What do you think?
Rate this book
Sandra Belloni - Complete
This book was converted from its physical edition to the digital format by a community of volunteers. You may find it for free on the web. Purchase of the Kindle edition includes wireless delivery.
460 pages, Kindle Edition
First published January 1, 1864
4 people are currently reading
51 people want to read
About the author
George Meredith
1,523 books97 followersGeorge Meredith of Britain wrote novels, such as
The Ordeal of Richard Feverel
(1859), and poetic works, including
Modern Love
(1862).
During the Victorian era, Meredith read law, and people articled him as a solicitor, but shortly after marrying Mary Ellen Nicolls, a 30-year-old widowed daughter of Thomas Love Peacock, in 1849 at 21 years of age, he abandoned that profession for journalism.
He collected his early writings, first published in periodicals, into Poems, which was published to some acclaim in 1851. His wife left him and their five-year old son in 1858; she died three years later. Her departure was the inspiration for The Ordeal of Richard Feverel (1859), his first "major novel." It was considered a breakthrough novel, but its sexual frankness caused a scandal and prevented it from being widely read.
As an advisor to publishers, Meredith is credited with helping Thomas Hardy start his literary career, and was an early associate of J. M. Barrie. Before his death, Meredith was honored from many quarters: he succeeded Lord Tennyson as president of the Society of Authors; in 1905 he was appointed to the Order of Merit by King Edward VII.
His works include: The Shaving of Shagpat (1856), Farina (1857), Vittoria (1867) and The Egoist (1879). The Egoist is one of his most enduring works.
Librarian note: There is more than one author in the Goodreads database with this name.
George^Meredith
During the Victorian era, Meredith read law, and people articled him as a solicitor, but shortly after marrying Mary Ellen Nicolls, a 30-year-old widowed daughter of Thomas Love Peacock, in 1849 at 21 years of age, he abandoned that profession for journalism.
He collected his early writings, first published in periodicals, into Poems, which was published to some acclaim in 1851. His wife left him and their five-year old son in 1858; she died three years later. Her departure was the inspiration for The Ordeal of Richard Feverel (1859), his first "major novel." It was considered a breakthrough novel, but its sexual frankness caused a scandal and prevented it from being widely read.
As an advisor to publishers, Meredith is credited with helping Thomas Hardy start his literary career, and was an early associate of J. M. Barrie. Before his death, Meredith was honored from many quarters: he succeeded Lord Tennyson as president of the Society of Authors; in 1905 he was appointed to the Order of Merit by King Edward VII.
His works include: The Shaving of Shagpat (1856), Farina (1857), Vittoria (1867) and The Egoist (1879). The Egoist is one of his most enduring works.
Librarian note: There is more than one author in the Goodreads database with this name.
George^Meredith
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
August 19, 2008
Sorry, I write this in Romanian for it was initially written like this & I'm not in the mood for translating.
Am început să citesc cartea fără nicio aşteptare, n-am ştiut nimic despre ea, nici despre autorul ei. Am tot văzut cărţi de-ale lui Meredith prin anticariate, la bibliotecă şi era în stadiul de to-be-checked, dar n-am auzit pe nimeni să facă vreo menţionare. Cîteodată e plăcut să apuci o carte cu nicio recomandare în spatele ei, cu niciun prestigiu şi nivel la care să se ridice, nicio părere pe care s-o aibă de confirmat şi nicio presiune asupra mea să-mi placă. Nope.
