What do you think?
Rate this book
Teme
Când am publicat, acum aproape o jumătate de secol, întâia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Îmi convenea, în schimb, formula lor lapidară, de „efemeride“ , în stare să-mi ofere un spațiu publicistic pentru preocupări momentane, care nu aveau nici suită (mi se întâmpla, ca și astăzi, să sar de la una la alta, urmărind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau cărți. Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut și că, departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul distinct. Abia recitindu-le am înțeles că, în esența lor, erau de fapt niște încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură și, poate, și pe unii specialiști, să vadă cu alți ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenția inconștientă din care s-au născut era mai puțin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectură și la gândire. Nu aveam pretenția să rezolv nimic, doream doar să provoc rezolvări.
Precizez că „provocarea“ (câtă este!) din „temele“ mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrâncioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.
Precizez că „provocarea“ (câtă este!) din „temele“ mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrâncioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.
- GenresRomanian Literature
568 pages, Hardcover
First published January 1, 2011
About the author
Nicolae Manolescu
59 books17 followersNicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan, este un academician, critic literar, editorialist, profesor universitar, eseist, istoric literar si politician roman. Este considerat a fi unul din cei mai importanti critici literari contemporani.
Biografie
S-a nascut intr-o familie de profesori de liceu, membri ai PNL. Tatal sau, Petru Apolzan era originar din Sibiel, cu ascendenta in Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, era profesoara de limba franceza, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. In anul 1953, dupa arestarea parintilor sai din motive politice, a fost infiat de bunicul matern si a luat numele acestuia, Manolescu. Momentul arestarii tatalui sau, privit prin ochii copilului, este evocat in volumul cu caracter autobiografic Cititul si scrisul.
Studii
In 1956 a absolvit studii la gimnaziul si liceul la Sibiu. In 1962 devine licentiat al Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. In 1974 obtine titlul de Doctor in Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din Bucuresti. Teza de doctorat a stat la baza cartii Contradictia lui Maiorescu, o ampla incursiune critica, un eseu biografic si psihanalitic, si un exercitiu de hermeneutica necesar, intrucat studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesiva de catre criticii proletcultisti care vedeau in Maiorescu un simplu dusman de clasa.
Cariera profesionala
Cariera didactica universitara la Catedra de literatura romana a Facultatii de Filologie din Bucuresti inceputa in 1963, este numit profesor titular in 1990. Debuteaza cu cronica literara in Gazeta literara. Devine apoi cronicar literar al Romaniei Literare vreme de treizeci de ani, o buna parte din timp sub conducerea lui George Ivascu. A coordonat lucrarile Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poetilor optzecisti pana la desfiintarea acestuia, din ratiuni politice. Din 1990 devine director si editorialist al revistei Romania Literara. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 pana in 1972. Cronicar al revistei Romania literara din 1972 pana in 1989. Din 2005 este ales presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Din 2006 a fost numit in functia de ambasador al Romaniei la UNESCO. Daca opera sa publicistica ar fi publicata integral, ar depasi usor 40 de volume. O editie foarte selectiva a aparut la editura Aula, sub tilul Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu in anul 2002. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele in anul 1966.
Cariera politica
Este membru fondator al Aliantei Civice. Devine presedinte al Partidului Alianta Civica (PAC) (ales in iulie 1991). Partidul a fost membru al Conventiei Democrate Romane, pe listele careia Nicolae Manolescu a fost ales, in septembrie, ca senator.In legislatura 1992-1996, a fost ales senator PAC de Sibiu. In 1992 PAC impreuna cu PL'93 au infiintat Alianta Nationala Liberala (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la presedintie. Si-a depus candidatura pe 20 septembrie 1992. In 1998 P.A.C., partidul infiintat de Nicolae Manolescu, fuzioneaza cu PNL, intr-o tentativa de unificare a miscarii liberale. In anul 2000 demisioneaza din functia de presedinte al Consiliului National al P.N.L. si se retrage din viata politica.
