What do you think?
Rate this book
Ce văd păsările
„Iulia Gherasim ne oferă cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace și, poate cel mai important, creează un realism feminin de familie dincolo de moda și temele predilecte ale momentului.
Indiferent dacă evocă atmosfera de noutate și nesiguranță a anilor ’90, etosul corporatist, stilul de viață, provocările și anxietățile femeii din clasa de mijloc a acestor vremuri, o face cu o naturalețe, o inteligență și un umor remarcabile, cu o atenție la detalii, o artă a dialogului și a frazării care mă fac s-o numesc deja revelația anului.” (Marius Chivu)
„Iulia Gherasim pare făcută pentru proza scurtă. Personajele ei evoluează rapid, luminate doar pe jumătate, în scene care sunt de fapt mici puneri în abis ale unor drame intuite.
Femei, bărbați, copii, pești, anemone, toate se amestecă în acest dans macabru, în care fiecare dintre ei pare a păși pe marginea prăpastiei.
Povestirile ei se hrănesc dintr-o viziune ironică și amară asupra lumii contemporane, asupra relațiilor și a familiei moderne, fără însă a lăsa în urma lecturii senzația claustrofobică a unei situații fără ieșire. Finalurile lor sunt deschise, mici doze de optimism nesperat care trădează, cred, o încredere în oameni bine disimulată.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
Indiferent dacă evocă atmosfera de noutate și nesiguranță a anilor ’90, etosul corporatist, stilul de viață, provocările și anxietățile femeii din clasa de mijloc a acestor vremuri, o face cu o naturalețe, o inteligență și un umor remarcabile, cu o atenție la detalii, o artă a dialogului și a frazării care mă fac s-o numesc deja revelația anului.” (Marius Chivu)
„Iulia Gherasim pare făcută pentru proza scurtă. Personajele ei evoluează rapid, luminate doar pe jumătate, în scene care sunt de fapt mici puneri în abis ale unor drame intuite.
Femei, bărbați, copii, pești, anemone, toate se amestecă în acest dans macabru, în care fiecare dintre ei pare a păși pe marginea prăpastiei.
Povestirile ei se hrănesc dintr-o viziune ironică și amară asupra lumii contemporane, asupra relațiilor și a familiei moderne, fără însă a lăsa în urma lecturii senzația claustrofobică a unei situații fără ieșire. Finalurile lor sunt deschise, mici doze de optimism nesperat care trădează, cred, o încredere în oameni bine disimulată.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
207 pages, Paperback
Published March 19, 2024
5 people are currently reading
205 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 30 reviews
March 28, 2024
Excelent! Ca scriitor poți să îți însușești tot felul de tehnici mai mult sau mai puțin transparente: să găsești o frază captivantă de început, să construiești două-trei planuri paralele, un twist de final, ori să folosești un ton sigur sugerând că ai avea ceva de spus, dar reușita maximă este să povestești astfel ca cititorul să își aducă aminte de pușca din actul întâi doar auzind împușcătura de la final. Iar dacă o observă uneori, să nu-i sară în ochi acționând ca un spoiler. P.S. Este cartea unei scriitoare mature, debutul e doar formal. Pentru mine este cea mai plăcută surpriză a ultimelor apariții* din proza română contemporană, un text savuros, cu o detașare tonică - chiar și atunci când este vorba de întâmplări nefericite -, care se desparte de șirul prea lung al cărților prea triste (care își au și ele rostul lor, nimic de zis).
*cât am citit.
*cât am citit.
February 2, 2025
Volumul „Ce văd păsările” cuprinde 14 povestiri, unele amare, altere ironice sau chiar tragi-comice care se învârt în principal în jurul temei familiei, cu personaje care mai de care mai pestriţe, dar bine construite. Cele mai multe dintre povestiri au ca personaje principale femei, ceea ce creează un realism feminin aparte.
Cartea Iuliei Gherasim debutează puternic, cu o povestire intitulată „Recidivişti” a cărei idee mi s-a părut genială. Scriitoarea, care în această povestire devine personaj-narator, ne prezintă o fărâmă din zbuciumul scrierii unei povestiri. Are ideea, preluată dintr-un articol de ziar, despre un bărbat care a evadat din închisoare pentru a ajunge la mormântul copilului său, însă toate lucrurile care se întâmplă în viaţa naratoarei, jobul epuizant, lipsa inspiraţiei, procrastinarea ajung să întârzie scrierea povestirii. Ce e inedit la povestirea aceasta e că aproape fără să realizăm, ne trezim într-un soi de „matrix al naraţiunii” şi abia la final ne dăm seama că adevărata poveste este cea pe care tocmai am terminat-o de citit.
Tot aici am regăsit şi o secvenţă pe care am îndrăznit să o numesc sugestiv „citat pentru o generaţie”, o generaţie în care, deşi niţel mai tânăr decât autoarea, pot spune că mă regăsesc şi eu:
„Cei mai mulţi am avut o copilărie obişnuită, cu cel puţin un părinte sever, de obicei inginer. Am fost echipaţi pentru viaţă cu expresii notate în vocabularul de cuvinte şi expresii frumoase. Mai târziu, ne-au pus în braţe o sacoşă de rafie plină de caserole şi ne-au dat drumul în lume. Nostalgia mâncărurilor savuroase din familie revine mereu în centrul conversaţiilor noastre din pauza de prânz, strecurându-se discret printre cutiile de pizza şi pungile de KFC. Ne îmbrăcăm corect, avem un loc de muncă curat, suntem agili şi loiali, flexibili şi eficienţi, mândri să facem parte din această mare familie şi recunoscători pentru oportunitatea oferită. Vorbim aceeaşi limbă, ne închinăm la aceleaşi acronime. Oamenii ca noi nu vor fi niciodată subiect de ştiri.”
Marele atu al scriiturii Iuliei Gherasim este că e extrem de veridică. Te regăseşti în personaje, situaţiile în care acestea sunt puse nu îţi sunt străine şamd. De pildă, cred că majoritatea dintre noi poate înţelege schimbarea de atitudine a unui copil în faţa unui părinte sever şi dificultatea găsirii unei limbi comune cu acesta, aşa cum regăsim în povestirea „O limbă comună”. Chiar dacă autoarea nu m-a convins că naratoarea acestei povestiri e un copil de 13 ani, asta nu e neapărat un lucru rău. E posibil ca Iulia Gherasim s-o fi construit anume aşa, pentru a scoate în evidenţă maturitatea nemaiîntâlnită a fetiţei.
Mi-au plăcut foarte mult şi referinţele pop culture de care autoarea se foloseşte în unele dintre povestiri. De exemplu, în povestirea „Ordinea lucrurilor” se face referire la documentarul „My Octopus Teacher”, pe care dacă nu l-aţi văzut, vă recomand cu insistenţă să o faceţi. Acţiunea documentarului o face pe Maria, venită cu prietenul ei, Andrei, în vacanţă în Grecia, să contempleze adânc la relaţia lor. Tot în această povestire găsim şi alte referinţe cinematografice, fiind amintite filme precum: „This Boy’s Life”, „Boyhood” sau „Magnolia”.