Cu sufletul uşor, cartea asta mi-a plăcut mult. Atît de mult încît, după ce m-a însoţit mai bine de o săptămînă peste tot, încît am crezut că n-o s-o termin niciodată de groasă ce e, în noaptea zilei în care am terminat-o, mi-a părut rău că s-a terminat şi mi s-a făcut dor de atmosfera şi personajele de care.. m-am ataşat într-un fel.:D
Ăsta e un lucru care mi-a plăcut grozav de mult la ea: în toată cartea, Meredith jonglează cu un număr de personaje care se anunţă încă de la început. Un singur personaj apare mai tîrziu decît majoritatea, dar se amestecă omogen cu naraţiunea, se integrează, cum s-ar zice şi mi-a plăcut asta la Meredith: i-a făcut o prezentare şi apoi a lăsat povestea să o modeleze. De altfel, aşa se întîmplă mai cu fiecare, cu excepţia favoriţilor "filozofului". Filozoful e o apariţie interesantă, dacă e să ne luăm după el, naratorul spune că e o identitate distinctă de a sa a cărui companie o detestă dar e nevoit să o suporte din cauza unui legămînt făcut cu acesta la începutul cărţii. De exemplu, aici: " Mi-e pur şi simplu silă să trebuiască să-mi continui tovărăşia cu un individ care refuză să vadă lucrurile la suprafaţă, fiind prin urmare incapabil să-şi dea seama că publicul îl detestă. Mă refer la acest aşa-zis filozof limbut si super-subtil [...]" sau: "În acest moment, Filozoful cere pe un ton categoric să ia cuvîntul."
Filozoful întrerupe capitole, explică personaje şi comportamente şi, cum spuneam, are favoriţii lui. Înainte să încep cu personajele, trebuie să spun că, bineînţeles, filozoful este una şi aceaşi persoană, iar Meredith îşi scuză ruperile de ton în felul ăsta. O dovadă care să-mi susţină părerea: "Dar promite că atunci cînd [aici e un spoiler, deci înlocuiesc: un fapt care reprezintă dezondamîntul], se va retrage definitiv [...] Eu mă supun, cu speranţa eliberării, împreună cu Emilia mea [...]" Cartea se încheie în acelaşi moment anunţat de filozof pentru retragerea lui. Reflecţiile filozofului sînt serioase, fără ironia uşoară din restul cărţii, tratează personajele serios şi le disecă, ba chiar sugerează circumstanţe în care ele s-ar comporta mai bine. Naratorul şi filozoful au o aşa apropiere de personaje, sînt implicaţi, şi într-un fel, asta mă facea uneori să pun mai repede şi cu mai mult drag mîna pe carte. Să nu se înţeleagă greşit, apropierea asta o percep doar acum, pentru că naratorul nu şi-a cruţat personajele.
Acum vine, în sfîrşit, rîndul personajelor:
Trei surori, care sînt deliciul cărţii, -Arabella, Cornelia, Adela Pole- sînt ca una, au întruniri la miezul nopţii în care decid asupra modului în care trebuie abordată cutare şi cutare problemă + atitudinea ce trebuie adoptată. De la ele începe "nebunia". :D
Naratorul le prezintă exact cum sînt şi cred că ăsta e motivul pentru care pare să strecoare o nuanţă ironică. Ele au ambiţia supremă de a se ridica în societate, să construiască într-o nouă reşedinţă un cerc divers de oameni pe care ele să îl omogenizeze cu măiestrie. Le e frică de ridicol, de grosolan, de penibil şi de vorbitul despre subiecte vulgare ca banii.:D Toate astea se reunesc sub apelativul "Simţuri Înalte şi Nuanţe Elevate", un mod de viaţă adoptat de cele trei, ironizat. Ei bine, aici ii e oferită naratorului ocazia pentru ironie. Dar nu ironie răutăcioasă, ci îngăduitoare, mai ales că cele trei suferă profund cînd obişnuintul stil de abordare le e atacat.
Domnul Pole şi doamna Chump, care practic măcelăreşte S.Î şi N.E. cînd soseşte în casa lor, pe mine m-au intrigat în cea mai mare parte. Pe el nu l-am înţeles. E afectat de aceeaşi pudoare în vorbire, care îl duce la dezastru şi o simpatizează pe dna Chump mai mult din frica de a rămîne singur la bătrîneţe. Şi doamna Chump.. doamna Chump e grosolană, irlandeză, deci vorbeşte o engleză stricată, la 5 cuvinte, 3 sînt din argou şi jigneşte felul de a fi al domnişoarelor Pole.