În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.
Biografie
S-a nascut intr-o familie de profesori de liceu, membri ai PNL. Tatal sau, Petru Apolzan era originar din Sibiel, cu ascendenta in Apoldu de Jos. Mama sa, Sabina, era profesoara de limba franceza, a fost profesoara lui Virgil Ierunca. In anul 1953, dupa arestarea parintilor sai din motive politice, a fost infiat de bunicul matern si a luat numele acestuia, Manolescu. Momentul arestarii tatalui sau, privit prin ochii copilului, este evocat in volumul cu caracter autobiografic Cititul si scrisul.
Studii
In 1956 a absolvit studii la gimnaziul si liceul la Sibiu. In 1962 devine licentiat al Facultatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. In 1974 obtine titlul de Doctor in Litere cu teza Opera lui Titu Maiorescu la Universitatea din Bucuresti. Teza de doctorat a stat la baza cartii Contradictia lui Maiorescu, o ampla incursiune critica, un eseu biografic si psihanalitic, si un exercitiu de hermeneutica necesar, intrucat studiile despre Maiorescu sufereau de politizarea excesiva de catre criticii proletcultisti care vedeau in Maiorescu un simplu dusman de clasa.
Cariera profesionala
Cariera didactica universitara la Catedra de literatura romana a Facultatii de Filologie din Bucuresti inceputa in 1963, este numit profesor titular in 1990. Debuteaza cu cronica literara in Gazeta literara. Devine apoi cronicar literar al Romaniei Literare vreme de treizeci de ani, o buna parte din timp sub conducerea lui George Ivascu. A coordonat lucrarile Cenaclului de luni, la care au debutat majoritatea poetilor optzecisti pana la desfiintarea acestuia, din ratiuni politice. Din 1990 devine director si editorialist al revistei Romania Literara. Cronicar al revistei Contemporanul din 1962 pana in 1972. Cronicar al revistei Romania literara din 1972 pana in 1989. Din 2005 este ales presedinte al Uniunii Scriitorilor din Romania. Din 2006 a fost numit in functia de ambasador al Romaniei la UNESCO. Daca opera sa publicistica ar fi publicata integral, ar depasi usor 40 de volume. O editie foarte selectiva a aparut la editura Aula, sub tilul Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu in anul 2002. A debutat editorial cu volumul Lecturi infidele in anul 1966.
Cariera politica
Este membru fondator al Aliantei Civice. Devine presedinte al Partidului Alianta Civica (PAC) (ales in iulie 1991). Partidul a fost membru al Conventiei Democrate Romane, pe listele careia Nicolae Manolescu a fost ales, in septembrie, ca senator.In legislatura 1992-1996, a fost ales senator PAC de Sibiu. In 1992 PAC impreuna cu PL'93 au infiintat Alianta Nationala Liberala (ANL). La Congresul extraordinar al ANL, Nicolae Manolescu a fost desemnat candidat la presedintie. Si-a depus candidatura pe 20 septembrie 1992. In 1998 P.A.C., partidul infiintat de Nicolae Manolescu, fuzioneaza cu PNL, intr-o tentativa de unificare a miscarii liberale. In anul 2000 demisioneaza din functia de presedinte al Consiliului National al P.N.L. si se retrage din viata politica.
În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
December 29, 2011
Pentru mine, Nicolae Manolescu ramine vocea incontestabila a criticii romanesti actuale, voce la fel de autoritara ca aceea a lui Titu Maiorescu in secolul al XIX-lea sau a lui George Calinescu in perioada interbelica.
Temele sale, in mare parte articole strinse din Luceafarul, Contemporanul, Amfiteatru, Romania literara etc. si publicate in mai multe volume incepind din 1971 sint eseuri care te poarta prin cultura romaneasca si universala fara vreo ordine aparenta.
