Expunându-și vulnerabilitățile, inadecvarea, experiența maternității, reacțiile la așteptările care vin la pachet cu acest rol, acest job cu normă întreagă, zbaterile unei crize identitare trăite cu maximă sinceritate, Ramona scrie o poveste puternică despre sine. (Andrei DÓSA)
În „Spune-mi unde să apăs mai tare“, Ramona Boldizsar ne propune un discurs ireverențios despre maternitate, în care mentalitățile, prejudecățile, politicile mai vechi, dar şi cele mai noi, de obicei aflate la extrema cealaltă, sunt supuse, în egală măsură, marelui test al adevărului personal. Un discurs despre responsabilitate, altfel spus, față de noi înșine, mereu în schimbare, şi față de cei din jurul nostru, despre fragilitate, despre modul în care ne controlăm emoțiile, ascunzându‑le, uneori, de cei care sunt şi mai vulnerabili decât noi, lăsându-le să ne inunde, alteori, într-un mod eliberator, şi nu în ultimul rând despre corp şi ce putem învăța de la el, într-un stil confesiv şi puternic. Un discurs complex, nu lipsit de umor, în care nuanțele se schimbă pe neașteptate, la fel ca şi stările, şi care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. (Cristina ISPAS)
Fragilitatea emană din poemele Ramonei Boldizjar. În ciuda dificultății de a se defini, ambiguitățile ei nu fac teritoriile mai difuze ci mai degrabă descoperă formulele goale, seci, carcasele îmbătrânite în care nu se mai poate viețui. Ea se ridică dintre tipare ca o femeie în căutarea unui eu nou, un eu care sa-i aparțină. Și chiar dacă nu e pe un drum finit, parcurs până la capăt, cu fiecare forma negată, îndepărtată, eliberează calea spre acele formule care ajung la rezultatul corect. Inevitabilul lanț generațional care ține o femeie legată de toate cele ce-au fost și de cea care, prin ea, continuă să fie mai departe, este prezent. Intuiția ei care o identifică drept zaua diferită, nu cea slabă, este de fapt o arma de atac, nu una de apărare. Dorința de a modifica ceea ce dă mai departe este o declarație mută de război, de neatârnare, de independență.
Vulnerabilitatea este palpabilă. Teama ei de a nu greși. Teama de a nu trăi doar ca element de legătură între trecut și viitor. Teama de a nu se pierde intre tiparele atotputernice, de platoșa puternică purtată de instituția maternității, această ipostază zdrobitoare din care se poate ieși doar prin moarte. Internalizarea acestei imperioase nevoi exercitată fără ragaz de copilul care-și locuiește mama ca un despot. Dragostea pentru el și certitudinea că nimeni și nimic nu poate echivala cu existența lui. Evidenta faptului că nu-și mai aparține, ca trebuie sa lupte pentru reconstrucția ei, pentru întregirea ei ca entitate individuală.
Poezia scrisă de RB dezvaluie angoasele unei femei care încă își trăiește metamorfoza. Ea este încă în plin proces transformator, iar tranzitiile ei dor și sângerează. Nu se poate opri, orice ar însemna asta.
Limbajul are capacitatea de a forma spatii concave, adăpostite, în care intimitatea încape perfect, dar fără a avea aerul unor budoare. Sunt mai degrabă spatii în fața oglinzii, atitudini confesive, de observare lucidă, nu de mirări, nu de jelanii. Ramona Boldizsar nu plânge. Nu se rupe în bucăți, ea se culege și se adună pe un ghem nou, în formare, strângând și răsucind fir adunat cu greu peste un miez mic si dureros. Un țesut fragilizat de traumă simte schimbarea vremii, este ca un barometru care citește presiunea atmosferica. Versurile Ramonei Boldizjar vin din asemenea teritorii; țesuturi sufletești și epiderme spirituale sensibile în care timpul generează o meteorologie a nesiguranței, a vulnerabilității. Manifestarile acestei stări sunt însă raționale mai mult decât sentimentale, fapt pentru care RB mi-e mai aproape cu ușurință.