Şi, în sfîrşit, cei mai importanţi, plăcerea Filozofului, Wilfrid Pole şi Emilia Alessandra Belloni, o italiancă aflată în vizită în Anglia cu o voce nemaipomenită care îi lasă pe toţi cu suflarea tăiată şi cu care îşi face loc în societatea de la Brookfield, domeniul Pole, în care altfel n-ar fi pătruns, neavînd: bani, origine nobilă, maniere. Suflet sensibil, ea trăieşte drama supremă cînd se îndrăgosteşte de Wilfrid. Dragostea lor e pură, la început, intensitatea e foarte bine redată de Meredith, scena de la Stăvilarul Wilming e superbă, dar păleşte în faţa pretenţiilor societăţii de a-l vedea pe Wilfrid făcînd o partidă bună. Aici începe durerea. Ceea ce se aşteaptă de la ei şi ceea ce vor ei intră în conflict nu numai în cazul lor, dar şi în al domnului Merthyr Powys, al Corneliei Pole şi Purcell Barett.
Bineînţeles că tot cercul familiei Pole se aşteaptă de la domnişoare să facă o partidă bună; de aici rezultă obişnuitele mici drame gen Jane Austen, dar care aici au o altă savoare pentru că se încrucişează cu alte circumstanţe.
Oricum, şi aici am găsit personajul cel mai cu capul pe umeri de care să-mi placă: Mertyr Powys, calm, plin de virtuţi, îşi poartă iubirea secretă cu demnitate (cred că iubirea lui e singura valabilă) şi lăudat de narator, l-a surclasat pe sir Purcell Barett, care mi-a cîştigat simpatia rapidissimo şi a pierdut-o la fel. :D Îmi place cînd pot găsi personaje cărora să le-admir frumuseţea de caracter pe care n-o s-o am niciodată, mai ales dacă nu sînt construite ca "să dea pildă".
Îmi place cum Meredith a folosit numărul ăsta de caractere diferite, un cerc restrîns cu care se joacă. Chestia asta cu cercul am mai întîlnit-o doar în Middlemarch-ul lui George Eliot şi m-a încîntat la fel de tare şi-acolo ca şi aici. Ei se plimbă ici-colo, noi îi urmărim cum iau decizii sub impulsul momentului, apoi regretă, cugetă, amînă, se îndrăgostesc, se indignează, disperă, îşi dau întîlniri, scriu bileţele şi scrisori pe care le citim şi noi de cele mai multe ori, din fericire (ador chestiile astea!).
Ridicolul e reprezentat foarte bine de dna Chump care îl împarte episodic cu Braintop, unul din funcţionarii domnului Pole, foarte ferchezit şi feminin:D. Meredith nu lasă toată treaba pe ei totuşi, împarte astfel că aproape fiecare are o scenă de genul.
La început, chiar Meredith pare sub stăpînirea Simţurilor Înalte - celor mai multe replici nu le-am găsit subînţelesul. După cîteva capitole, încep nenorocirile şi distracţia: începe să vorbească mai desluşit, mai renunţă la mesaje codate în limbajul Nuanţelor Elevate (simultan cu momentul în care o fac fetele Pole) şi acolo are loc o fragmentare, din fericire. Renunţă la curgerea înceată a evenimentelor, dar nu devine totuşi John Grisham; nu renunţă la limbajul specific secolului al-XIX-lea, bineînţeles, doar că e mai fluent totul. Există şi răsturnări de situaţie, nu prea bruşte, dar intense şi Meredith creează chiar şi scene amuzante, umorul vine totuşi împreună cu ridicolul. De exemplu: Wilfrid o urmăreşte pe Emilia ca s-o întîlnească, în drum dă peste un chelner, se udă cu bere, pune parfum ieftin împrumutat peste şi, invitat în casa unde intrase Emilia, îşi găseşte o scuză grăbit şi pleacă, din cauza mirosului, fără să schimbe o vorbă cu ea. Încă unul: destăinuirea Emilei către domnul Pole, care înţelege totul pe dos, are loc un dialog, la care rîdeam din două în două cuvinte. Foarte foarte hilar. Toate astea compensează unele descrieri cam bombastice, excesul de patos al personajelor, inocenţa excesivă a Emiliei şi exasperanta şi tărăgănata poveste de dragoste a Corneliei (de altfel, la început, plăcută, chiar mai drăguţă şi satisfăcătoare decît a Emiliei).