Redau mai jos citeva fragmente din recenzia Gabrielei Gheorghişor, aparuta in Ramuri, Nr. 5 din mai 2011, sub titlul "Tema Nicolae Manolescu", a carei lectura (mult mai proaspata decit a mea) se potriveste propriilor mele amintiri despre aceasta carte:
"Temele reprezintă, în primul rând, un spaţiu al libertăţii gândirii. Un spaţiu în care gândirea îşi permite ori, mai degrabă, îşi cucereşte luxul disponibilităţii supreme: al flirtului cu varietatea ideilor, al capriciului de lectură şi al versatilităţii făţişe, al hazardului şi al ipotezelor spectaculoase, al paradoxului şi al jocului (un iocari serio, fireşte). De aceea, Nicolae Manolescu devine aici mai mult decât un critic. Nu folosesc întâmplător formula aceasta, folosită undeva de Lucian Raicu şi care i se potrivea perfect şi sieşi. Prin recitirea din unghiuri noi, imprevizibile a unor opere canonice, prin chestionarea adevărurilor ready made, prin demontarea unor prejudecăţi şi clişee, critice sau de altă natură, prin revelarea unor analogii surprinzătoare, prin detectarea contradictoriului, prin aportul confesiv-autobiografic şi chiar prin unele teme ale Temelor (cititul şi scrisul, literatura rusă, Proust etc.), Manolescu pare cât se poate de apropiat de Raicu. Însă Manolescu, fiind mai mult decât un critic, nu este niciodată mai puţin decât un critic. E adevărat că, în destule articole ale volumului, textele literare se dovedesc pretexte pentru reflecţia psihologică, socială şi politică. De parcă autorul, claustrat într-o bibliotecă, fuge mereu cu gândul la lumea de-afară, căci fiecare carte citită îi trezeşte amintirea ei. Îl interesează, prin urmare, şi pe acest cititor nesăţios, ca şi pe Lucian Raicu, revelaţia existenţială, sucul vieţii distilat în alambicul livresc, pe scurt, acel dincolo de literatură. Dar – surpriză! –, pentru Manolescu, dincolo de literatură e tot literatură. Şi nu doar fiindcă spune că îşi „închipuie lumea ca pe o carte“, ci pentru că lumea însăşi nu are niciun sens (putând fi echivalată cu neantul) în lipsa interpretării – care este, de asemenea, „literatură“, ca viziune şi expresie ale unei subiectivităţi. Viaţa oricui, a lumii, în genere, constituie „dosul unui covor“, cu firele şi nodurile lui încâlcite, cu imaginea lui haotică şi incomprehensibilă, şi numai interpretarea contează, adică instituirea unei semnificaţii – „desenul din covor“. O metaforă critică ce incumbă ordinea criticii (nu altceva era „jocul de-a bibliotecarul“ al copilului Manolescu, el semnalând, de timpuriu, „instinctul unei ordini specifice de cărţi“). Şi dacă numai interpretarea contează, interpretantul, la fel de candid ca ţâncul ce-şi întocmea catalogul propriei biblioteci, ar putea exclama precum regele Franţei: „Lumea sunt eu!“. E drept că borgesianul Manolescu îşi asumă, cu falsă modestie, condiţia de „simplu“ (ghilimetizarea cuvântului îmi aparţine) „comentator de lumi, reale sau imaginare, un parazit util al creaţiei, umbra ei indispensabilă (căci îi ia măsura)“. Plusează, apoi, în sensul umilităţii condiţiei hermeneutului, caracterizându-l pe Borges: „Este cel mai mare eseist şi critic literar din lume în această a doua parte a secolului XX. Nu vă amăgiţi: ficţiunile lui, povestirile lui nu sunt decât eseuri, comentarii. Nu e dumnezeu, e un umil filolog, care descifrează cartea de nisip a vieţii“. Dar tot Manolescu, într-un text pseudo-dialogal şi maieutic, în care aspiră să ajungă la esenţa criticii literare, sugerează că, în absenţa criticului, o-pera nu există. În ciuda aparentului paradox, comentatorul/ criticul rămâne, de fapt, adevăratul dumnezeu (al lumii şi al literaturii): „Ce este criticul, în faţa operelor impenetrabile, dacă nu un alt Borges încercând să dea viaţă lui Averroes? Opera nu există decât dacă criticul se proiectează în ea şi, în acelaşi timp, ca să fie critic, trebuie să existe o operă în care să se poată proiecta.