Povestirea lui Schmitt este un soi de fabulă filosofică, din specia acelora propuse cîndva de Diderot și Voltaire, dar fără subtilitatea și umorul lor. Fabula trebuie negreșit să ilustreze o teză paradoxală.
Filosoful particular Gaspard Languenhaert o formulează astfel: „Lumea este creația mea, ea există prin mine și numai prin mine; în această lume doar eul meu există, nimic altceva; la această constatare trebuie să ajungă în mod necesar însuși Dumnezeu” (p.10).
Așadar, un ins ciudat, nu tocmai zdravăn la cap, Gaspard Languenhaert, propune o filosofie destul de sumară, o versiune radicală de solipsism. Își expune teoria sub forma unui tratat. Lucrarea constă dintr-un monolog al principiului divin: el, Gaspard, fiind singur, devine în chip necesar Creatorul divin.
În afara lui Gaspard, există un Narator (deși, în chip ontologic, n-ar avea dreptul să existe, de vreme ce numai Gaspard există la propriu!). Naratorul descoperă într-o bibliotecă tratatul lui G. L. și își propune să reconstituie biografia autorului...
Aș transcrie doar acest „argument practic”:
„— Dragă domnule președinte, [a spus Gaspard Languenhaert], realitatea nu e decît imagine şi nu e nimic în spatele imaginii acesteia. Ceea ce credem noi a fi materie nu e în fapt decît senzaţie.
— Fireşte, fireşte, a răspuns viclean preşedintele. Şi nici un argument filosofic nu v-a strămutat această convingere?
— Nici unul, niciodată.
— Atunci, daţi-mi voie, ca de la filosof la filosof, să vă propun următorul raţionament...
Şi preşedintele i-a tras un şut magistral [în fund]. Filosoful a răcnit. Adunarea, uitînd de buna cuviinţă, a izbucnit în hohote, încîntată de renghiul pe care bunul-simţ i l-a jucat metafizicii. Domnul de Languenhaert, cu un aer profund dezgustat şi sastisit, îşi fricţiona zona argumentativă şi nu părea afectat de demonstraţie. Preşedintele s-a întors la discuţie:
— Argumentul meu a fost la înălţime? A fost destul de puternic ca să vă clatine convingerile?
— Nici vorbă. Argumentul domniei voastre ţine de o filosofie găunoasă, chiar grosolană, domnule [președinte]” (p.42).
Romanul lui Schmitt este mai degrabă o glumă...