Povestirea „Interviul” mi-a răscolit amintiri cu sentimente amestecate legate de viaţa de corporatist şi zbuciumul găsirii unui job mai bun. Da! Been there, done that! Măcar povestirea asta are un final optimist, pe care, diabolic fiind, evident că nu o să vi-l dezvălui. Muhahahaha!
„Monolit” este o povestire care explorează relaţia unei tinere de 33 de ani cu un bărbat de 66 de ani, mare actor. Subiectul mi-a amintit inevitabil de filmul „Mo” în care Dana Rogoz, Mădălina Craiu şi fabulosul Răzvan Vasilescu fac nişte roluri memorabile. Şi acesta e un film de văzut, dar nici povestirea Iuliei Gherasim nu e de lepădat.
Cum am amintit deja, chiar dacă nu fac parte din aceeaşi generaţie cu autoarea, m-am regăsit în atmosfera trăită de ea în facultate, aşa cum reiese din povestirea „Relaţii internaţionale”. Am făcut şi eu duşuri reci pentru că nu era tot timpul apă caldă, am trăit şi eu momentele acelea în care părinţii ne cumpărau haine cu unul sau două numere mai mari, ca să-ţi vină şi la anul sau ca să ajungă să le poarte şi frate-tu mai mic, şamd.
Una dintre cele mai triste povestiri din volum, dacă nu chiar cea mai tristă este „Cel mai sus”, în care sunt explorate relaţiile de familie în care unul dintre părinţi, în cazul acesta tatăl, e nevoit să plece în străinătate pentru a-şi susţine financiar familia. E o proză care ne arată cum străinătatea şi dorul de casă poate duce la înstrăinare şi mai apoi la degradarea umană. Tatăl, plecat la muncă în Germania, e nevoit să lucreze într-un abator, principala sarcină fiind aceea de asomare a vitelor, ceea ce îl face încet-încet să-şi piardă din umanitate. Mai e nevoie să spun de ce carte mi-a adus aminte lucrul acesta? Bine, vă spun. E cartea aceea după a cărei lectură am avut nevoie de mai multe duşuri reci: „Noi, carnivorii!” de Augustina Bazterrica. Dacă nu ştiţi despre ce e vorba, este episod pe canal, nu trebuie decât să aruncaţi o geană.
Am regăsit şi în această povestire un citat care mi-a plăcut la nebunie şi pe care merită să-l amintesc:
„Repară orice. Cabluri desprinse, ţevi fisurate, găuri în acoperiş. Treaba lui e să se asigure că nu-şi rup clienţii gâtul în vreo rigolă, că nu le cade vreun raft în cap. Nu e puţin lucru, dacă stai să te gândeşti. Cel mai mult îi place în nacelă. De sus vede oamenii cum mişună ca furnicile. Îşi închipuie că aşa vede şi Dumnezeu lumea, ca un muşuroi deschis. Uitase cât de mult îi place munca asta. Iadul e să faci ce nu-ţi place, zi de zi. Iadul e un abator din Edewecht, Germania.”
Un alt punct forte pe care l-am remarcat la prozele Iulie Gherasim sunt finalurile, de cele mai multe ori deschise, cu note subtile de optimism ce te fac să exclami la fel ca în video-urile acelea de pe net în care se fac fapte bune: „FAITH IN HUMANITY RESTORED!”.
Povestirile Iuliei Gherasim se petrec adesea într-o atmosferă intimă, sunt pline de introspecţie şi chiar dacă unele dintre ele au un substrat de o tristeţe profundă, acestea reuşesc să surprindă momente cotidiene şi emoţii aparent mărunte într-un mod care le transformă în experienţe profunde şi adesea universale. Pentru mine, volumul „Ce văd păsările” a fost o încântare, o gură de aer proaspăt şi încă o dovadă că literatura română contemporană are scriitori valoroşi.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
Cartea Iuliei Gherasim debutează puternic, cu o povestire intitulată „Recidivişti” a cărei idee mi s-a părut genială. Scriitoarea, care în această povestire devine personaj-narator, ne prezintă o fărâmă din zbuciumul scrierii unei povestiri. Are ideea, preluată dintr-un articol de ziar, despre un bărbat care a evadat din închisoare pentru a ajunge la mormântul copilului său, însă toate lucrurile care se întâmplă în viaţa naratoarei, jobul epuizant, lipsa inspiraţiei, procrastinarea ajung să întârzie scrierea povestirii. Ce e inedit la povestirea aceasta e că aproape fără să realizăm, ne trezim într-un soi de „matrix al naraţiunii” şi abia la final ne dăm seama că adevărata poveste este cea pe care tocmai am terminat-o de citit.
Tot aici am regăsit şi o secvenţă pe care am îndrăznit să o numesc sugestiv „citat pentru o generaţie”, o generaţie în care, deşi niţel mai tânăr decât autoarea, pot spune că mă regăsesc şi eu:
„Cei mai mulţi am avut o copilărie obişnuită, cu cel puţin un părinte sever, de obicei inginer. Am fost echipaţi pentru viaţă cu expresii notate în vocabularul de cuvinte şi expresii frumoase. Mai târziu, ne-au pus în braţe o sacoşă de rafie plină de caserole şi ne-au dat drumul în lume. Nostalgia mâncărurilor savuroase din familie revine mereu în centrul conversaţiilor noastre din pauza de prânz, strecurându-se discret printre cutiile de pizza şi pungile de KFC. Ne îmbrăcăm corect, avem un loc de muncă curat, suntem agili şi loiali, flexibili şi eficienţi, mândri să facem parte din această mare familie şi recunoscători pentru oportunitatea oferită. Vorbim aceeaşi limbă, ne închinăm la aceleaşi acronime. Oamenii ca noi nu vor fi niciodată subiect de ştiri.”
Marele atu al scriiturii Iuliei Gherasim este că e extrem de veridică. Te regăseşti în personaje, situaţiile în care acestea sunt puse nu îţi sunt străine şamd. De pildă, cred că majoritatea dintre noi poate înţelege schimbarea de atitudine a unui copil în faţa unui părinte sever şi dificultatea găsirii unei limbi comune cu acesta, aşa cum regăsim în povestirea „O limbă comună”. Chiar dacă autoarea nu m-a convins că naratoarea acestei povestiri e un copil de 13 ani, asta nu e neapărat un lucru rău. E posibil ca Iulia Gherasim s-o fi construit anume aşa, pentru a scoate în evidenţă maturitatea nemaiîntâlnită a fetiţei.
Mi-au plăcut foarte mult şi referinţele pop culture de care autoarea se foloseşte în unele dintre povestiri. De exemplu, în povestirea „Ordinea lucrurilor” se face referire la documentarul „My Octopus Teacher”, pe care dacă nu l-aţi văzut, vă recomand cu insistenţă să o faceţi. Acţiunea documentarului o face pe Maria, venită cu prietenul ei, Andrei, în vacanţă în Grecia, să contempleze adânc la relaţia lor. Tot în această povestire găsim şi alte referinţe cinematografice, fiind amintite filme precum: „This Boy’s Life”, „Boyhood” sau „Magnolia”.