// Critica nu e simplă căutare: ea presupune, deopotrivă cu încredinţarea că nici un răspuns precis nu se va găsi vreodată la apelul operei, puterea de a merge până la capătul fără capăt al căutării. «În clipa în care încetez a mai crede în el – îşi încheie Borges povestirea – Averroes dispare»“. De aceea, Manolescu nu ascunde că, în critică, nu-l încântă atât erudiţia, cât originalitatea interpretării, a ideilor. La limită, ideea critică ingenioasă poate „inventa“ chiar şi documentul de istorie literară: „Trebuie să ştii să şi visezi pe marginea foii albe, nu numai s-o îndeşi de semne corecte şi care decurg fatal unele din altele, trebuie să ai curajul să te încredinţezi, măcar din când în când, inspiraţiei de moment, chiar dacă ea pare să-ţi conducă paşii într-o direcţie primejdioasă“.
Pe Manolescu îl mai desparte de Lucian Raicu şi atitudinea profesorală. Prin profesoral nu înţeleg, în cazul său, didacticism. E vorba despre marota limpezimii şi a clarităţii discursului, care are la bază, ca o condiţie sine qua non, claritatea gândirii: „ajunge să gândeşti limpede ca să te exprimi la fel“. Graţie acestei griji pentru inteligibilitatea scrisului, textele lui Manolescu au rigoarea unor demonstraţii matematice: la înlănţuirea logică a argumentelor se adaugă exprimarea precisă, nealambicată, fără arcane semantice, în care frazele se succed armonios, cu elansări pregătitoare şi tăieturi ferme punctând esenţialul comunicării. Însă acest stil al luminişului comunicaţional nu exclude, cum bine ştim, nici expresivitatea formulărilor, şi nici plasticitatea metaforică. Revenind la postura de profesor, rememorarea unei amintiri din copilărie, pe lângă faptul că e hazlie, vădeşte înclinaţia lui Manolescu de „învăţător“ precoce: „în clasele primare fiind, îi dădeam un soi de meditaţii benevole (şi, de altfel, nesolicitate) fratelui meu cu aproape trei ani mai mic, în vreme ce el, aşezat pe un scaun, începea să se deprindă cu viitoarele lui ore de şcoală. De aceea, probabil, întrebat de unul ori altul ce fac eu, răspundea pe limba lui de copil: «nenea chie». Vezi bine, nenea, adică eu, scria, dar nu pentru sine, ci pentru elevul pe care şi-l alesese“. Profesorul şi cronicarul literar refugiat în Teme livrează mai puţin informaţii, căci miza eseurilor rezidă în antrenamentul minţii: a sa şi a altora. Ba, mai mult, profesorul învaţă continuu, căci moare de curiozitate să ştie „totul“ („am visat, în secret, la competenţa aproape universală a unui Leonardo“). S-ar zice că profesorul are, de fapt, nostalgia Maestrului virtual. Pe deasupra, Temele „umanizează“ figura manolesciană, smulgând, la un moment dat (moment de sinceritate patetică), masca olimpiană a seninătăţii imperturbabile a criticului imbatabil: „Iată, îmi pun pe obraz masca pe care o port totdeauna când tai şi spânzur. Cât de bine îmi ascunde ea, masca mea impasibilă, care nu mă trădează, teama, ezitările, scrupulele! Pot s-o şi scot când nu mă vede nimeni, ca să-mi dezmorţesc puţin spiritul. Dar pe cealaltă, haina înveninată a îndoielii pe care o port mereu pe dedesubt, blestemat să ard de viu în ea, pe aceea când o voi lepăda, când o voi lepăda?“. Dar, cu toată „relaxarea“ acestor peregrinări livresc-culturale, nu pierzi niciodată din vedere că, în călăuza afabilă, care pare să nu cunoască întotdeauna harta drumurilor, criticul nu doarme niciodată. O observaţie ca o vorbă aruncată în vânt, un cuvânt strecurat în treacăt dau seamă de o instanţă critică, aparent exilată între paranteze. Manolescu este un „atenian“, aşa cum îl eticheta Noica pe Maiorescu, care, comentând „minunat de frumos“ („şi deprimant de exact“) nişte versuri, nu se poate abţine să nu remarce inabilitatea tehnică („deşi rima e greşită“). Adică el e „şi în faţa morţii şi în faţa miracolului poetic, din speţa celor cari au dreptate“ (v. Constantin Noica, „Titu Maiorescu şi lumea noastră“).
