“Florin Iaru poetul a început o nouă viaţă de când s-a apucat de proză. Asta nu înseamnă că a sacrificat poetul din el, ci l-a pus altfel la treabă. Adică a rămas acelaşi vizionar sclipitor, cu o imaginaţie uluitoare, care n-a coborât, cum se zice, la proză. A ridicat proza la înălţimea poeziei, în acest volum de povestiri în care termenul de capodoperă aproape că se banalizează din cauză că Iaru tot nimereşte acel ochi al taurului, la care mulţi nici nu visează, ca un campion literar la pistol viteză. Cu această extraordinară colecţie de povestiri, Iaru, care a bătut energic la uşa prozei cu primul lui volum de schiţe, nu s-a grăbit să se instaleze în vreun fotoliu de mare prozator. Dar chiar dacă ar vrea să rămână în picioare printre aleşi, Iaru ne obligă să să-l rugăm să se aşeze pe fotoliul care-i va purta numele după această carte.” Cristian Teodorescu
“În lipsa efectului controlat de nefericire, ne-am opri pe o treaptă inferioară de civilizaţie şi progres şi am rămâne acolo. E drept, nici nu ne-ar trebui mai mult, iar artele, ingineria şi vânzarea de iluzii ar muri nenăscute. Nici mama-Biserică, cea însărcinată cu fericirea de după, nu s-ar simţi prea confortabil într-o asemenea lume. Rezultă, logic, că toţi luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva fericirii, făcând front comun şi rupându-l pe dracu-n patru, numai s-o elimine definitiv, în numele fericirii ulterioare.” Florin Iaru
Florin Iaru (born Florin Râpă) is a Romanian writer, poet and essayist.
Born in 1954, he has graduated in 1978 from the Philological Faculty within the University of Bucharest. He is married to the writer Cecilia Ștefănescu.
From 1970 he has been a member of Nicolae Manolescu's "Monday Literary Circle" (Cenaclul de Luni), which included other notorious students such as Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei and Ion Stratan. He is considered to be one of the important Romanian writers of the 80's. After publishing several poetry books, he made his prose debut in 2011 with the short story collection "Fraier de București". He is currently writing for Cațavencii.
Am citit cartea asta in cele trei zile cand am avut Facebookul dezactivat. De cate ori voiam sa intru pe Facebook, mai citeam o [extrem de] scurtă incursiune din viata unui personaj inventat de Florin Iaru si ma conectam la o lume care imbina realul cu fantasticul intr-un fel atat de natural incat nimic nu mai pare absurd. Desi formatul povestirilor ma duce mai mult cu gandul la un fel de canon, de exercitiu imposibil, lui Florin Iaru i-a iesit. Crampeie de viata care te fac sa tresari. O tresarire pe minut. Recomandarea mea: nu le crantaniti ca pe bomboane. Mai degraba luati-le incet, una cate una, si savurati-le ca pe trufe :). Iar povestirile de la sfarsit (amintiri cu final schimbat) sunt delicatesele chef-ului.
nu vreau să fiu eu 'aia', dar volumul debordează de umor misogin. e frapant la început și plictisitor odată ce te obișnuiești cu el. obsesia temei sexuale devine obositoare și repetitivă, iar raportarea la ființa feminină mi s-a părut, personal, dezgustătoare. mi-au plăcut însă câteva povestioare tare mult, și mi-o plăcut și tehnica lor literară, semn al unui scriitor iscusit. din păcate, jocul lingvistic și cele câteva povestioare inedite nu pot scuza clișeele culturale în care restul prozei scurte se poticnește și care, sincer, îmi aduc aminte de un bătrân de șaizeci-șaptezeci de ani, pe care l-am văzut mai de mult pe la Bucur Obor, dând fly-ere cu 'Caut amantă'.
O colecție de povestiri foarte scurte, unele cu aparență anodină, altele ca un basm, al căror sfîrșit îl proiectăm, după simțul comun al fiecăruia. Și aici ne alegem cu o palmă sau o gîdilitură, o pișcătură sau o mînă răsucită la spate, dacă nu facem infarct de-a dreptul.
Surpriza, șocul, vin fie din faptul că abia la sfîrșit afli cine este protagonistul (“Cu fruntea la stele”), sau ce hram poartă, sau se întîmplă cu totul altceva decît te-ai aștepta, de regulă, o grozăvie – criminală, pedofilă..., sau nu se întîmplă nimic, numai prezentarea personajelor contează (“Un strigăt în noapte”, “Colegi vechi”).
Multe sînt cinice (“Lecție de viață”), morbide – à la Sorokin (“Faceti liniste”), altele fantastice, purtînd metafore clare (“La capătul lumii”, “Printul deșertului”, “Fugarul”), altele poetice (“Angela s-a oprit aici”, “Umbră pămîntului” – preferatele mele); e multă poezie în aceste povestiri (“Luna desface robinetul rece al nopții.”). În plus, în ciuda temelor grave, autorul ne face cu ochiul șăgalnic cu citate strecurate din clasici sau din zestrea de locuri comune clasice (cum ar fi chiar titlul cu “Angela...” opus binecunoscutului “Angela merge mai departe”, film din anii ‘80), ca pentru a nu-și dezminți imaginea publică. Asta îl și înrădăcinează puternic în local, orice tentativă de traducere fiind condamnată la eșec...