Povestirea „Interviul” mi-a răscolit amintiri cu sentimente amestecate legate de viaţa de corporatist şi zbuciumul găsirii unui job mai bun. Da! Been there, done that! Măcar povestirea asta are un final optimist, pe care, diabolic fiind, evident că nu o să vi-l dezvălui. Muhahahaha!
„Monolit” este o povestire care explorează relaţia unei tinere de 33 de ani cu un bărbat de 66 de ani, mare actor. Subiectul mi-a amintit inevitabil de filmul „Mo” în care Dana Rogoz, Mădălina Craiu şi fabulosul Răzvan Vasilescu fac nişte roluri memorabile. Şi acesta e un film de văzut, dar nici povestirea Iuliei Gherasim nu e de lepădat.
Cum am amintit deja, chiar dacă nu fac parte din aceeaşi generaţie cu autoarea, m-am regăsit în atmosfera trăită de ea în facultate, aşa cum reiese din povestirea „Relaţii internaţionale”. Am făcut şi eu duşuri reci pentru că nu era tot timpul apă caldă, am trăit şi eu momentele acelea în care părinţii ne cumpărau haine cu unul sau două numere mai mari, ca să-ţi vină şi la anul sau ca să ajungă să le poarte şi frate-tu mai mic, şamd.
Una dintre cele mai triste povestiri din volum, dacă nu chiar cea mai tristă este „Cel mai sus”, în care sunt explorate relaţiile de familie în care unul dintre părinţi, în cazul acesta tatăl, e nevoit să plece în străinătate pentru a-şi susţine financiar familia. E o proză care ne arată cum străinătatea şi dorul de casă poate duce la înstrăinare şi mai apoi la degradarea umană. Tatăl, plecat la muncă în Germania, e nevoit să lucreze într-un abator, principala sarcină fiind aceea de asomare a vitelor, ceea ce îl face încet-încet să-şi piardă din umanitate. Mai e nevoie să spun de ce carte mi-a adus aminte lucrul acesta? Bine, vă spun. E cartea aceea după a cărei lectură am avut nevoie de mai multe duşuri reci: „Noi, carnivorii!” de Augustina Bazterrica. Dacă nu ştiţi despre ce e vorba, este episod pe canal, nu trebuie decât să aruncaţi o geană.
Am regăsit şi în această povestire un citat care mi-a plăcut la nebunie şi pe care merită să-l amintesc:
„Repară orice. Cabluri desprinse, ţevi fisurate, găuri în acoperiş. Treaba lui e să se asigure că nu-şi rup clienţii gâtul în vreo rigolă, că nu le cade vreun raft în cap. Nu e puţin lucru, dacă stai să te gândeşti. Cel mai mult îi place în nacelă. De sus vede oamenii cum mişună ca furnicile. Îşi închipuie că aşa vede şi Dumnezeu lumea, ca un muşuroi deschis. Uitase cât de mult îi place munca asta. Iadul e să faci ce nu-ţi place, zi de zi. Iadul e un abator din Edewecht, Germania.”
Un alt punct forte pe care l-am remarcat la prozele Iulie Gherasim sunt finalurile, de cele mai multe ori deschise, cu note subtile de optimism ce te fac să exclami la fel ca în video-urile acelea de pe net în care se fac fapte bune: „FAITH IN HUMANITY RESTORED!”.
Povestirile Iuliei Gherasim se petrec adesea într-o atmosferă intimă, sunt pline de introspecţie şi chiar dacă unele dintre ele au un substrat de o tristeţe profundă, acestea reuşesc să surprindă momente cotidiene şi emoţii aparent mărunte într-un mod care le transformă în experienţe profunde şi adesea universale. Pentru mine, volumul „Ce văd păsările” a fost o încântare, o gură de aer proaspăt şi încă o dovadă că literatura română contemporană are scriitori valoroşi.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
This entire review has been hidden because of spoilers.
June 18, 2024
M-am întâlnit cu Iulia Gherasim în Kiwi. A fost unul dintre textele din ediția ”GRANIȚE” care mi-a plăcut cel mai mult. De obicei când întâlnesc un text bun prin diverse antologii, sau prin reviste precum (Iocan, Familia, Matca…), sau și mai nou pe platforme precum: Laconic, Nesemnate, Cod de Poveste… urmăresc parcursul autorului respectiv și-i aștept propriul volum. Iulia Gherasim este unul dintre ei.
Un stil foarte matur, foarte așezat care mi-a oferit o lectură plăcută. Fraza este aerisită, atent lucrată și curge extraordinar de bine. Există un personaj principal al volumului, o figură care este prezentă în mai toate textele, și acolo unde nu este prezentă, este intuită. Vă las pe fiecare să descoperiți despre cine este vorba.
Evident că am și texte preferate. Din Kiwi mi-a atras atenția și a rămas în top 3 textul ”Winnetou”. Scriam la momentul respectiv despre el: ”Winnetou - Iulia Gherasim . Iar un text care mi-a placut mult și un autor din care îmi doresc să mai citesc. Trabant, Dallas, Castelul fetei în alb, Câmpulung, Țiganu, Electromotor, Bujii, Aro. O aventura tata-fiică, un tablou "al epocii", textul ăsta are un parfum deosebit, personajul tatălui este foarte bine conturat, detaliile... eu il consider un "ciot" pentru un text mai lung, are mult potential. Una dintre cele mai bune povestiri din volum.”
Un alt text care mi-a plăcut este ”Minciuni mici”. Frumos cum autoarea a folosit cutremurului pentru a descrie o stare interioară, o explicației pentru lucruri care nu se pot explica ușor.
”Interviul” este iar un text care mi-a plăcut. Are două paliere frumos jucate, ca două palete de ping-pong care lovesc o minge. Un test pe care personajul îl dă în cadrul unui interviu de angajare și radiografia unei relații defecte.
”Relații internaționale”, unul dintre cele mai consistente texte din volum. Un decupaj al studenției, al căutărilor, al relațiilor bâjbâite, al ezitărilor dar și al aruncării cu capul înainte… cu un final frumos virat. :).
”Cel mai sus”... pff ce mult mi-a plăcut. Un text oglindă. Un destin care se reflectă în ceilalți. Plecat la muncă în afară… ca o fugă, o încercare disperată de a salva lucrurile. Tot textul este străpuns de niște fire care leagă faptele de stări. Tremurul, privirea… Și totul construit cu ajutorul lui Tarantino, un abator, Petrică Mîțu Stoian, De Niro... V-am făcut curioși?