Dincolo de prospeţimea tinerească a „bătrânelor“ Teme, pe cât de diverse, pe atât de interesante, unele obsedante (mai ales critica literară), altele năstruşnice (v. „Depanatorii de idei“), volumul lui Manolescu transmite ceva cu adevărat important, datorită puterii de contagiune: plăcerea lecturii şi bucuria comunicării (aceasta din urmă fiind, cum reiese dintr-un eseu despre Erasm, „lecţia umanismului“ clasic). „Cărţile au suflet“ rămâne unul dintre cele mai frumoase elogii aduse cărţilor (comparabil cu ulteriorul „Dans cu o carte“ al lui Gabriel Liiceanu), iar descrierea stilului proustian, de pildă, cuceritoare prin exactitatea ei, întărită de pregnanţa imaginii poetice (v. „Mâna şi stilul“). Însă Manolescu este de citit „pentru el însuşi“ mai mult decât pentru temele despre care scrie. Nu cred să existe performanţă mai mare pentru un critic literar, pentru un mânuitor de condei, în general."
Temele sale, in mare parte articole strinse din Luceafarul, Contemporanul, Amfiteatru, Romania literara etc. si publicate in mai multe volume incepind din 1971 sint eseuri care te poarta prin cultura romaneasca si universala fara vreo ordine aparenta.
Redau mai jos citeva fragmente din recenzia Gabrielei Gheorghişor, aparuta in Ramuri, Nr. 5 din mai 2011, sub titlul "Tema Nicolae Manolescu", a carei lectura (mult mai proaspata decit a mea) se potriveste propriilor mele amintiri despre aceasta carte:
"Temele reprezintă, în primul rând, un spaţiu al libertăţii gândirii. Un spaţiu în care gândirea îşi permite ori, mai degrabă, îşi cucereşte luxul disponibilităţii supreme: al flirtului cu varietatea ideilor, al capriciului de lectură şi al versatilităţii făţişe, al hazardului şi al ipotezelor spectaculoase, al paradoxului şi al jocului (un iocari serio, fireşte). De aceea, Nicolae Manolescu devine aici mai mult decât un critic. Nu folosesc întâmplător formula aceasta, folosită undeva de Lucian Raicu şi care i se potrivea perfect şi sieşi. Prin recitirea din unghiuri noi, imprevizibile a unor opere canonice, prin chestionarea adevărurilor ready made, prin demontarea unor prejudecăţi şi clişee, critice sau de altă natură, prin revelarea unor analogii surprinzătoare, prin detectarea contradictoriului, prin aportul confesiv-autobiografic şi chiar prin unele teme ale Temelor (cititul şi scrisul, literatura rusă, Proust etc.), Manolescu pare cât se poate de apropiat de Raicu. Însă Manolescu, fiind mai mult decât un critic, nu este niciodată mai puţin decât un critic. E adevărat că, în destule articole ale volumului, textele literare se dovedesc pretexte pentru reflecţia psihologică, socială şi politică. De parcă autorul, claustrat într-o bibliotecă, fuge mereu cu gândul la lumea de-afară, căci fiecare carte citită îi trezeşte amintirea ei. Îl interesează, prin urmare, şi pe acest cititor nesăţios, ca şi pe Lucian Raicu, revelaţia existenţială, sucul vieţii distilat în alambicul