Cel mai frumos titlu din volum, pentru mine
(să nu-ti fie frica sa pui lucruri în paranteză)
Cele mai, pentru mine
"vreau ca scuza transparenței mele să fie una letală" " Nu mi-e frică de moarte ci de tot ceea ce stă între seară și dimineață" "plânsul e un efect natural, deci eu sunt un potop, un incendiu o mamă naturală" "o fată nepotrivită nu se poate metamorfoza într o femeie întreagă." "....trebuia să las totul să fie o inundație devastatoare prin nesomn și frică" "maternity is the final boss"
Și cel mai cel
" There's something irresistible about a silent woman who waves and smiles, unable to answer"
Mi-a placut legătura cu volumul de debut "Nu sunt sigură că ceilalți ar înțelege și nu e nimic în neregulă nici cu asta".
Fragmentele care mi-au vorbit, m-au țintit, m-au făcut sa le citesc de mai multe ori
"Mami, mă întrebi, când nu eram eu, tu erai tristă şi așteptai să mă nasc? Vreau să mă amestec prin mulțime, fața mea să fie fața celorlalte mame unghiile tale roase, râsul fn hohote care te face să sughiți diminețile în care primul lucru pe care-l faci e să mă strigi (să nu știu că o piesă de puzzle lipseşte că ulucile gardului sunt inegale, să nu te cunosc deloc) Înainte să deschid ochii, numele tău e în mintea mea așa că-ți răspund: Da."
"La 30 de ani visul meu rămâne același...."
"Tot ce e acum dispare soarele răsare în fiecare dimineaţă rămâne o gafă romantică și tu te trezești indiferent de câte ore ai dormit.
Fiica mea cântă Let it go iar mie îmi vine să plâng și poate că abia asta ar trebui să rămână scris undeva."
"un punct minuscul în depărtare fără culoare din care poţi trage cu greutate lucrur pe care nu le mai poţi înghesui niciodată înapo iar la periferia acestor straturi succesive, formidabile ra o pânză lipicioasă între două flori de mac pe c câmpie însorită mai sunt și lucruri pe care mamele nu trebuie să le rostească niciodată nici măcar în pernă, nici măcar în gând"
"Când fica mea plânge o ţin strâns în braţe și nu știu dacă asta e pentru ea sau // pentru mine"
"........Ochii Ei sunt două întinderi plane, o fântână secată pământul uscat toamna după ce toate recoltele au fost culese."
"Am vrut să nu fiu ca celelalte mame să nu mă uit în oglindă și să văd chipul copilului meu să nu trăiesc prin existenţa altcuiva. Acum sunt puţine lucruri care să conteze fie și pe jumătate cât contezi tu.
Nu sunt celelalte mame dar aș vrea să fiu."
"m de la moştenire
Nu m-am gândit niciodată să-ţi scriu despre lucruri frumoase și elegante și asta mă face să mă simt vinovată. Nu știu dacă vreau să cunoști partea asta din mine.
te strâng în brațe când ești nervoasă și tu mă laşi să-ți absorb toată furia. Adevărul e că eu nu știu să scriu despre lucruri bune & mă împiedic vocabularul meu e al fricii"
"privirea se descuamează ultima - eficient. ca o umbră care se întinde mai mult decât obiectul
În interior fraged și roșu - ca furia.
Nu e nimic acolo care să amintească de civilizație Nici măcar o viaţă umană benignă"
"(să nu-ți fie frică să pui lucruri în paranteză)
Primul pas e să spui tuturor că nu ți-e frică de nimic cel de-al doilea e să demonstrezi că poți să fii o o fetiţăbună și cuminte
data viitoare când cineva o să mă laude că am pus masa, o să-mi jur că nu voi mai face asta niciodată data viitoare când cineva o să-mi spună că ar trebui să mă fardez mai mult, nu o să mă mai machiez niciodată data viitoare când cineva o să-mi spună că fetele nu vorbesc așa, o să îmi îmbogătesc și mai mult vocabularul data viitoare când cineva o să-mi spună că sunt fată şi fetele nu se poartă așa, o să plâng de furie în pernă și o să încep să urăsc
spune-mi unde doare ca să apăs mai tare
e tot subconștientul tău care vrea să retrăiești toate momentele penibile până la epuizare. N-o să înveţi nimic din asta. Când închizi ochii înainte de culcare, fă-mi o favoare și spune-ți, în noaptea asta o să dorm și nimic din ce cred eu despre mine n-o să mă afecteze."
"sunt un cub de zahăr în gura unui cal rezist temeinic până când nu"
"prin venele mele curge sânge de ţărancă desculţă femei prăvălite în porumb femei cu boli congenitale care iubesc ţuica și pământul femei cu Alzheimer și călcâie tocite femei care și-au dus în braţe copiii morţi în spital femei fără păr si femei cu tâte mari femei care au respirat la fel ca mine și acum
trupul lor
îmi aparţine."