Am început să citesc cartea fără nicio aşteptare, n-am ştiut nimic despre ea, nici despre autorul ei. Am tot văzut cărţi de-ale lui Meredith prin anticariate, la bibliotecă şi era în stadiul de to-be-checked, dar n-am auzit pe nimeni să facă vreo menţionare. Cîteodată e plăcut să apuci o carte cu nicio recomandare în spatele ei, cu niciun prestigiu şi nivel la care să se ridice, nicio părere pe care s-o aibă de confirmat şi nicio presiune asupra mea să-mi placă. Nope.
Cu sufletul uşor, cartea asta mi-a plăcut mult. Atît de mult încît, după ce m-a însoţit mai bine de o săptămînă peste tot, încît am crezut că n-o s-o termin niciodată de groasă ce e, în noaptea zilei în care am terminat-o, mi-a părut rău că s-a terminat şi mi s-a făcut dor de atmosfera şi personajele de care.. m-am ataşat într-un fel.:D
Ăsta e un lucru care mi-a plăcut grozav de mult la ea: în toată cartea, Meredith jonglează cu un număr de personaje care se anunţă încă de la început. Un singur personaj apare mai tîrziu decît majoritatea, dar se amestecă omogen cu naraţiunea, se integrează, cum s-ar zice şi mi-a plăcut asta la Meredith: i-a făcut o prezentare şi apoi a lăsat povestea să o modeleze. De altfel, aşa se întîmplă mai cu fiecare, cu excepţia favoriţilor "filozofului". Filozoful e o apariţie interesantă, dacă e să ne luăm după el, naratorul spune că e o identitate distinctă de a sa a cărui companie o detestă dar e nevoit să o suporte din cauza unui legămînt făcut cu acesta la începutul cărţii. De exemplu, aici: " Mi-e pur şi simplu silă să trebuiască să-mi continui tovărăşia cu un individ care refuză să vadă lucrurile la suprafaţă, fiind prin urmare incapabil să-şi dea seama că publicul îl detestă. Mă refer la acest aşa-zis filozof limbut si super-subtil [...]" sau: "În acest moment, Filozoful cere pe un ton categoric să ia cuvîntul."
Filozoful întrerupe capitole, explică personaje şi comportamente şi, cum spuneam, are favoriţii lui. Înainte să încep cu personajele, trebuie să spun că, bineînţeles, filozoful este una şi aceaşi persoană, iar Meredith îşi scuză ruperile de ton în felul ăsta. O dovadă care să-mi susţină părerea: "Dar promite că atunci cînd [aici e un spoiler, deci înlocuiesc: un fapt care reprezintă dezondamîntul], se va retrage definitiv [...] Eu mă supun, cu speranţa eliberării, împreună cu Emilia mea [...]" Cartea se încheie în acelaşi moment anunţat de filozof pentru retragerea lui. Reflecţiile filozofului sînt serioase, fără ironia uşoară din restul cărţii, tratează personajele serios şi le disecă, ba chiar sugerează circumstanţe în care ele s-ar comporta mai bine. Naratorul şi filozoful au o aşa apropiere de personaje, sînt implicaţi, şi într-un fel, asta mă facea uneori să pun mai repede şi cu mai mult drag mîna pe carte. Să nu se înţeleagă greşit, apropierea asta o percep doar acum, pentru că naratorul nu şi-a cruţat personajele.