livresc, pe scurt, acel dincolo de literatură. Dar – surpriză! –, pentru Manolescu, dincolo de literatură e tot literatură. Şi nu doar fiindcă spune că îşi „închipuie lumea ca pe o carte“, ci pentru că lumea însăşi nu are niciun sens (putând fi echivalată cu neantul) în lipsa interpretării – care este, de asemenea, „literatură“, ca viziune şi expresie ale unei subiectivităţi. Viaţa oricui, a lumii, în genere, constituie „dosul unui covor“, cu firele şi nodurile lui încâlcite, cu imaginea lui haotică şi incomprehensibilă, şi numai interpretarea contează, adică instituirea unei semnificaţii – „desenul din covor“. O metaforă critică ce incumbă ordinea criticii (nu altceva era „jocul de-a bibliotecarul“ al copilului Manolescu, el semnalând, de timpuriu, „instinctul unei ordini specifice de cărţi“). Şi dacă numai interpretarea contează, interpretantul, la fel de candid ca ţâncul ce-şi întocmea catalogul propriei biblioteci, ar putea exclama precum regele Franţei: „Lumea sunt eu!“. E drept că borgesianul Manolescu îşi asumă, cu falsă modestie, condiţia de „simplu“ (ghilimetizarea cuvântului îmi aparţine) „comentator de lumi, reale sau imaginare, un parazit util al creaţiei, umbra ei indispensabilă (căci îi ia măsura)“. Plusează, apoi, în sensul umilităţii condiţiei hermeneutului, caracterizându-l pe Borges: „Este cel mai mare eseist şi critic literar din lume în această a doua parte a secolului XX. Nu vă amăgiţi: ficţiunile lui, povestirile lui nu sunt decât eseuri, comentarii. Nu e dumnezeu, e un umil filolog, care descifrează cartea de nisip a vieţii“. Dar tot Manolescu, într-un text pseudo-dialogal şi maieutic, în care aspiră să ajungă la esenţa criticii literare, sugerează că, în absenţa criticului, o-pera nu există. În ciuda aparentului paradox, comentatorul/ criticul rămâne, de fapt, adevăratul dumnezeu (al lumii şi al literaturii): „Ce este criticul, în faţa operelor impenetrabile, dacă nu un alt Borges încercând să dea viaţă lui Averroes? Opera nu există decât dacă criticul se proiectează în ea şi, în acelaşi timp, ca să fie critic, trebuie să existe o operă în care să se poată proiecta.// Critica nu e simplă căutare: ea presupune, deopotrivă cu încredinţarea că nici un răspuns precis nu se va găsi vreodată la apelul operei, puterea de a merge până la capătul fără capăt al căutării. «În clipa în care încetez a mai crede în el – îşi încheie Borges povestirea – Averroes dispare»“. De aceea, Manolescu nu ascunde că, în critică, nu-l încântă atât erudiţia, cât originalitatea interpretării, a ideilor. La limită, ideea critică ingenioasă poate „inventa“ chiar şi documentul de istorie literară: „Trebuie să ştii să şi visezi pe marginea foii albe, nu numai s-o îndeşi de semne corecte şi care decurg fatal unele din altele, trebuie să ai curajul să te încredinţezi, măcar din când în când, inspiraţiei de moment, chiar dacă ea pare să-ţi conducă paşii într-o direcţie primejdioasă“.