"(when a poet's voice vanishes under a cloud of benign angst)
coughed so much in September that I lost my voice that was the time everyone wanted to tell me something. Men lined up to talk to me They wanted to share their thoughts & opinions There's something irresistible about a silent womar who waves and smiles, unable to answer My throat aches and soars, my muscles hurt and I wish a grand, belly laugh would make my meat shake instead of this unyielding cough My daughter chooses to whisper to me she wants to know when I will be able to talk to her again - under a mild impossible tone, I say tomorrow. And her sigh becomes a fissure ir the ground that wil not be covered - neither by rain nor by the dusty wind that blows here in the South. My arms cannot reach in an embrace that car unite the broken earth, so I fall silent and the hole devours the meaning of all tomorrows.
My daughter plays alone, dissatisfied, using both whispers and screams and I look myself in the mirror. The dark, terrible circles, my grown hair, a face I know to be my own, my decaying teeth and the terribly young skin - a rather peculiar contrast I am a wall, the woman in the mirror says. And through me, nothing can pass."
una dintre partile mele preferate la poezie e cat de sigura e pentru exprimarea tuturor durerilor, temerilor & a aspectelor mai mult sau mai putin controversate,,,
iubesc cat de personal & închegat s-a simtit volumul asta, iubesc cat de autentica & asumata e fiecare poezie
pentru mine s-a simtit ca o maturizare poetica si nu pot decat sa ma bucur ❤️
Când am început să citesc cartea asta, o aveam în minte pe 𝗥𝗮𝗺𝗼𝗻𝗮 𝗕𝗼𝗹𝗱𝗶𝘇𝘀𝗮𝗿 ca autoare a primului său volum 𝒏𝒊𝒎𝒊𝒄 𝒏𝒖 𝒆 𝒊̂𝒏 𝒏𝒆𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒂̆ 𝒄𝒖 𝒎𝒊𝒏𝒆. Așa că m-am oprit imediat ce am terminat prima poezie și am luat-o de la capăt scuturându-mă de sentimentul inițial.
Femeile poartă multe. Ele poartă corpul lor, ele sunt carcasă & carapace pentru copiii lor. Unele lucruri le poartă doar ca greutate mentală sau emoțională, date de circumstanțe sau preluate prin alegere.
Cea mai recentă colecție de poezie a Ramonei Boldizsar, 𝙎𝙥𝙪𝙣𝙚-𝙢𝙞 𝙪𝙣𝙙𝙚 𝙨𝙖̆ 𝙖𝙥𝙖̆𝙨 𝙢𝙖𝙞 𝙩𝙖𝙧𝙚 demonstrează capacitatea unei femei de a purta toate acestea simultan, chiar dacă deseori ai impresia că ești incapabil de a duce ceea ce este cel mai important lucru pe care trebuie să îl poarte o femeie: un copil.
Ceea ce face ca poezia Ramonei Boldizsar să fie atât de captivantă este vocea sa vibrantă și reflexivă în același timp. Această voce convingătoare face întreaga colecție de poezie atât accesibilă, cât și centrată emoțional.
Astfel volumul amplifică sentimentele și emoțiile unei mame, dar aduce la lumină faptul că nu renunțăm la a căuta valoare și dincolo de maternitate. Vocea confesională a Ramonei Boldizsar devine o explorare esențială a ambivalențelor feminine.
Interesant este și faptul că a ales să alterneze poeziile scrise în limba română cu poezii scrise în limba engleză, dar și faptul că a reușit să integreze atât de oportun o referință la primul volum de poezii.
Titlul este foarte bine ales. Lasă loc mai multor interpretări, îndeamnă la citit și descoperit butoane care mai de care mai vulnerabile, iar coperta creată de Iunia Buricescu completează perfect (contemporan) tabloul final.
Vă las în compania câtorva versuri:
"Surprizele nu sunt explozii în viaţa reală, ci asta: existenţă responsabilă ≠ inadecvare, o fată nepotrivită nu se poate metamorfoza într-o femeie întreagă. Câte măști poţi purta până când propria piele se crapă, şanţuri adânci care nu ţin nici măcar apă. "
" (vreau să citeşti asta aşa: dacă corpul meu devine flexibil şi învăţ să mă coordonez, mişcarea în lume devine uniformă, spaţialitatea există, pământul nu dispare niciodată de sub picioare, tălpile mele se mulează pe orice suprafaţă)."
