In urma cu mai bine de un deceniu si jumatate, ziaristii Andrei Craciun si Vlad Stoicescu au incercat sa gaseasca ultimii supravietuitori ai ororilor din secolul al XX-lea. Printre ei, evrei, oameni care au scapat cu viața in trenurile mortii plecate de la Iasi in Transnistria sau la Auschwitz.
Dintre acei supravietuitori mai traiesc astazi doar Miriam Korber-Bercovici si Leonard Zaicescu, restul au plecat in lumea celor drepti.
Au ramas insa aceste portrete care, daca nu aveau sa fie reunite intr-un volum, se vor fi pierdut pentru totdeauna. Recitite dupa aproape 20 de ani, ele dezvaluie un continent indepartat si au puterea sa redea increderea in umanitate. Ce ramane cand totul se sfarseste?
Un om nu moare, de fapt, decat atunci cand numele sau nu mai este amintit. Nu vrem sa ii lasam sa moara pe Andrei Calarasu, Iancu Tucarman, Libe Havas-Burihovici, Otto Adler, Liviu Beris, Ioan Gottlieb.
Avem aici mărturiile a opt români supraviețuitori ai Holocaustului, culese și publicate inițial în 2009. De fapt, nu sunt mărturii, sunt portrete – un gen ziaristic din ce în ce mai rar. Portretele sunt scrise foarte bine. Sunt emoționante și tulburătoare. Lovesc exact cum trebuie și (sper) unde trebuie. Deși e un volum micuț, ar putea fi citit lejer într-o jumătate de oră, totuși nu ai cum să nu faci pauze în care să te reculegi și să te liniștești.
Acum, în 2024, din cei opt mai sunt în viață doar doi. Șase dintre ei (dar și alții) au fost intervievați la sfârșitul anilor ’90 de Shoah Foundation/Visual History Archive, organizație înființată de Steven Spielberg după ce a făcut Schindler’s List. Unele mărturii video sunt disponibile dacă îți faci cont, la altele poți ajunge doar printr-o instituție (bibliotecă) cu acces instituțional. Despre Leonard Zăicescu a apărut un articol recent în Europa Liberă. Trei din supraviețuitorii din acest volum au publicat cărți/memorii despre Holocaust.
O compilație de interviuri/eseuri menite să salveze de la uitare numele câtorva supraviețuitori ai Holocaustului românesc. De cealaltă parte, supraviețuitorii au acceptat să-și spună povestea pentru că au văzut pericolul negaționismului din ce în ce mai vizibil, nu doar în România - e nevoie ca oamenii să cunoască și mai ales să realizeze că acele orori au fost adevărate, oricât de neverosimile ar părea unui Gen Z.
Spre deosebire de alte scriituri pe aceeași temă, sunt suficient de scurte cât să poată fi digerate de cei mai sensibili, dar suficient de consistente cât să impresioneze și să ofere câteva repere celor ce vor citi mai mult. Și e mare nevoie să se citească, să se scrie, să se filmeze, să se predea și să se vorbească mai mult despre crimele comise de români în odioșii ani 30-40 și pe care cu atâta cinism le ascundem sub preș.
Stilul scriiturii are și el farmecul său, daca cineva putea povesti cu farmec asemenea mărturii, Andrei Crăciun și Vlad Stoicescu chiar au făcut cinste supraviețuitorilor prin sensibilitatea și candoarea cu care au reușit să salveze de la dispariție amintiri ce nu ar fi trebuit să existe.