Tot volumul are un ”voal” peste el. Sub aparența unor întâmplări și amintiri sunt rânduite mici dosare care conțin profiluri psihologice și urme de traume. În toate textele sunt ”butoane” care odată apăsate aprind beculețe în restul textelor. Volumul odată citit iți dă șansa să înlături acel voal…
Un stil foarte matur, foarte așezat care mi-a oferit o lectură plăcută. Fraza este aerisită, atent lucrată și curge extraordinar de bine. Există un personaj principal al volumului, o figură care este prezentă în mai toate textele, și acolo unde nu este prezentă, este intuită. Vă las pe fiecare să descoperiți despre cine este vorba.
Evident că am și texte preferate. Din Kiwi mi-a atras atenția și a rămas în top 3 textul ”Winnetou”. Scriam la momentul respectiv despre el: ”Winnetou - Iulia Gherasim . Iar un text care mi-a placut mult și un autor din care îmi doresc să mai citesc. Trabant, Dallas, Castelul fetei în alb, Câmpulung, Țiganu, Electromotor, Bujii, Aro. O aventura tata-fiică, un tablou "al epocii", textul ăsta are un parfum deosebit, personajul tatălui este foarte bine conturat, detaliile... eu il consider un "ciot" pentru un text mai lung, are mult potential. Una dintre cele mai bune povestiri din volum.”
Un alt text care mi-a plăcut este ”Minciuni mici”. Frumos cum autoarea a folosit cutremurului pentru a descrie o stare interioară, o explicației pentru lucruri care nu se pot explica ușor.
”Interviul” este iar un text care mi-a plăcut. Are două paliere frumos jucate, ca două palete de ping-pong care lovesc o minge. Un test pe care personajul îl dă în cadrul unui interviu de angajare și radiografia unei relații defecte.
”Relații internaționale”, unul dintre cele mai consistente texte din volum. Un decupaj al studenției, al căutărilor, al relațiilor bâjbâite, al ezitărilor dar și al aruncării cu capul înainte… cu un final frumos virat. :).
”Cel mai sus”... pff ce mult mi-a plăcut. Un text oglindă. Un destin care se reflectă în ceilalți. Plecat la muncă în afară… ca o fugă, o încercare disperată de a salva lucrurile. Tot textul este străpuns de niște fire care leagă faptele de stări. Tremurul, privirea… Și totul construit cu ajutorul lui Tarantino, un abator, Petrică Mîțu Stoian, De Niro... V-am făcut curioși?
Tot volumul are un ”voal” peste el. Sub aparența unor întâmplări și amintiri sunt rânduite mici dosare care conțin profiluri psihologice și urme de traume. În toate textele sunt ”butoane” care odată apăsate aprind beculețe în restul textelor. Volumul odată citit iți dă șansa să înlături acel voal…
April 3, 2024
Demult nu am mai descoperit un autor român care să mă surprindă atât de plăcut. Cartea de nuvele scurte a Iuliei Gherasim a fost o adevărată surpriză. M-a purtat de la copilăria ceaușistă presărată cu uzine și fabrici, mileuri și pescuitul de weekend, la viața contemporană corporatistă cu jocurile ei abstracte, trecând și prin anii de facultate cu cămine și cluburi acum demult apuse.
Sunt nuvele care pun accentul pe tema feminității contemporane, altele se axează pe tema copilăriei și a vieții de familie, sunt dezbătute teme de la divorț la închisoarea pentru tineri. Iar toate curg cumva firesc.
Sunt nuvele care pun accentul pe tema feminității contemporane, altele se axează pe tema copilăriei și a vieții de familie, sunt dezbătute teme de la divorț la închisoarea pentru tineri. Iar toate curg cumva firesc.
November 23, 2024
Mi-a plăcut enorm Ce văd păsările, această colecție de proză scurtă impecabilă și care merită cât mai multă atenție. O văzusem recomandată pe ici, pe colo, la câțiva autori și mi-am zis că vreau s-o încerc. Fie vorba între noi, de încercat o încercam oricum, dar ce surpriză plăcută a fost, chiar și cu niște așteptări serioase la începerea volumului. Prozele mi s-au părut impecabile, mi-au plăcut tonul, subtilitățile, stilul, micile ascunzișuri și a reușit să mă cucerească mai ales cu prima proză în care vorbește despre un personaj care vrea să scrie. Dar nu reușește să scrie o proză scurtă, deși ideea, imaginea, expectativa, toate erau acolo și eșecul ăla se simte arzând, dar revine rapid distractiv, pentru că scriitorii români sunt tot români, așa că și ei știu să facă haz de necaz, dar totuși se pare că proza tot s-a scris, deși, zice personajul, Mă și vedeam propulsată direct în istoria literaturii, gata, ce să mai, dau lovitura, dar, de scris, n-am scris. Știm noi bine cum e asta. Eu mă și dau în vânt teribil după astfel de personaje și narațiuni, așa că eram victima perfectă pentru recidiviștii și prozele Iuliei. Recidiviști, că așa se numește prima proză din Ce văd păsările.
https://ramona.boldizsar.ro/ce-am-cit...
https://ramona.boldizsar.ro/ce-am-cit...
May 28, 2024
Foarte frumos scrise aceste povestiri, atât de natural si intim de parcă am citit despre amintirile mele. Am fost eu în fiecare povestire, așa le-am simțit.
Super debut.
Super debut.
October 11, 2024
Un debut exceptional.
April 26, 2024
O carte de care poți să te bucuri confunz într-o zi de Aprilie. Mi-au plăcut mai puține decât mi-au displăcut dar am continuat să citesc. M-a captivat din prima însă m-a și pierdut pe undeva pe la mijloc. Am simțit nevoia de o pauză undeva după "Cel mai sus". Am și râs la unele povești precum "Relații internaționale" la fel de tare cum am rămas fără cuvinte la "Viață normală" pentru că nu am înțeles nimic dar m-a făcut să vreau să caut despre peștii de acvariu.
O carte cu de toate și de ale rele și de ale bune aș zice eu.
"<> , mi-a spus odată un fost iubit, când mă plângeam de blocajul meu. Obișnuia să spună altora că sunt cea mai bună scriitoare de care n-au auzit încă, în timp ce mă mângâia părintește pe cap. Note to self: price formă de apreciere la adresa scrisului tău e un act de sabotaj, mai ales dacă vine din partea bărbatului cu care te culci."
"Vlad o să plece, mâine nici n-o să mai știm de ce ne-am certat, până data viitoare, când fiecare replică de acum va conta, va fi ca un rest de pedeapsă din condamnări anterioare."
"Mama care nu pricepe o iotă din ce spun, mă susține, dar mama nu se pune, ea m-ar susține și dacă aș fi mută."
"Îi arăt ultimele mesaje de la el. Ea le citește cu atenție și-mi spune că-n viață nu merita să suferi după bărbați care scriu cu greșeli gramaticale. "
O carte cu de toate și de ale rele și de ale bune aș zice eu.
"<> , mi-a spus odată un fost iubit, când mă plângeam de blocajul meu. Obișnuia să spună altora că sunt cea mai bună scriitoare de care n-au auzit încă, în timp ce mă mângâia părintește pe cap. Note to self: price formă de apreciere la adresa scrisului tău e un act de sabotaj, mai ales dacă vine din partea bărbatului cu care te culci."