"How can I preserve this like an old yellow photo chipped at the corners rigid faces best clothes on how a mother and a daughter stay close even when space parts them like two different colored panes on a checkered shirt."
"te strâng în braţe când ești nervoasă și tu mă lași să-ţi absorb toată furia. Adevărul e că eu nu ştiu să scriu despre lucruri bune & mă împiedic vocabularul meu e al fricii - ştiu să văd în spatele draperiilor groase prin care nu răzbate lumina jivine de care mint că nu mă tem & le îmblânzesc prin cuvinte. Te rog să știi că o frică numită e pe jumătate cucerită, ceea ce ești tu nu poate fi nimeni altcineva.
Într-o zi o să scriu o poezie luminoasă şi tu vei şti sunt multe moduri în care o mamă îi poate spune fiicei sale Te iubesc. "
"when you leave the door open little demons are said to crawl inside they are only bits and parts of the same negated self and sometimes they stay"
"Nu sunt sigură că ceilalți ar înțelege și nu e nimic în neregulă nici cu asta."
Aș vrea să zic că o citesc pe Ramona Boldizsar cu plăcere, dar terapia prin poezie nu e mereu un proces fericit, ci o necesitate ce doare, ce răscolește și ce te pune față-n față cu propriile temeri și dureri. Așa a fost și lectura volumului "Spune-mi unde să apăs mai tare", care este un mănunchi de adevăr și vulnerabilitate, îmbibat adânc în cerneala maternității nefiltrate, acest ocean infinit de dragoste și îngrijorări.
După debutul cu „nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL, 2021), Ramona revine cu un nou volum, de data asta mai apăsător, cel puțin pentru mine, fiind privit în toată vulnerabilitatea și experiența maternității, Ramona scrie mici poeme despre și pentru fiica sa, Mara. Mai scrie și pentru noi, ăștialalti, care vin la pachet cu prejudecăți în legătură cu responsabilitățile de părinte și nu numai.
aș spune că am rezonat mai mult cu primul volum, poate și pentru că tema maternității prezente în acesta nu îmi este cea mai apropiată, dar a fost o lectură plăcută pentru o perioadă în care nu am mai citit poezie.
also, mi-au plăcut mult aceste versuri:
„Cât de mult contează dacă azi m-am închis în baie să plâng și chestia asta chiar nu trebuie s-o știe nimeni?
Când fiica mea plânge o țin strâns în brațe şi nu ştiu dacă asta e pentru ea sau // pentru mine”
Mi-a vorbit mai mult primul volum al Ramonei, mi s-a părut mai complex, mai sugestiv, cu mai mult substrat. E drept că nici tema principală (maternitatea) nu e în fruntea listei mele de interese, so it might be me.
Mi-a plăcut cel mai mult fragmentul ăsta (și am și râs bine la el):
"I coughed so much in September that I lost my voice - that was the time everyone wanted to tell me something. Men lined up to talk to me. They wanted to share their thoughts & opinions. There's something irresistible about a silent woman who waves and smiles, unable to answer".
(when a poet's voice vanishes under a cloud of benign angst)
Discursul despre maternitate e un discurs despre sine întors. Mi-a plăcut volumul Ramonei Boldizsar, dar “simt că-mi scapă ceva”. Să fie oare pregătirea sa filosofică de a diseca orice idee? Căci așa mi-a părut pe alocuri, dar e greu să nu fii redundant scriind despre o condiție inevitabil rutinară (cea de mamă). Din păcate, lipsește o demarcație a poeticului în câmpul literar românesc actual și volumele de poezie, în dorința de nimicire a tradiționalului, tind să anuleze (ironic) poezia. Nu zic că ăsta ar fi cazul volumului de față, nu în întregime, dar Ramona Boldizsar îți cam dă totul pe tavă. Cred că ar fi funcționat mai bine convenția unui jurnal pentru o temă ca asta (mă gândesc la jurnalul de sarcină al Ioanei Nicolaie). Ar fi fost interesante și niște scrisori, cum încearcă de altfel la început. Și Elena Vlădăreanu a încercat să scrie un soi de poezie despre maternitate, în “Non Stress Test” și nici acolo nu a funcționat ceva. Revenind la “Spune-mi unde să apăs mai tare”, nu am înțeles încercarea de a demitiza maternitatea doar pentru a o remitiza mai apoi. Mi se pare că poeziile în engleză sună mult mai bine, nu sunt la fel de viscerale ori de neîndemânatice în încercarea de a numi toate trările.
