciat este folosirea exemplului francez si american in democratiile noi ale lumii si a analizei lui Tocqueville, in analiza sa a noului stat independent, SUA, in 1830.

Din pacate cartea este limitata in principal prin lungimea in relatie cu subiectul abordat, caracterul aproape obsesiv cu care se critica Marxismul si comunismul (care nu include devierea Leninista in conceptualizarea termenului) micile apologisme aduse fascismului (declarat de catre autor ca incomparabil mai tolerabil si mai putin opresiv ca si comunismul sau nazismul) iar lipsa aproape absolut totala in abordarea capitalismului in relatie cu sistemul actual democratic.

Desi autorul are ocazia sa exploreze relatia dintre stat si piata, o evita, chiar in contextul in care vorbeste despre conceptul de poliarhie a lui Dahl. Parghiile de control ale statului si a democratiei sunt abolite, sindicatele, platformele civice, organizatii non-guvernamentale sunt dezbinate si eliminate pe parcurs. In schimb, avem sistemul de lobby activ atat in SUA cat si in UE. Ramura influentei politice a capitalului sufera de o absenta critica din analiza democratiei, care aparent este evitata din perspectiva tabuului instituit de catre autor asupra lui Marx, evident un utopist visator dar de care aparent a uitat ca si critic stralucit al capitalismului.

Desi se fac aluzii la importanta acelor parghii precum sindicatele sau organizatiile comunitare, viitorul este lasat oarecum in aer, se vorbeste despre globalizare si digitalizare si o depasire a granitelor statului-natiune dar nimic concret inspre posibilitatea de a crea un sistem reprezentativ si just pentru intreaga populatie.

Democratie in forma ei actuala este cu adevarat un mit, in acelasi timp reformularea conceptului de democratie si folosirea instrumentelor de care dispunem, intocmai ca si o consecinta a progresului tehnologic si al informatizarii, si a oportunitatii de descentralizare si fragmentare a statului-natiune reprezinta totusi o speranta.

Democratia directa prin virtutea tehnologiei, descentralizare guvernamentala, control asupra sistemului economic corporatist si delegare a responsabilitatilor la nivel comunitar la fel si redistribuirea echitabila a resurselor ar reprezenta speranta de care omenirea are nevoie de a iesi din ghiarele unui neo-fascism populist, a la Trump, si a unui sistem economic al carui tel ramane acumularea infinita, pana in punctul distrugerii mediului si a existentei noastre continue pe planeta si in divizarea si distantarea relatiilor dintre oameni atat la nivel personal cat si economic, social si politic.

[Bianca Borea · Rating 3 out of 5]

O trecere în revistă a democrației cu referire la comunism.

"Mitologia a trecut de la artizanat la industrie și la strategii de manipulare extrem de elaborate și de eficiente."

"Nici un tip de civilizație n-a fost capabil să ofere atâta ficțiune; este un miracol produs prin fuziunea banului și a tehnologiei."

[Adela Dumitru · Rating 4 out of 5]

Realitate sau mit, continuam sa avem așteptări utopice asupra democrației. O carte retrospectiva și foarte realista. Despre diferențe, divergente și previziunea următoarelor mișcări. Democrația fiind modelul ideal, încă nematerializat.

[Paul Anton · Rating 5 out of 5]

Bună de înțeles care-i diferența dintre dreapta și stânga. Și mai bună de aruncat în cap useriștilor în căutarea perfecțiunii democratice.

[Fanuel Mateuț · Rating 5 out of 5]

I've enjoyed getting to know more about the different ways democracy was implemented, and how it evolved really in the last couple of years (decades). Also, there was food for thought reading some claims that I never thought or heard of.
In the end, the core message of the book is one that I agree with. Even if we will never have a perfect system on earth, we should continue to strive to work with whatever we have. It's better than abandoning ship.

[readnighter · Rating 5 out of 5]

Un duș de apă rece pentru zeloșii perfecțiunii politice manifestate în contemporaneitate. Un aspect din carte ce cred că merită menționat (cu care mă luptam deja de ceva timp) e raportul (invers proporțional) dintre libertate și egalitate. Mi se pare terifiant, când începi să înțelegi, că nu le poți avea pe amândouă.

[Valentin · Rating 5 out of 5]

A good anatomy of democracy. Of all its merits and limitations. Easily readable, this essay offers a broad philosophical examination of the origins of the idea of democracy, the main pillars, changes suffered and its effects on modernity.