"Vlad o să plece, mâine nici n-o să mai știm de ce ne-am certat, până data viitoare, când fiecare replică de acum va conta, va fi ca un rest de pedeapsă din condamnări anterioare."
"Mama care nu pricepe o iotă din ce spun, mă susține, dar mama nu se pune, ea m-ar susține și dacă aș fi mută."
"Îi arăt ultimele mesaje de la el. Ea le citește cu atenție și-mi spune că-n viață nu merita să suferi după bărbați care scriu cu greșeli gramaticale. "
June 16, 2024
Multe simtaminte!
April 11, 2025
„simt apropierea unei uriașe păsări de pradă, o specie relictă, tăcută se îndreaptă spre mine în picaj, cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, aripile ei cu anvergura de trei metri îmi întunecă vederea, în apărarea mea apuc foarfeca și spintec aerul, pasărea se prăbușește cu un vaiet la picioarele mele. Voi fi ultima, n-am nicio îndoială. În locul ăsta e plin de oameni ale căror planuri n-au funcționat. Am primit atlasul de la tine. Mai trimite-mi. Când ies de aici, vreau să știu totul despre păsări. Îmi iubesc fratele, dar cel mai mult mă simt înfrățită cu condorul californian. Singurul lui duşman natural este omul. Pentru a se lansa, are nevoie de teren în pantă sau de marginea unei prăpăstii. Puii sunt din cale-afară de veseli și neastâmpărați, adesea, ca să-i liniștească, adulții le pun piciorul pe gât și-i presează de pământ, dar asta n-ar fi nimic.”
July 18, 2024
fiice dezamăgite, familii incomplete zguduite de cutremur, fâșii de povești și un stil minunat de a istorisi. asta reușește iulia gherasim să facă în volumul de proză scurtă care surprinde prin viteza și autenticitate. cele de la final sunt mai bune
“a fost o vreme când mama nu mă putea privi fără să se întristeze”
“Daca se-nsela? Poate chiar eram soi rãu. Si eu, si tata, si fratele meu, si toti ai nostri. Poate era ceva iremediabil defect la noi. Peate nu mai rămsese nimic de facut. Nu, n-aveam ce sã patese. in cel mai rau caz, aveam sã mor la volanul unei masini de legenda.”
“a fost o vreme când mama nu mă putea privi fără să se întristeze”
“Daca se-nsela? Poate chiar eram soi rãu. Si eu, si tata, si fratele meu, si toti ai nostri. Poate era ceva iremediabil defect la noi. Peate nu mai rămsese nimic de facut. Nu, n-aveam ce sã patese. in cel mai rau caz, aveam sã mor la volanul unei masini de legenda.”
May 31, 2025
intr-adevăr, Iulia Gherasim pare ca a fost făcută pentru proză scurtă.
April 16, 2024
De fapt, 3* sunt pentru încurajare, cred că are talent, însă povestirile de aici au un aer artificial, ca și cum ar fi prelucrate prea mult. Și mi se par și sărace stilistic.
May 16, 2024
Her stories felt natural, familiar, relevant. I enjoyed some more than others, but I really did appreciate her writing style and some masterful opening lines and phrasings. Recommend this volume for an insightful look into the Romanian psyche.
January 12, 2025
Faine tare, aprope toate povestirile.
April 12, 2024
Mi-e greu să scriu un review tocmai pentru că m-a surprins într-un mod atât de plăcut acest volum și a devenit una dintre cărțile mele preferate de la autori români.
Așadar, încep prin a o felicita pe Iulia Gherasim și sper să o întâlnesc într-o zi.
Bâjbâi în întuneric să aleg cu ce să încep...zic să o iau de la cap la coadă, adică încep cu titlul.
De obicei, titlul unei colecții de proză scurtă ar trebui să fie numele celei mai puternice și calitative proze din antologie sau un titlu care să exprime tema volumului.
'Ce văd păsările', penultima proză din volum, este pe bună dreptate cea care îi dă titlul. Nu știu dacă autoarei îi plac păsările sau a făcut mult research (probabil amândouă variantele), dar prin introducerea tipurilor de păsări ca analogii la oameni și situații, a reușit să descrie frumos, fragil, chiar melancolic, alienarea adultului contemporan, cu un program de la 9 la 17, a cărui job presupune aceleași sarcini efectuate robotic zi de zi. Analogiile cu păsările sunt perfect presărate, deloc forțate, limbajul este natural, nici vorbă de 'info dumping'.
Cu acest prilej am aflat despre pasărea drapneaua neagră, și am facut rapid un Google search, am văzut cât de frumoasă este această specie și am descoperit că există un institut în București care le protejează. Și, cel mai surprinzător, am aflat că drapneaua nu ia contact cu solul aproape deloc; ea mănâncă, doarme și face orice altceva în aer, planând deasupra noastră. Dacă se întâmplă să ajungă la sol, înseamnă că are o problemă gravă. Cât de interesantă este natura, mi-am amintit, citind proza asta. Nici nu te miri, după ce afli toate astea, că protagonista și-ar fi dorit ca mama ei să o nască pasăre migratoare. Superbă proză.
Existe niște teme care leagă toate prozele, așa cum e firesc să fie într-o antologie: dinamica familială, în mod special influențată de prezența sau absența tatălui; în aceeași măsură contează relația protagonistei, care aflăm ici și colo că se numește Roxana, cu tatăl. Ea sau alt copil este veșnic prezent/ă și observă relația ce stă să se ruineze între mamă și tată.
Altfel spus, avem de-a face cu copii nevinovați ca victime colaterale ale alienării post-comuniste, ale nevoii imperioase de bani, astfel încât un părinte se sacrifică și merge să lucreze în străinătate, ceea ce îl schimbă ireversibil (începe recursul la alcool pentru a suplini înstrăinarea de familie, gândurile negre, depresia, certurile).
Alte teme: spiritul corporatist, care este redat cu mult haz în proza 'Interviu', relațiile amoroase sau, de fapt, instabilitatea, prozaicul și chiar vulgaritatea din relațiile contemporane.
În plus, protagonista noastră este mereu cea care se sacrifică: se implică într-o relație cu un muzician văduv, cu 30 de ani mai în vârstă ca ea, care se gândește mai mult la răposata soție decât la prezent (în povestea 'Monolit'), se implică într-o relație cu un bărbat divorțat care are o fetiță, îl primește în casa ei, îi cumpără un acvariu și îl lasă să și-l doteze cu cea mai scumpă aparatură, doar ca la final tot el să plece, dintr-o prostie (în 'Viață normală').
Nu toate prozele sunt la fel de reușite ca mesaj transmis, unele sunt atât de obișnuite încât devin neinteresante (pentru mine, acestea au fost: 'Ordinea lucrurilor', 'Winnetou', 'Nimic despre Patricia' și 'Viață normală', ultima fiind o povestire de care am amintit mai sus, în care se vede că autoarea a făcut research, iar povestea e bine spusă, dar mi s-a părut fără rezoluție, deci nesatisfăcătoare).