“Am scris odată sunt o mașină de scris, dar trebuia să zic sunt o mașină de spălat vase îmi suflec mânecile deasupra cotului dau la o parte șuvița rebelă, rămâne spumă respir aer fierbinte sunt obraznică și lacomă, vreau să umplu tot vasul, să dau pe afară & să inund podeaua.”
Sunt clipe ca cele de aseară în care ți-am mărturisit că ți-am cumpărat volumul, că am mers nouă kilometri într-un autobuz îmbâcsit după lucru în capătul celălalt al orașului pentru a te întâlni pe tine, pentru a putea să te cunosc așa cum doar prin poeme poți cunoaște sufletul cuiva mai presus de tot ce putem gândi. Ți-am spus că te iubesc din suflet și tu mi-ai răspuns din pat că ești emoționată, că lansarea a fost frumoasă și că speri să fie bine. R, niciodată cu tine nu a fost doar bine, tu ești unul dintre motivele pentru care încă sunt aici, pentru care aleg să scriu atât de sincer și de public, cum doar pentru puțini aș putea să o fac. Volumul tău a fost tot ce putea să îmi închipui și mai mult, simplitatea stilului literaturii japoneze pe care tu m-ai făcut să o îndrăgesc atât de când vorbim, îmbinată cu stilul confesional, foarte concis, care m-a făcut să mă gândesc când ți-am citit primul volum la Ocean Vuong. Pe atunci nu te cunoaștem ca acum, nu îmi doream să văd pozele cu pâinicile tale ca acum, nu îmi doream să ai timp să îmi scrii cât de obositoare îți este ziua. Te țin într-un loc adânc în inima mea și acolo voi pune Spune-mi unde să apăs mai tare, cu toate lacrimile pe care le-am vărsat citind niște versuri de un impact magnific. Acest volum este renașterea ta într-o formă nu perfectă, nu lipsită de anxietate și furie sau orice defect omenesc, ci într-o formă reală, palpabilă, absolut încântătoare, genul de persoană care am știut mereu că ești și pe care poemele tale îl revelează acum tuturor. R, frumusețea volumului tău este una care ar putea să facă o biată inimă să se oprească.
Pornind de la coperta ce sugerează o călătorie a corpurilor printre corpuri, a maternității și feminității, alături de titlul „Spune-mi unde să apăs mai tare”, volumul Ramonei Boldiszar este o intimă explorare, exact așa cum promite, a camerelor interioare și emoțiilor de a fii mamă, femeie, persoană umană. Ilustrațiile în linie și doar două culori de Iunia Buricescu descriu deja universul blând, dar apăsător ca o îmbrățișare părintească, al spațiilor familiale despre care scrie Boldiszar. Cartea e împărțită în trei, prima secțiune având de-a face în principal cu experiența maternității, a doua cu cea de femeie și fiică, iar a treia cu explorarea identității în raport cu mediul (rural). Alternând între română și engleză, poemele propun un corp literar legat prin alăturarea tematicilor asemănătoare, dar și prin mood, un mare mood care alternează între „Azi sunt tristă” și „I’m never wrong & I’m never right”.
Versul din care provine titlu, în formulă completă, este de fapt acesta: „spune-mi unde doare ca să apăs mai tare”, (p. 37), găsit într-unul din poemele mele preferate, care explorează anxietățile subconștientului și modul unic în care reușim să purtăm urât cu noi înșine: „Când / închizi ochii înainte de culcare, fă-mi o favoare și / spune-ți, în noaptea asta o să dorm și nimic din ce / cred eu despre mine n-o să mă afecteze.” (p. 37). Spălatul vaselor, cititul, gătitul, privitul trenurilor cum pleacă și scrierea poemelor, toate sunt modalități de a răzbate momentului prezent, care devine greu de dus doar pentru că este - un fior perpetuu la nivel existențial. Sub privirea celor care ne iubesc este, totuși, mai ușor de dus totul, chiar dacă „din când în când” nu ne comportăm frumos cu ei („nu-i zic că plecată din privirea ei / sunt un om / obișnuit” p. 45).
