„Makine nu este numele meu adevarat. Osmonde este mai adanc ancorat in mine decat Makine“, a declarat Andrei Makine, scriitorul care a semnat cu numele Gabriel Osmonde Lucrarea iubirii, carte aparuta la Editura Univers.
Lucrarea iubirii este o carte despre refuzul vietii contemporane, al urateniei, rutinei, cliseelor si cretinismului ei, carora li se opun desavarsirea clipei, nemurirea pe care numai iubirea o face posibila. Protagonistul, un marginal caustic, ne poarta prin lumea falsului umanism, a corectitudinii politice, a invatamantului decazut, a psihiatriei, a scriitorilor (un capitol ne infatiseaza, satiric, figuri marcante ale literaturii franceze de astazi, cu nume nu indestul schimbate cat sa nu poata fi recunoscute) sau a pornografiei. Mizantropia personajului principal alterneaza cu o puternica iubire de semeni, pe care vrea sa-i salveze deschizandu-le ochii spre frumusete.
Odă închinată monstruosului și grotescului, ai zice - când, de fapt, e despre imensa lipsă de iubire ce ne contorsionează tuturor sufletele și firile.
Prizonieri ai programului 9-17, ai relațiilor ofilite prin oficializare, ai acumulării de bunuri, gadgeturi, funcții sau cuceriri facile, practicanți ai sportului paralimpic al facerii copiilor - prin intermediul cărora sperăm să împlinim neîmplinirea - uităm cum să iubim, dincolo de “cesevede”, dincolo de ceea ce poate fi posedat.
Despre acceptarea lașă de a viețui (a lucra, a bea, a dormi) din inerție alături de oameni a căror companie ori vecinătate ne dezgustă, ne secătuiește, când nu ne lasă reci.
O carte ca un strigăt. O beletristică disperare.
Pentru cei flămânzi de comparații, romanul e un punct de întâlnire între stilul lui Houellebecq și al lui Pascal Bruckner (din Noua dezordine amoroasă & Iubirea față de aproapele) și are - puțin de tot - ceva din Kundera.
(...) Tot povestea unui cocoșat spune și Gabriel Osmonde (aka Andreï Makine) în Lucrarea iubirii. Un cocoșat mic și urât, bătut și batjocorit de toți colegii, dar pe care imaginea unei prostituate bătrâne și grase cosându-și sutienul în fața ferestrei într-o zi de început de septembrie îi umple inima de iubire și compasiune pentru rasa umană. O revelație care îl urmărește toată viața, o imagine care îi determină felul de a privi lumea, dar și o foame de nepotolit pentru adevărurile ascunse sub aparențe insignifiante.
Însă compasiunea lui înduioșătoare, marea lui iubire pentru oameni (mai ales pentru toate soiurile de marginali și excluși, de la prostituate, la imigranți sau nebuni), se amestecă, paradoxal, cu o puternică și profundă mizantropie. Ura lui se îndreaptă atât către oamenii superficiali, cât și spre societatea de consum contemporană, o societate urâțită de lipsa cronică a iubirii, o societate a acuplărilor întâmplătoare și în care relațiile se reduc la o mecanică a sexului ce contabilizează poziții și parteneri, nu sentimente și emoții. O societate în care marginalii și sentimentalii nu au loc.
lucrarea-iubiriiE dur, e foarte dur Osmonde cu lumea în care trăim. Uneori e atât de dur că e greu de suportat. Iar cel mai frustrant este faptul că mizantropia lui îl împiedică să poată împărtăși cu ceilalți oameni frumusețea lumii pe care el o simte aproape dureros. Alteori e, însă, atât de sensibil și înduioșător în iubirea lui pentru lume și pentru oameni că simți, efectiv, cum te inundă dorința de a putea iubi totul pe lumea asta: oamenii, străzile, copacii, toate momentele frumoase pe lângă care trecem în grabă.
Timp de zece ani, nimeni nu a știut cine este și de unde a apărut Gabriel Osmonde pe scena literară franceză. A scris patru cărți Gabriel Osmonde până să se afle că, de fapt, e vorba de celebrul Andrei Makine care, astfel, și-a inventat un nou eu. Lucrarea Iubirii, tradusă la noi la Editura Univers, e o carte dură, care vorbește direct, tranșant, uneori cinic și crud, dar în același timp foarte uman despre autenticitate, ipocrizie, măști, frumusețe, despre marginalii și, în esență, despre iubirea față de ceilalți.
Gabriel Osmonde cel dur – pseudonomiul cu care Andreï Makine spune lucrurile altfel În interviul pe care am avut bucuria și onoarea să i-l luăm, Andrei Makine ne spunea: “ În cazul lui Osmonde, spre deosebire de Makine, avem de-a face cu un personaj complet „nud” în faţa vieţii, eliberat de istorie, de morală, de etică, de problemele psihologice, un om eliberat, ca într-o a doua naştere, de toate anvelopele, ecranele sociale care ascund faptul că el este, în fond,o fiinţă muritoare. Această protecţie îl îndepărtează de condiţia primară, a noastră a tuturor: că ne-am născut şi trebuie să murim – în 20.000 de zile, cum spune Osmonde. E un roman mult mai direct din punct de vedere metafizic şi ne pune în faţa problemelor esenţiale ale vieţii: fragilitatea ontologică şi lipsa de autenticitate în comunicarea umană.”