Acum vine, în sfîrşit, rîndul personajelor:
Trei surori, care sînt deliciul cărţii, -Arabella, Cornelia, Adela Pole- sînt ca una, au întruniri la miezul nopţii în care decid asupra modului în care trebuie abordată cutare şi cutare problemă + atitudinea ce trebuie adoptată. De la ele începe "nebunia". :D
Naratorul le prezintă exact cum sînt şi cred că ăsta e motivul pentru care pare să strecoare o nuanţă ironică. Ele au ambiţia supremă de a se ridica în societate, să construiască într-o nouă reşedinţă un cerc divers de oameni pe care ele să îl omogenizeze cu măiestrie. Le e frică de ridicol, de grosolan, de penibil şi de vorbitul despre subiecte vulgare ca banii.:D Toate astea se reunesc sub apelativul "Simţuri Înalte şi Nuanţe Elevate", un mod de viaţă adoptat de cele trei, ironizat. Ei bine, aici ii e oferită naratorului ocazia pentru ironie. Dar nu ironie răutăcioasă, ci îngăduitoare, mai ales că cele trei suferă profund cînd obişnuintul stil de abordare le e atacat.
Domnul Pole şi doamna Chump, care practic măcelăreşte S.Î şi N.E. cînd soseşte în casa lor, pe mine m-au intrigat în cea mai mare parte. Pe el nu l-am înţeles. E afectat de aceeaşi pudoare în vorbire, care îl duce la dezastru şi o simpatizează pe dna Chump mai mult din frica de a rămîne singur la bătrîneţe. Şi doamna Chump.. doamna Chump e grosolană, irlandeză, deci vorbeşte o engleză stricată, la 5 cuvinte, 3 sînt din argou şi jigneşte felul de a fi al domnişoarelor Pole.
Şi, în sfîrşit, cei mai importanţi, plăcerea Filozofului, Wilfrid Pole şi Emilia Alessandra Belloni, o italiancă aflată în vizită în Anglia cu o voce nemaipomenită care îi lasă pe toţi cu suflarea tăiată şi cu care îşi face loc în societatea de la Brookfield, domeniul Pole, în care altfel n-ar fi pătruns, neavînd: bani, origine nobilă, maniere. Suflet sensibil, ea trăieşte drama supremă cînd se îndrăgosteşte de Wilfrid. Dragostea lor e pură, la început, intensitatea e foarte bine redată de Meredith, scena de la Stăvilarul Wilming e superbă, dar păleşte în faţa pretenţiilor societăţii de a-l vedea pe Wilfrid făcînd o partidă bună. Aici începe durerea. Ceea ce se aşteaptă de la ei şi ceea ce vor ei intră în conflict nu numai în cazul lor, dar şi în al domnului Merthyr Powys, al Corneliei Pole şi Purcell Barett.
Bineînţeles că tot cercul familiei Pole se aşteaptă de la domnişoare să facă o partidă bună; de aici rezultă obişnuitele mici drame gen Jane Austen, dar care aici au o altă savoare pentru că se încrucişează cu alte circumstanţe.
Oricum, şi aici am găsit personajul cel mai cu capul pe umeri de care să-mi placă: Mertyr Powys, calm, plin de virtuţi, îşi poartă iubirea secretă cu demnitate (cred că iubirea lui e singura valabilă) şi lăudat de narator, l-a surclasat pe sir Purcell Barett, care mi-a cîştigat simpatia rapidissimo şi a pierdut-o la fel. :D Îmi place cînd pot găsi personaje cărora să le-admir frumuseţea de caracter pe care n-o s-o am niciodată, mai ales dacă nu sînt construite ca "să dea pildă".