Există un întuneric de fond care răzbate din poemele acestei cărți, acel bâzâit care se aude când totul e liniște, o frică ne-numită și de ne-numit care se insinuează în viață oricând găsește puțin timp, și de aici o încercare de fixare a sinelui, de cunoaștere, maximizare și minimizare, pentru a-l trata fără anxietățile zilnice. Referința la titlul primului volum al autoarei vine tocmai în poemul în care se ia în considerare reacția posibililor cititori, având în vedere identitatea de scriitoare printre atâtea altele (spre exemplu, „doar o fată (...) care vineri seara / plimbă o bufniță de jucărie cu roaba” p. 52), culminând într-o eliberare de nevoia de a fi „citită” așa cum trebuie: „Nu sunt sigură că ceilalți ar înțelege și nu e nimic / în neregulă nici cu asta.” (p. 52).
În „Spune-mi unde să apăs mai tare”, funcția scrisului se metamorfozează, e bâzâit, e strigăt, e identitară și non-identitară, e căutare, amintire, uitare.
Ce (mai) înseamnă să fii femeie? Cum împaci atâtea roluri - fată, fiică, iubită, soție, mamă? Cum împaci ceea ce se așteaptă “societatea” de la o femeie cu ceea ce experimentează ea și trăiește în interior și exterior? Asta se întreabă și poeta, dând glas ideilor, concepțiilor (sau preconcepțiilor), intențiilor, reflecțiilor, contradicțiilor, luptelor interioare…
Apoi maternitatea. Este o perioadă extrem de vulnerabilă și specifică fiecărei femei în parte. Nu există o rețetă universală a succesului, deci nu poți să “îți tragi la xerox” trăirile și sentimentele după alte mame. De asemenea, nici nu-ți poți anula trecutul și moștenirea emoțională transmisă din generație în generație. Conștientizând toate acesta, poeta se uită înăuntrul ei, oferindu-ne și nouă, cititorilor umili, o fereastră prin care putem vedea șirul nesfârșit al gândurilor, care nu trec prin minte ca valurile oceanului.
Despre feminitate și feminități (moștenite). Confesiuni la fel de emoționante ca și în volumul de debut, cu aceeași pulsație a intimității iscată prin cuvânt. Totuși, am simțit că-i lipsește ceva. De revenit asupra lui cândva.
"mama te iubește ești frumoasă
mama îmi spune că sunt frumoasă e datoria ei să filtreze totul prin trecut dacă m-a purtat nouă luni înseamnă că merit să fiu cea mai frumoasă pentru tot restul vieții ei
nu pot să-i spun adevărul că nu contează să fii frumoasă cuminte responsabilă că nu-i de-ajuns să fii deșteaptă nu-i zic că plecată din privirea ei sunt un om obișnuit
mama îmi spune că sunt frumoasă și din inerție îi dau dreptate"
mama îmi spune că sunt frumoasă e datoria ei să filtreze totul prin trecut dacă m-a purtat nouă luni înseamnă că merit să fiu cea mai frumoasă pentru tot restul vieţii ei
nu pot să-i spun adevărul că nu contează să fii frumoasă cuminte responsabilă că nu-i de-ajuns să fii deșteaptă nu-i zic că plecată din privirea ei sunt un om obişnuit
mama îmi spune că sunt frumoasă şi din inerţie îi dau dreptate
♡ "I am not an open book/ but a crooked spine and folded corners"
♡ "îmbrac cu grijă aceleași haine de ieri, blugii, un tricou alb, o pereche curată de șosete, cu puțin efort pot să recreez ziua de ieri și toate celelalte dinaintea ei"
♡ "să-ți spun că miroși a soare și fericire/ să fiu reală și fragilă ca/ două buze crăpate de frig & sângerânde."
Faptul că mi-a plăcut în măsura în care mi-a plăcut, deși nu sunt nici pe departe audiența “target” pentru acest volum (ca atare multe subtilități posibil să le fi trecut cu vederea) este un testament al calității sale & al talentului autoarei.
Acest volum de poezii este o incursiune profundă în vulnerabilitate, identitate și experiența maternității. Versurile surprind momente de introspecție, frământări interioare și confruntarea cu așteptările sociale și personale.
Poemele explorează relația dintre corp și emoție, dintre presiunea de a fi „suficient” și realitatea uneori copleșitoare a vieții cotidiene. Autoarea scrie cu sinceritate despre inadecvare, iubire, schimbare și puterea fragilității, construind un univers poetic în care fiecare sentiment este analizat și expus fără rețineri.