De ce i-am acordat totuși acestui volum 5 stele dacă au existat și proze cu care nu am rezonat?
Deoarece are următoarele puncte forte:
- un limbaj simplu, dar care te surpinde cu comparații inedite, cu expresii puternice, care fac din fiecare proză o curgere naturală. Un limbaj necosmetizat ca să 'dea mai bine', ci unul firesc, firesc de frumos. E minunat să citești proză în care nu te împiedici în cuvinte pompoase, greșit alese.
- fiecare poveste (mă rog, sa zicem 90% din ele) a împlinit un cerc perfect. Adică a început într-un punct care s-a înnodat firesc cu finalul, nimic abrupt sau necalculat. Or, asta îi oferă cititorului o senzație de plenitudine și îi indică maturitatea prozei.
Exemplu din prima povestire: 'Deschid folderul "Manuscris", dar, în loc să încep povestirea, ajung să le recitesc pe cele vechi, mai șterg câte o virgulă, mai schimb ordinea textelor' și, la final: 'Mai șterg câte o virgulă, mai schimb ordinea textelor. Aș vrea să mai pot face ceva pentru ele.' Acesta e un exemplu 'in your face', altele sunt mai subtile și necesită lectura prozei.
În final, mă rezum să spun că blurbul de pe spatele cărții, în care Marius Chivu spune că Iulia 'ne oferă cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace' este adevărat, realistic, nu apreciere în vânt.
M-am îndrăgostit de proza, expresiile, frazarea Iuliei, și sper să mai citesc multe de la ea în viitor.
Așadar, încep prin a o felicita pe Iulia Gherasim și sper să o întâlnesc într-o zi.
Bâjbâi în întuneric să aleg cu ce să încep...zic să o iau de la cap la coadă, adică încep cu titlul.
De obicei, titlul unei colecții de proză scurtă ar trebui să fie numele celei mai puternice și calitative proze din antologie sau un titlu care să exprime tema volumului.
'Ce văd păsările', penultima proză din volum, este pe bună dreptate cea care îi dă titlul. Nu știu dacă autoarei îi plac păsările sau a făcut mult research (probabil amândouă variantele), dar prin introducerea tipurilor de păsări ca analogii la oameni și situații, a reușit să descrie frumos, fragil, chiar melancolic, alienarea adultului contemporan, cu un program de la 9 la 17, a cărui job presupune aceleași sarcini efectuate robotic zi de zi. Analogiile cu păsările sunt perfect presărate, deloc forțate, limbajul este natural, nici vorbă de 'info dumping'.
Cu acest prilej am aflat despre pasărea drapneaua neagră, și am facut rapid un Google search, am văzut cât de frumoasă este această specie și am descoperit că există un institut în București care le protejează. Și, cel mai surprinzător, am aflat că drapneaua nu ia contact cu solul aproape deloc; ea mănâncă, doarme și face orice altceva în aer, planând deasupra noastră. Dacă se întâmplă să ajungă la sol, înseamnă că are o problemă gravă. Cât de interesantă este natura, mi-am amintit, citind proza asta. Nici nu te miri, după ce afli toate astea, că protagonista și-ar fi dorit ca mama ei să o nască pasăre migratoare. Superbă proză.
Existe niște teme care leagă toate prozele, așa cum e firesc să fie într-o antologie: dinamica familială, în mod special influențată de prezența sau absența tatălui; în aceeași măsură contează relația protagonistei, care aflăm ici și colo că se numește Roxana, cu tatăl. Ea sau alt copil este veșnic prezent/ă și observă relația ce stă să se ruineze între mamă și tată.
Altfel spus, avem de-a face cu copii nevinovați ca victime colaterale ale alienării post-comuniste, ale nevoii imperioase de bani, astfel încât un părinte se sacrifică și merge să lucreze în străinătate, ceea ce îl schimbă ireversibil (începe recursul la alcool pentru a suplini înstrăinarea de familie, gândurile negre, depresia, certurile).
Alte teme: spiritul corporatist, care este redat cu mult haz în proza 'Interviu', relațiile amoroase sau, de fapt, instabilitatea, prozaicul și chiar vulgaritatea din relațiile contemporane.
În plus, protagonista noastră este mereu cea care se sacrifică: se implică într-o relație cu un muzician văduv, cu 30 de ani mai în vârstă ca ea, care se gândește mai mult la răposata soție decât la prezent (în povestea 'Monolit'), se implică într-o relație cu un bărbat divorțat care are o fetiță, îl primește în casa ei, îi cumpără un acvariu și îl lasă să și-l doteze cu cea mai scumpă aparatură, doar ca la final tot el să plece, dintr-o prostie (în 'Viață normală').
Nu toate prozele sunt la fel de reușite ca mesaj transmis, unele sunt atât de obișnuite încât devin neinteresante (pentru mine, acestea au fost: 'Ordinea lucrurilor', 'Winnetou', 'Nimic despre Patricia' și 'Viață normală', ultima fiind o povestire de care am amintit mai sus, în care se vede că autoarea a făcut research, iar povestea e bine spusă, dar mi s-a părut fără rezoluție, deci nesatisfăcătoare).
De ce i-am acordat totuși acestui volum 5 stele dacă au existat și proze cu care nu am rezonat?
Deoarece are următoarele puncte forte:
- un limbaj simplu, dar care te surpinde cu comparații inedite, cu expresii puternice, care fac din fiecare proză o curgere naturală. Un limbaj necosmetizat ca să 'dea mai bine', ci unul firesc, firesc de frumos. E minunat să citești proză în care nu te împiedici în cuvinte pompoase, greșit alese.
- fiecare poveste (mă rog, sa zicem 90% din ele) a împlinit un cerc perfect. Adică a început într-un punct care s-a înnodat firesc cu finalul, nimic abrupt sau necalculat. Or, asta îi oferă cititorului o senzație de plenitudine și îi indică maturitatea prozei.
Exemplu din prima povestire: 'Deschid folderul "Manuscris", dar, în loc să încep povestirea, ajung să le recitesc pe cele vechi, mai șterg câte o virgulă, mai schimb ordinea textelor' și, la final: 'Mai șterg câte o virgulă, mai schimb ordinea textelor. Aș vrea să mai pot face ceva pentru ele.' Acesta e un exemplu 'in your face', altele sunt mai subtile și necesită lectura prozei.
În final, mă rezum să spun că blurbul de pe spatele cărții, în care Marius Chivu spune că Iulia 'ne oferă cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace' este adevărat, realistic, nu apreciere în vânt.
M-am îndrăgostit de proza, expresiile, frazarea Iuliei, și sper să mai citesc multe de la ea în viitor.
This entire review has been hidden because of spoilers.
October 16, 2025
Volumul Iuliei Gherasim e ca o fereastră deschisă spre intimități urbane, unde aerul nu e mereu proaspăt, dar e autentic. Prozele sunt scurte, dar nu ușoare. Te prind într-un ritm de observație tăcută, în care nimic nu explodează, dar totul se fisurează.