Îmi place cum Meredith a folosit numărul ăsta de caractere diferite, un cerc restrîns cu care se joacă. Chestia asta cu cercul am mai întîlnit-o doar în Middlemarch-ul lui George Eliot şi m-a încîntat la fel de tare şi-acolo ca şi aici. Ei se plimbă ici-colo, noi îi urmărim cum iau decizii sub impulsul momentului, apoi regretă, cugetă, amînă, se îndrăgostesc, se indignează, disperă, îşi dau întîlniri, scriu bileţele şi scrisori pe care le citim şi noi de cele mai multe ori, din fericire (ador chestiile astea!).
Ridicolul e reprezentat foarte bine de dna Chump care îl împarte episodic cu Braintop, unul din funcţionarii domnului Pole, foarte ferchezit şi feminin:D. Meredith nu lasă toată treaba pe ei totuşi, împarte astfel că aproape fiecare are o scenă de genul.
La început, chiar Meredith pare sub stăpînirea Simţurilor Înalte - celor mai multe replici nu le-am găsit subînţelesul. După cîteva capitole, încep nenorocirile şi distracţia: începe să vorbească mai desluşit, mai renunţă la mesaje codate în limbajul Nuanţelor Elevate (simultan cu momentul în care o fac fetele Pole) şi acolo are loc o fragmentare, din fericire. Renunţă la curgerea înceată a evenimentelor, dar nu devine totuşi John Grisham; nu renunţă la limbajul specific secolului al-XIX-lea, bineînţeles, doar că e mai fluent totul. Există şi răsturnări de situaţie, nu prea bruşte, dar intense şi Meredith creează chiar şi scene amuzante, umorul vine totuşi împreună cu ridicolul. De exemplu: Wilfrid o urmăreşte pe Emilia ca s-o întîlnească, în drum dă peste un chelner, se udă cu bere, pune parfum ieftin împrumutat peste şi, invitat în casa unde intrase Emilia, îşi găseşte o scuză grăbit şi pleacă, din cauza mirosului, fără să schimbe o vorbă cu ea. Încă unul: destăinuirea Emilei către domnul Pole, care înţelege totul pe dos, are loc un dialog, la care rîdeam din două în două cuvinte. Foarte foarte hilar. Toate astea compensează unele descrieri cam bombastice, excesul de patos al personajelor, inocenţa excesivă a Emiliei şi exasperanta şi tărăgănata poveste de dragoste a Corneliei (de altfel, la început, plăcută, chiar mai drăguţă şi satisfăcătoare decît a Emiliei).
dnf
January 8, 2016DNFed at page 73
First book I DNF. Like ever!
This book just isn't for me. When I bought it a long time ago (around five year ago if I remember correctly), one of the reasons being the small price, I thought it will be similar to a Jane Austen book. In a way it reminded me of one of her books, but when Jane Austen made a small sarcastic and to the point comment as the narrator, George Meredith will bring it to a whole other lever, writing such long paragraphs that seemed to have no end and I found myself drifting out of the story. I also didn't like the fact that he often chose to skip whole dialogues between characters and instead just tell in a few sentences or paragraphs what they discussed. Uuuh... just no.
I also didn't connect with any of the characters. I felt a bit sorry for Emilia, but that's it. The Pole sisters I didn't like at all (they called Emilia an animal just because she didn't have the same manners/education as them...wow) and the others made no impression on me.
One resolution for 2016 was that I will DNF a book if I don't enjoy it and that's what happened with Sandra Belloni. There are so many books out there that I want to read and I don't want to waste my time with one I don't like, so goodbye, Sandra Belloni!
First book I DNF. Like ever!