Stilul este direct, dar nu lipsit de delicatețe, iar imaginile poetice creează o atmosferă intimă și autentică. Volumul oferă cititorului nu doar reflecții asupra feminității și maternității, ci și un spațiu de înțelegere a sinelui și a felului în care emoțiile se imprimă în corp și în cuvinte.
Spune-mi unde să apăs mai tare este al doilea volum de versuri al Ramonei Boldizsar. Pe Ramona o urmăresc cu drag, de ceva vreme, în social media, dar până acum nu am ajuns să mă bucur și de prima ei carte. Când am aflat însă de apariția celei de față, am dat fuga la Bookfest (unde a și lansat-o), de unde mi-am cumpărat-o de îndată, având la purtător o oarecare idee despre Ramona cea din spatele ecranului, conturată vag sub meticuloasa supraveghere a mirajul rețelelor sociale. Am simțit astfel că pornesc pe drumul lecturii cu ceea ce am identificat atunci ca fiind o serie de așteptări.
Recunosc că pe lângă activitatea ei profesională, îmi face plăcere să o urmăresc pe Ramona și pentru că este mamă de fetiță, așa cum sunt și eu – iar fiicele noastre par să aibă o vârstă tare apropiată. Din acest motiv și după o scurtă privire asupra prezentării și chiar și a coperții volumului cu pricina, am anticipat sau mai bine zis, m-am așteptat (după cum ziceam și ceva mai devreme) ca acest volum de versuri să mă atingă profund și să apese cu desăvârșire fix acele butoane – ale maternității, ale graniței atât de fine dintre iubire și limitare ori dintre a fi mamă și a fi femeie.
Prima carte de poezie citită în ultima multă vreme :)) și mi a plăcut. Toate poemele au fost frumoase, însă trebuie să recunosc că au fost unele cu care am rezonat mai mult și care m au emoționat într-atât de tare încât a fost nevoie sa las cartea jos și sa asimilez ce am citit. Se simte nota personală a Ramonei, modul în care scrie mi-a plăcut mult, chiar dacă am avut momente în care am stat pe gânduri și ma întrebam "ce a vrut sa spună autoarea?" Mi a plăcut expunerea și vulnerabilitatea pe care le am simțit pe parcursul lecturii, aspecte care au făcut sa ma simt apropiata de autoare. A fost o experienta frumoasa citirea acestei cărți, mai ales ca nu obișnuiesc sa citesc poezie și mi a luat ceva pana sa accept ca și lipsa rimei e frumoasa și are farmecul ei :)) Cu siguranță o sa recitesc unele dintre poexii când ma voi afla și în alte stadii ale vieții mele.
Volumul aceste de poezie ne vorbește constant despre ce înseamnă să fii mamă și femeie, și cât de greu e să găsești un echilibru între cele două, fără a risca să te pierzi pe tine în acest proces. Chiar dacă nu sunt mamă și nu pot înțelege în profunzime tot ce aduce viața de părinte, mi se pare magic cumva că o ființă mică îți poate aduce sentimente atât de contradictorii constant înlăuntrul tău, să simți fericire si groază de-o potrivă. Tot aici menționez că a fost frumos să asist la conexiunea ce se "naște" între o mamă si copilul ei. M-am regăsit pe alocuri în imaginea Ramonei (cea de "femeie") și mi-am reamintit că uneori e atât de "al naibii de greu să fii una în această societate. Vocea fiecărei femei, de la frici, până la respingerii, etichete, norme, s-au regăsit în versurile atât de onest expuse. Este un volum feminist în primul rând și chiar ma bucur că am ajuns la el.
Incredibil de mult mi-a plăcut acest volum de poezii al Ramonei Boldizsar! Am descoperit sinceritate în forma ei brută, melancolie, vulnerabilitate, dar și foarte multă tandrețe, răbdare și dorința unei mame de a transmite mai departe fiicei sale un set de valori care să-i permită să crească armonios și liber, să devină adultul care va influența pozitiv societatea. Volumul cuprinde și poeme în engleză, unele dintre ele „lovindu-mă” parcă mai tare decât cele în română, iar rezultatul final este o încercare de a se înțelege pe sine ca tânără femeie, ca tânără mamă, și de a înțelege lumea în care trăim și ce anume dorim să transmitem mai departe copiilor noștri. O poezie foarte frumoasă, care m-a convins să citesc orice altceva va mai scrie Ramona!