Pe Manolescu îl mai desparte de Lucian Raicu şi atitudinea profesorală. Prin profesoral nu înţeleg, în cazul său, didacticism. E vorba despre marota limpezimii şi a clarităţii discursului, care are la bază, ca o condiţie sine qua non, claritatea gândirii: „ajunge să gândeşti limpede ca să te exprimi la fel“. Graţie acestei griji pentru inteligibilitatea scrisului, textele lui Manolescu au rigoarea unor demonstraţii matematice: la înlănţuirea logică a argumentelor se adaugă exprimarea precisă, nealambicată, fără arcane semantice, în care frazele se succed armonios, cu elansări pregătitoare şi tăieturi ferme punctând esenţialul comunicării. Însă acest stil al luminişului comunicaţional nu exclude, cum bine ştim, nici expresivitatea formulărilor, şi nici plasticitatea metaforică. Revenind la postura de profesor, rememorarea unei amintiri din copilărie, pe lângă faptul că e hazlie, vădeşte înclinaţia lui Manolescu de „învăţător“ precoce: „în clasele primare fiind, îi dădeam un soi de meditaţii benevole (şi, de altfel, nesolicitate) fratelui meu cu aproape trei ani mai mic, în vreme ce el, aşezat pe un scaun, începea să se deprindă cu viitoarele lui ore de şcoală. De aceea, probabil, întrebat de unul ori altul ce fac eu, răspundea pe limba lui de copil: «nenea chie». Vezi bine, nenea, adică eu, scria, dar nu pentru sine, ci pentru elevul pe care şi-l alesese“. Profesorul şi cronicarul literar refugiat în Teme livrează mai puţin informaţii, căci miza eseurilor rezidă în antrenamentul minţii: a sa şi a altora. Ba, mai mult, profesorul învaţă continuu, căci moare de curiozitate să ştie „totul“ („am visat, în secret, la competenţa aproape universală a unui Leonardo“). S-ar zice că profesorul are, de fapt, nostalgia Maestrului virtual. Pe deasupra, Temele „umanizează“ figura manolesciană, smulgând, la un moment dat (moment de sinceritate patetică), masca olimpiană a seninătăţii imperturbabile a criticului imbatabil: „Iată, îmi pun pe obraz masca pe care o port totdeauna când tai şi spânzur. Cât de bine îmi ascunde ea, masca mea impasibilă, care nu mă trădează, teama, ezitările, scrupulele! Pot s-o şi scot când nu mă vede nimeni, ca să-mi dezmorţesc puţin spiritul. Dar pe cealaltă, haina înveninată a îndoielii pe care o port mereu pe dedesubt, blestemat să ard de viu în ea, pe aceea când o voi lepăda, când o voi lepăda?“. Dar, cu toată „relaxarea“ acestor peregrinări livresc-culturale, nu pierzi niciodată din vedere că, în călăuza afabilă, care pare să nu cunoască întotdeauna harta drumurilor, criticul nu doarme niciodată. O observaţie ca o vorbă aruncată în vânt, un cuvânt strecurat în treacăt dau seamă de o instanţă critică, aparent exilată între paranteze. Manolescu este un „atenian“, aşa cum îl eticheta Noica pe Maiorescu, care, comentând „minunat de frumos“ („şi deprimant de exact“) nişte versuri, nu se poate abţine să nu remarce inabilitatea tehnică („deşi rima e greşită“). Adică el e „şi în faţa morţii şi în faţa miracolului poetic, din speţa celor cari au dreptate“ (v. Constantin Noica, „Titu Maiorescu şi lumea noastră“).