This book just isn't for me. When I bought it a long time ago (around five year ago if I remember correctly), one of the reasons being the small price, I thought it will be similar to a Jane Austen book. In a way it reminded me of one of her books, but when Jane Austen made a small sarcastic and to the point comment as the narrator, George Meredith will bring it to a whole other lever, writing such long paragraphs that seemed to have no end and I found myself drifting out of the story. I also didn't like the fact that he often chose to skip whole dialogues between characters and instead just tell in a few sentences or paragraphs what they discussed. Uuuh... just no.
I also didn't connect with any of the characters. I felt a bit sorry for Emilia, but that's it. The Pole sisters I didn't like at all (they called Emilia an animal just because she didn't have the same manners/education as them...wow) and the others made no impression on me.
One resolution for 2016 was that I will DNF a book if I don't enjoy it and that's what happened with Sandra Belloni. There are so many books out there that I want to read and I don't want to waste my time with one I don't like, so goodbye, Sandra Belloni!
June 10, 2024
George Meredith is a complicated, difficult, funny and neglected Victorian novelist. He prose is so dense It cannot be skimmed, his conversations are absurdly unrealistic, and his stories can be convoluted to the point when a reader asks themselves “Did that just happen?” Yet if you are willing to put in the effort, he entertains like few writers of his era. He does not fit into any neat category. Emilia in England, one of his lesser-known novels, is largely about English reserve versus the passion and genius found in other nations. The Pole family consists of a widowed father, who is uneducated but is a proud, prosperous London tradesman, and his four children, three girls and a boy, all of whom bristle with pride and ambition to rise above their humble origins. They are constantly scheming to raise their status by snubbing those they think below them, cultivating members of the upper class, and talented poets and singers. It all starts going wrong for the Poles when they discover a half-Italian girl singing magnificently in the woods. She is Emilia Belloni, the daughter of an Italian musician and patriot, raised in the slums of London. The family schemes to bring her to fame (for their own benefit), but the son ends up falling in love with her while engaged to a neighbor, Lady Charlotte. He is not in love with Charlotte and is torn between having a title and his feelings for the talented but penniless girl. Meanwhile the father has fallen for a rich, but uncouth Irish widow, Mrs. Chump, whom he has invited to stay with the family in hopes they will begin to accept and love her. This backfires and the girls are appalled by her accent (“Pickled Irish”) and manners. The father falls sick when he discovers his speculations and those of Mrs. Chump have crashed at the hands of his financial advisor and Emilia’s impresario, the shifty Mr. Pericles. He begs his children to make good marriages while there is still time, but all of their prospects unravel. Meanwhile Emilia losses her voice and runs away when Lady Charlotte arranges for her to overhear Wilfred Pole make love to her and she realizes he is not to be trusted. She lives on the streets of London until another family friend, Merthyr Powyrs, discovers her and nurses her back to health with the help of his sister (who are in a creepy, overly close relationship). The long, meandering plot can be frustrating, especially in the last 200 pages (where some of the most ridiculous and confusing conversations take place). Meredith seems fascinated by women who do not conform to England’s Victorian reticence. Mrs. Chump and Emilia Belloni take up all of our interest in the book when they are present (which is most of the time) and the Pole girls fade further and further into the background. The book shockingly ends with no marriages, but Emilia choosing to go to Italy to study to sing professionally and help her homeland fight for its independence.
January 26, 2022
ÎN CELE CE URMEAZĂ VOM FACE cunoştinţă, la vremea lui mai, cu nişte domnişoare dintre cele mai respectabile, cum le-ar aprecia societatea noastră englezească şi azi. Stăpânele de la Brookfield, Arabella, Cornelia şi Adela Pole, fiicele unui negustor înstărit din Cetatea Londrei, trăiau o situaţie ieşită din comun: noaptea, din pădurea de brad învecinată se auzea uneori o voce nespus de dulce, cu o tonalitate atât de plăcută, încât se vedeau silite să facă apel la întreaga lor raţiune spre a nu cădea pradă unor gânduri bizare. Adela fusese martorul principal al incantaţiei nepământene, iar Edward Buxley îi confirma spusele, căci şi auzul lui surprinsese melodia, deşi nu în aceeaşi noapte, după cum de altfel au declarat cei doi în societate, comparându-şi impresiile.
