Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate. Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.
Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba. Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică. După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.
De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene.
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional "Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera Omnia", 2001; Premiul Internațional "Vilenica", 2002.
Briznas de hierba; la fruta podrida preludio de la nueva vida; semillas enterradas en el calor de la tierra, refugiadas junto al yo; ángeles que caen, que observan; las palabras, fútiles y poderosas a la vez; la vida, la muerte, la resurrección; un sueño en el que todo el tiempo ocurre a la vez, el yo es joven y viejo simultáneamente cuando permanece entretejido en los ciclos de la naturaleza; el cielo es tierra bajo los pies; el sol queda atrapado en una gota de agua, y los grillos hablan en su idioma incomprensible.
Acabar este libro ha sido despertar de un sueño mágico, quería permanecer en el hechizo de sus poemas.
"Și tot ce nu reușesc să trăiască Întîmple-li-se în somn"
"Îmi e sete de mine Și beau numai oglinzi"
Vocală
Așa cum cel în care bisturiul pătrunde Nu-și cîntă durerea, Așa cum cel înjunghiat pe la spate Nu are timp să-și versifice Revolta și moartea Și nu reușește să scoată Decît un A înfundat, Superior în concentrare Poemelor lumii rămase în viață, Aș putea pur și simplu Să strig o lungă, nestinsă vocală, Pentru că nu știu Ce poem A reușit să străbată În măruntaiele suferinței Mai adînc decît litera A.
Orice urmă
Orice urmă-i o rană, Nu-ntoarce capul Și nu zgîndări cu privirea Amprentele inflamate Pe care le-ai lăsat pe obiecte Și plăgile, sîngerînd cu noroi, Ale pașilor. Orice urmă-i o rană În carnea albă-a ratării, Nu-ți mai lăsa visul Să se răsucească Avid de suferință În trecut. Treci înainte Îmbălsămat în uitare, Golit de-amintiri ca un mort De putrezitele lui măruntaie.
Atît de frig
Mi-e atît de frig, Încît cred că Aș mai putea fi salvată Numai asemenea acelor înghețați Care erau cusuți În burțile animalelor Să se încălzească Și încotoșmăniți bine În șuba îndurerată, Năclăiți în sînge de jivine Mai veneau pe lume o dată. Prea departe de Flăcările din iad, Am înghețat În singurătatea mea îngerească, Dar cine-i în stare Să-și deschidă coastele Ca să mă primească?
Milagro que crepita bajo mis pasos, Apenas vestido con la forma frágil De las ramas húmedas; Su voz diáfana E indescifrable Se despliega sobre mi cabeza Y gotea dentro mí. Avanza sobre las piedras, Las embellece, Duerme en las bayas Y las hace madurar en el sueño; El cono del abeto es su palacio Y el ojo del topo su columpio; Cada árbol Es una vela. En él caben Frutas y raíces, Mariposas y abejas, El bien y el mal Del cielo y de la tierra, E incluso yo misma, Ingrata, Nunca Expulsada Del paraíso Que al tratar de comprender Estuve a punto De profanar»
Rumanía es verdaderamente un país. Debería leer más poesía
Alas trenzadas. Otoñar en una nuez. Pasar de vida en vida como quien pasa de barca en barca. Nimbos que hacer rodar por el suelo de la infancia. Preguntarse si el tiempo puede pasar del todo.
O, pe pleoapele mele a dat colţ iarba, Şi a fost verde, şi s-a uscat De cînd nu s-au mai ridicat în afară, Genele mi s-au înţelenit Încîlcite, încordate-ntre ele, De cînd ochii mei Nu mai contenesc să mă vadă Sub raza cea verde în care mă scaldă Privirea din frunză Ca în adîncul unui ocean etern răbdător, Fără să spună nimic, Pregătindu-mă doar Pentru mai aspre şi mai lungi învieri. ~~~ În valea Dintre suferinţă şi moarte, Singurătatea e un oraş fericit. ~~~ Joc
Uite, ploaia coase Cerul de pământ Cu fir de mătase Răsucit de vânt.
Escribe muy bien, pero la temática (naturaleza en resumidas cuentas) y lo muy tradicional que es su poesía me hace sentir aburrida…
… PERO os comparto la primera estrofa del poema que más me ha removido por dentro:
“Un paso más”
«Sé hacer muy pocas cosas: / Ni melocotones como los melocotoneros / Ni uvas como la vid, / Ni si quiera nueces / Como los nogales de amarga sombra / con su tenue susurro de hojas; / pero una cosa sé hacer / con singular destreza / Sé morir»