Ce funcționează:
Vocea narativă e recognoscibilă: Gherasim scrie ca și cum ar nota gânduri pe marginea unei ședințe de terapie. E o voce care nu se grăbește, dar nici nu te menajează.
Personajele sunt vii prin imperfecțiuni: Nu sunt simpatice, dar sunt reale. Femei care se tem, se închid, se revoltă în tăcere.
Temele sunt contemporane fără să fie trendy: anxietatea, burnout-ul, maternitatea, alienarea în cuplu — toate sunt tratate cu o luciditate care nu caută efecte.
Ce scârțâie:
Unele povestiri par exerciții stilistice: Frumoase ca formă, dar lipsite de vibrație. Parcă scrise pentru a fi admirate, nu simțite.
Finaluri suspendate care nu provoacă, ci frustrează: Nu toate textele reușesc să lase o urmă. Unele se evaporă imediat după ce le citești.
Inconstanță între povestiri: Unele sunt bijuterii, altele par neterminate sau prea criptice.
Povestiri care rămân:
„Recidiviștii” – o disecție a relațiilor care se repetă ca o greșeală în buclă.
„Ce văd păsările” – un monolog interior care te face să te întrebi ce vezi tu, de fapt, din viața ta.
Povestiri mai slabe:
Cele în care vocea se mută la persoana a treia pierd din forță. Parcă autoarea se distanțează prea mult și lasă cititorul în derivă.
Verdict: 3,5/5
E un volum care nu se citește pentru acțiune, ci pentru atmosferă. Pentru acel moment în care recunoști o frică, o tăcere, o oboseală care e și a ta. Nu toate povestirile sunt memorabile, dar cele care sunt — te urmăresc.
Ce funcționează:
Vocea narativă e recognoscibilă: Gherasim scrie ca și cum ar nota gânduri pe marginea unei ședințe de terapie. E o voce care nu se grăbește, dar nici nu te menajează.
Personajele sunt vii prin imperfecțiuni: Nu sunt simpatice, dar sunt reale. Femei care se tem, se închid, se revoltă în tăcere.
Temele sunt contemporane fără să fie trendy: anxietatea, burnout-ul, maternitatea, alienarea în cuplu — toate sunt tratate cu o luciditate care nu caută efecte.
Ce scârțâie:
Unele povestiri par exerciții stilistice: Frumoase ca formă, dar lipsite de vibrație. Parcă scrise pentru a fi admirate, nu simțite.
Finaluri suspendate care nu provoacă, ci frustrează: Nu toate textele reușesc să lase o urmă. Unele se evaporă imediat după ce le citești.
Inconstanță între povestiri: Unele sunt bijuterii, altele par neterminate sau prea criptice.
Povestiri care rămân:
„Recidiviștii” – o disecție a relațiilor care se repetă ca o greșeală în buclă.
„Ce văd păsările” – un monolog interior care te face să te întrebi ce vezi tu, de fapt, din viața ta.
Povestiri mai slabe:
Cele în care vocea se mută la persoana a treia pierd din forță. Parcă autoarea se distanțează prea mult și lasă cititorul în derivă.
Verdict: 3,5/5
E un volum care nu se citește pentru acțiune, ci pentru atmosferă. Pentru acel moment în care recunoști o frică, o tăcere, o oboseală care e și a ta. Nu toate povestirile sunt memorabile, dar cele care sunt — te urmăresc.
January 15, 2025
Ce să ne învârtim prin cuvinte. Să o spunem direct: o carte excelentă.
Parcă o citești prea repede, parcă ai mai vrea să te scufunzi în poveștile Iuliei Gherasim. Cu drag aș deschide un alt voluam de al ei. Sper că vor mai urma.
Poveștile sunt spuse de cele mai multe ori din perspectiva un femei tinere sau fete, cu un umor cald și primitor. Cum-necum, autoarea reușește să ofere o atmosferă unică poveștilor ei - chiar și atunci când exploră teme mai întunecate, parcă tot te fac să vrei ca ea să mai fi scris măcar o pagină în plus, doar doar să afli ce s-a mai întâmplat cu personajele.
Parcă o citești prea repede, parcă ai mai vrea să te scufunzi în poveștile Iuliei Gherasim. Cu drag aș deschide un alt voluam de al ei. Sper că vor mai urma.
Poveștile sunt spuse de cele mai multe ori din perspectiva un femei tinere sau fete, cu un umor cald și primitor. Cum-necum, autoarea reușește să ofere o atmosferă unică poveștilor ei - chiar și atunci când exploră teme mai întunecate, parcă tot te fac să vrei ca ea să mai fi scris măcar o pagină în plus, doar doar să afli ce s-a mai întâmplat cu personajele.
October 13, 2024
Știu că în ceea ce o privește pe Iulia Gherasim, aceasta nu este prima dată când iși publică povestirile, însă "Ce văd păsările" reprezintă, fără doar și poate, primul său volum, cartea sa de debut – forma în care autoarea a ales să facă oficial cunoștință cu noi, cu cititorii. Și nu am să neg că mi-a atras din primul moment atenția și ilustrația de pe copertă, realizată de Mihai Theodor Sava, ilustrația care prin asocierile ei aparent paradoxale și neașteptate, m-a purtant instant de la uimire și veselie, la a simți ceva total nelalocul lui, greu, apăsător, recurent, pesimist și optimist totdată – închizând astfel cercul început adineaori. Iar de același tratament, ca să spun așa, am avut parte și în ceea ce privește scrierea (pe care mi-a fost tot mai greu să o las din mână). Avem de a face așadar, cu un roman de debut solid, matur și stabil emoțional, pe care ți-l recomand pentru un intens moment de self-awareness atât individual, cât și generațional. Cu incontestabila mențiune că rating-ul aferent s-a lăsat cum nu se poate mai naiv pradă propriilor mele preferințe și subiectivități.
July 7, 2025
Rar mi se întâmplă să nu pot lăsa din mână un volum de proză scurtă. De regulă chiar îmi e greu după ce investesc într-o povestire, să șterg cu buretele și să mă repliez pentru alta. Dar Iulia Gherasim face niște tranziții atât de organice între povestiri încât pur și simplu nu te poți opri.
Nici măcar când am ajuns la “Ce văd păsările care” care este cea mai criptică și ambiguă dintre ele şi am realizat că am rămas cu prea multe semne de întrebare după, și poate n-ar fi bine să mă arunc în următoarea povestire, nici atunci nu mi-am putut tempera pofta de a citi.
Nu e o colecție pentru cei care au nevoie de finaluri clare. Mai toate povestirile au finaluri deschise. Dar e interesant să te gândești la ce crezi că se întâmplă și de ce așa și nu altfel.
Nu în ultimul rând, e una dintre puținele colecții de proză scurtă în care chiar simt că fiecare povestire are rolul său. Și că și cele care mi-au plăcut mai puțin au totuși rolul lor în ritmul și construcția întregii colecții.