Amândoi opinau că ar fi vorba fie de glasul unei cântăreţe de operă, fie al vreunui duh. Stăpânele de la Brookfield, neacceptând cea de a doua posibilitate, se gândeau că poate se pregătea o surpriză, spre delectarea lor, de către cea mai proaspătă celebritate a cercului din care făceau parte, ― d. Pericle, prieten şi tovarăş de afaceri al tatălui domnişoarelor Pole; d. Pericle, grec de origine omul pentru care milioanele pierdeau orice importanţă când era vorba de o voce omenească. Întărită de această presupunere, raţiunea sănătoasă a domnişoarelor respinsese cu dispreţ ideea că ceea ce se auzea noaptea, deşi divin, ar fi de obârşie nepământeană: în secolul al nouăsprezecelea, la nici şaisprezece mile depărtare de Londra! Au căzut de acord asupra ipotezei că d. Pericle angajase o minunată cântăreaţă care să le atragă în pădure şi să le stârnească emoţia într-un mod cu totul fermecător. Era un lucru normal, în concordanţă cu firea lui princiară, spuneau ele. Familia Tinley, de la Bloxholme, îl venera pentru bogăţia lui; domnişoarele de la Brookfield îşi asigurau prietenii că devoţiunea dlui Pericle pentru muzică răscumpăra în ochii lor faptul că era om de afaceri. La Brookfield, muzica revenise arta cea mai preţuită. Domnişoarele (şi este bine de ştiut de la început că ele nu aparţineau acelei biete categorii de femei care admiră un lucru numai pentru virtuţile sale abstracte), judecau societatea prin intermediul artelor. În vederea realizării acestui scop lăudabil, se aduceau acum ofrande Euterpei.
Amândoi opinau că ar fi vorba fie de glasul unei cântăreţe de operă, fie al vreunui duh. Stăpânele de la Brookfield, neacceptând cea de a doua posibilitate, se gândeau că poate se pregătea o surpriză, spre delectarea lor, de către cea mai proaspătă celebritate a cercului din care făceau parte, ― d. Pericle, prieten şi tovarăş de afaceri al tatălui domnişoarelor Pole; d. Pericle, grec de origine omul pentru care milioanele pierdeau orice importanţă când era vorba de o voce omenească. Întărită de această presupunere, raţiunea sănătoasă a domnişoarelor respinsese cu dispreţ ideea că ceea ce se auzea noaptea, deşi divin, ar fi de obârşie nepământeană: în secolul al nouăsprezecelea, la nici şaisprezece mile depărtare de Londra! Au căzut de acord asupra ipotezei că d. Pericle angajase o minunată cântăreaţă care să le atragă în pădure şi să le stârnească emoţia într-un mod cu totul fermecător. Era un lucru normal, în concordanţă cu firea lui princiară, spuneau ele. Familia Tinley, de la Bloxholme, îl venera pentru bogăţia lui; domnişoarele de la Brookfield îşi asigurau prietenii că devoţiunea dlui Pericle pentru muzică răscumpăra în ochii lor faptul că era om de afaceri. La Brookfield, muzica revenise arta cea mai preţuită. Domnişoarele (şi este bine de ştiut de la început că ele nu aparţineau acelei biete categorii de femei care admiră un lucru numai pentru virtuţile sale abstracte), judecau societatea prin intermediul artelor. În vederea realizării acestui scop lăudabil, se aduceau acum ofrande Euterpei.
July 17, 2017
so again jane austen style it s understood that s one of all books readed i think this is his best rhoda fleming could be a candidate at 1 but goes in a sad way which i don t like......
Displaying 1 - 5 of 5 reviews