Sunt lucruri pe care poate Makine nu le putea spune. Gabriel Osmonde e diferit de Andrei Makine, are o altă viziune despre viață, e “născut” în Franța, nu-n Rusia, vede lucrurile dur, tranșant, le dă cu ușurință ipocriziile și vălurile la o parte, nu e în acord cu normele lumii contemporane, fie că vorbim de standardele de frumusețe, fie de corectitudinea politică. Viziunea lui Osmonde trece, cum spune chiar el, dincolo de etică și de convenții, vorbind, de fapt, despre lucruri profund umane, complicate și întunecate, lucruri care de obicei nu se spun atât de direct cum o face Osmonde. Și, cum Makine recunoștea, Osmonde îl reprezintă cu adevărat. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/lucrarea-iub...)
O carte ce se cere a fi citită renunțând la subiectivitate, pătrunsă în profunzime, fiind sincer cu tine însuți și cu realitatea care ne înconjoară. O carte care te va obliga să renunți la prejudecăți și morală (a nu se înțelege că e o carte vulgară sau despre imoralitate, ba dimpotrivă e despre esența pură a sentimentelor - adevăratelor sentimente - dintre oameni). E o carte care te va face să te simti gol în mijlocul mulțimii, dezbrăcat de orice mască superficială purtată pentru a te integra în societate. O definiție pură a umanității în toată goliciunea și urâțenia ei, cu rarele, și atât de greu de atins/cunoscut, momente de luciditate și frumusețe viscerală.
Pseudonimul i-a permis lui Andrei Makine să se răzvrătească vocal, vehement și fără rețineri împotriva modernității, mai degrabă spus a postmodernității, să scoată la iveală grotescul și asocierea caraghioasă cu sublimul. Să nuanțeze răspicat, dar artistic coma valorilor în care umanitatea pare să se adâncească la nesfărșit. Mai presus de adevărurile nemiloase și uneori exagerate pe care autorul le exprima prin vocea personajului său, Lucrarea iubirii este de fapt povestea idealistului decăzut numai pe jumătate în încercarea de a redescoperi frumusețea din urâtul de care ne-am înconjurat și dragostea dincolo de plăcerile superficiale. Deşi obişnuit să ridicolizeze fără sentimentalisme existenţa umană, spre final Stanislas îşi recapătă speranţa. Obiectivul său devine salvarea oamenilor din propria lor mizerie.
Mărul este tăiat și mama mea îi oferă jumătate nurorii ei, Barbara Radziwill, care fixează fructul cu ochi temători: „Dacă refuzați să luați masa cu mine, să împărțim măcar asta”. Tânăra femeie ridică ochii spre soțul ei. De la el vine interdicția. Dar în privința asta… Dacă mărul ar fi fost otrăvit, mama lui n-ar mușca din el, cu zâmbetul pe buze, cum face acum. El înclină ușor capul ca să-și încurajeze iubita. Barbara mănâncă și, câteva ore mai târziu, focul otrăvii începe să-i devoreze măruntaiele. Mama nu-și ascunde bucuria. Nora ei moare, desfigurată, cu pielea înnegrită și sangvinolentă…
În copilărie, cunoșteam regia asta pe de rost. Știam cum poți otrăvi o persoană împărțind cu ea un fruct. „Culege tu singură un măr din grădina noastră…”, îi spunea mama mea Barbarei. Aceasta se supunea, un cuțit tăia fructul și mâncau amândouă, privindu-se în ochi… Moartea împingea încet poarta castelului.
Tot ce mi s-a întâmplat să simt față de mama mea, de la iubirea cea mai exaltată până la dezgustul cel mai fiziologic, culmina în scena otrăvirii. Nimic nu era mai frumos și mai hidos decât luminozitatea cizelată a chipului ei de aristocrată poloneză, ochii ei în care pâlpâia o flacără albăstrie și rece, nările ei care palpitau de ură, apoi, după acțiunea otrăvii, de bucurie.
Juca adesea acest episod pentru oaspeții noștri, la sfârșitul mesei, când se serveau fructele, evident. Universul prinților exilați, care era al ei, purta în sine nu o blândețe elegiacă, cum ți-ai fi putut închipui, ci multă cruzime, rivalități asasine. Când vinul dezlega clevetirile, iar atmosfera în jurul mesei devenea nocivă, mama ridica bărbia, zâmbea, alegea un măr, îl tăia în două… Ducesa Sforza, o strămoașă îndepărtată a ei, se pregătea s-o otrăvească pe tânăra soție a fiului ei Jagellon, regele Poloniei.
It is the kind of book you either like or dislike. It is unlikely to be something between. I didn't like the subject, not even one bit, but I gave it a chance :)