Nici măcar când am ajuns la “Ce văd păsările care” care este cea mai criptică și ambiguă dintre ele şi am realizat că am rămas cu prea multe semne de întrebare după, și poate n-ar fi bine să mă arunc în următoarea povestire, nici atunci nu mi-am putut tempera pofta de a citi.
Nu e o colecție pentru cei care au nevoie de finaluri clare. Mai toate povestirile au finaluri deschise. Dar e interesant să te gândești la ce crezi că se întâmplă și de ce așa și nu altfel.
Nu în ultimul rând, e una dintre puținele colecții de proză scurtă în care chiar simt că fiecare povestire are rolul său. Și că și cele care mi-au plăcut mai puțin au totuși rolul lor în ritmul și construcția întregii colecții.
July 20, 2025
Povestirile sunt teritorii de text limitate, care totusi isi propun sa lase o amprenta puternica in subconstientul nostru. Cand resursele sunt extrem de putine, totul depinde de maiestria cu care autorul inrameaza scene, manipuleaza reflectoarele, sau decanteaza dialoguri pentru a ajunge la esenta.
Volumul acesta contine unele dintre cele mai faine povestiri pe care le-am citit vreodata si pe care le-am inhalat efectiv, simtind cum imi paraziteaza amintirile din copilarie si adolescenta cand si eu traiam la marginea intamplarii, in spatiul de limita. Acolo inca nu s-a intamplat fractura dar tu o intuiesti, citesti semnele, te intrebi cand sau cum dar asta nu poti afla, iar spatiul ala e descris fenomenal de Iulia Gherasim.
Superba carte ✨
Volumul acesta contine unele dintre cele mai faine povestiri pe care le-am citit vreodata si pe care le-am inhalat efectiv, simtind cum imi paraziteaza amintirile din copilarie si adolescenta cand si eu traiam la marginea intamplarii, in spatiul de limita. Acolo inca nu s-a intamplat fractura dar tu o intuiesti, citesti semnele, te intrebi cand sau cum dar asta nu poti afla, iar spatiul ala e descris fenomenal de Iulia Gherasim.
Superba carte ✨
October 19, 2024
Una dintre cele mai frumoase cărți de proză scurtă citite vreodată. Am terminat cartea în două zile și am exclamat : asta da scriitura ! Cât de ușor curge totul. Cât de natural de deapănă poveștile. M-am întors în trecut și, chiar dacă unele amintiri nu sunt chiar plăcute, nu am regretat. Mi-a plăcut mult povestea cu americanul și cea cu cutremurul. Am râs. Am călătorit în timp. Am admirat finalurile. Ce stil. Ce povești. Ador și recomand. Sarcasmul e pe gustul meu. Cu toate că sunt născută cu 12 ani mai devreme, mă regăsesc complet. Și eu, tot Prudent.
https://abisurile.com/category/carti-...
https://abisurile.com/category/carti-...
February 24, 2025
Când citești cărți precum cea scrisă de Iulia Gherasim ai impresia că nu e greu să scrii bine și apoi îți vine să te lași de scris înainte să te fi apucat. Super mișto coperta.
Multe povestiri ce dau piele de găină; la așa titlu, what else? Cel mai mult mi-a plăcut “Nimic despre Patricia”, iar într-un concurs de avioane de hârtie m-am gândit că și ghemotoacele puteau câștiga.
Multe povestiri ce dau piele de găină; la așa titlu, what else? Cel mai mult mi-a plăcut “Nimic despre Patricia”, iar într-un concurs de avioane de hârtie m-am gândit că și ghemotoacele puteau câștiga.
May 25, 2024
Ar trebui, totuși, să mă învăț minte că pur și simplu nu e stilul care mă prinde. Și nici temele, atît cît le-am putut descoperi.
Cu părere de rău, pur și simplu nu am simțit mai nimic citind. Motiv pentru care nici nu știu ce să scriu aici.
Nu m-a prins și punct.
Cu părere de rău, pur și simplu nu am simțit mai nimic citind. Motiv pentru care nici nu știu ce să scriu aici.
Nu m-a prins și punct.
May 5, 2024
Excelent debut!
June 19, 2024
Un volum de debut foarte bun!
October 10, 2024
un debut interesant
January 31, 2025
O carte excelenta. Recomand !
October 10, 2025
Foarte bună, inteligentă, haioasă. Mi-a plăcut.
June 19, 2024
Din cele 14 texte care alcătuiesc volumul, le-am desemnat ca preferate ale mele pe „Relații internaționale” și „Cel mai sus” – foarte diferite una de cealaltă și ca stil, dar mai ales ca temă și subiecte, însă dovezi ale capacității autoarei de a surprinde și a reda o varietate mare de personaje, trăiri și realități sociale.
„Relații internaționale” mi s-a părut teribil de amuzantă, deși cu tușe tragi-comice, fiind totodată și relatable – vrei sau nu, e posibil să te cam regăsești în personajul care vrea să fie în rând cu celelalte, dat fiind fundalul de viață de student, când „să ai o cameră întreagă la dispoziție era un lux” (pag. 119). Și pe care viața îl trage pe sfoară bătându-și joc de toate speranțele și sentimentele celui în cauză, parcă dovedind că nimic bun nu se poate întâmpla unora dintre noi.
De cealaltă parte, „Cel mai sus” mi s-a părut o Românie în miniatură, un text reprezentativ pentru o societate marcată de lipsuri financiare și emoționale, cu părinți care pleacă la muncă și minori care rămân să pună-n golurile rămase ce reușesc ei să deducă. Dacă reușesc. Textul Iuliei Gherasim vorbește despre dezumanizare, înstrăinare, separări și dependențe, toate învăluite de un abur al violenței amestecate cu alcool și lipsă de comunicare.
Integral, aici: https://ancazaharia.ro/ce-vad-pasarile/
„Relații internaționale” mi s-a părut teribil de amuzantă, deși cu tușe tragi-comice, fiind totodată și relatable – vrei sau nu, e posibil să te cam regăsești în personajul care vrea să fie în rând cu celelalte, dat fiind fundalul de viață de student, când „să ai o cameră întreagă la dispoziție era un lux” (pag. 119). Și pe care viața îl trage pe sfoară bătându-și joc de toate speranțele și sentimentele celui în cauză, parcă dovedind că nimic bun nu se poate întâmpla unora dintre noi.
De cealaltă parte, „Cel mai sus” mi s-a părut o Românie în miniatură, un text reprezentativ pentru o societate marcată de lipsuri financiare și emoționale, cu părinți care pleacă la muncă și minori care rămân să pună-n golurile rămase ce reușesc ei să deducă. Dacă reușesc. Textul Iuliei Gherasim vorbește despre dezumanizare, înstrăinare, separări și dependențe, toate învăluite de un abur al violenței amestecate cu alcool și lipsă de comunicare.
Integral, aici: https://ancazaharia.ro/ce-vad-pasarile/
Displaying 1 - 30 of 30 reviews