Dincolo de prospeţimea tinerească a „bătrânelor“ Teme, pe cât de diverse, pe atât de interesante, unele obsedante (mai ales critica literară), altele năstruşnice (v. „Depanatorii de idei“), volumul lui Manolescu transmite ceva cu adevărat important, datorită puterii de contagiune: plăcerea lecturii şi bucuria comunicării (aceasta din urmă fiind, cum reiese dintr-un eseu despre Erasm, „lecţia umanismului“ clasic). „Cărţile au suflet“ rămâne unul dintre cele mai frumoase elogii aduse cărţilor (comparabil cu ulteriorul „Dans cu o carte“ al lui Gabriel Liiceanu), iar descrierea stilului proustian, de pildă, cuceritoare prin exactitatea ei, întărită de pregnanţa imaginii poetice (v. „Mâna şi stilul“). Însă Manolescu este de citit „pentru el însuşi“ mai mult decât pentru temele despre care scrie. Nu cred să existe performanţă mai mare pentru un critic literar, pentru un mânuitor de condei, în general."
July 3, 2024
În evoluția mea, eseurile lui Nicolae Manolescu au jucat un rol decisiv. Probabil și în evoluția altora, nu știu. El m-a ajutat să renunț la stilul „baroc”, la veselia mimată, la fierberea ideatică și la jocurile inutile de cuvinte. Manolescu scrie alb (de parcă ar urmări „gradul zero al scriiturii”), propozițiile lui sînt, de obicei, scurte, nervoase, subiect + predicat, fără adjective inutile, fără zorzoane. Pentru autor, eseul nu e un prilej de a scrie „frumos”, ci unul de a gîndi cît mai liber (deci, critic).
Cam toate textele ridică o întrebare și desfășurarea lor e încercarea (essai) de a-i oferi un răspuns. Provizoriu, se înțelege. Adeseori, titlurile sînt chiar întrebarea, chiar dacă nu e urmată de semnul interogării: „De ce n-a terminat Gogol Suflete moarte” (pp.537-540), „Ce avea Tolstoi de ascuns” (pp.484-486), „Cum se nasc ideile” (467-470), „Cum citim” (pp.359-364), „De ce nu scriu roman” (pp.394-397), „Cum era Tolstoi” (pp.66-67) etc. Nu mai pun la socoteală articolul intitulat „Întrebarea lui Bérenger” (pp.23-24).
Eseurile lui Manolescu se deosebesc de acelea descriptive (anglo-saxonii le-au numit „narative”), de eseurile care evocă o întîmplare de demult, un fapt semnificativ, ori de eseurile compilative, în care autorul face paradă de erudiție. Și cam atît. Le-aș numi „dialectice”, în sensul grecesc al termenului, fixat de Aristotel în ultimele cărți ale Organonului: Topica și Respingerile sofistice. Am mai întîlnit acest tip de eseu doar la doi scriitori: la Borges (în „eseurile dantești”) și la englezul Tim Parks.
Am spus că Manolescu căuta să fie simplu și limpede. Asta nu înseamnă că nu vom găsi în temele sale exprimări ingenioase. Aș oferi două exemple dintr-o sută:
Sau:
Eseurile lui Nicolae Manolescu mereu interesante și, în sensul cel mai bun al cuvîntului, dau de gîndit... (1.07.24, luni)
Cam toate textele ridică o întrebare și desfășurarea lor e încercarea (essai) de a-i oferi un răspuns. Provizoriu, se înțelege. Adeseori, titlurile sînt chiar întrebarea, chiar dacă nu e urmată de semnul interogării: „De ce n-a terminat Gogol Suflete moarte” (pp.537-540), „Ce avea Tolstoi de ascuns” (pp.484-486), „Cum se nasc ideile” (467-470), „Cum citim” (pp.359-364), „De ce nu scriu roman” (pp.394-397), „Cum era Tolstoi” (pp.66-67) etc. Nu mai pun la socoteală articolul intitulat „Întrebarea lui Bérenger” (pp.23-24).
Eseurile lui Manolescu se deosebesc de acelea descriptive (anglo-saxonii le-au numit „narative”), de eseurile care evocă o întîmplare de demult, un fapt semnificativ, ori de eseurile compilative, în care autorul face paradă de erudiție. Și cam atît. Le-aș numi „dialectice”, în sensul grecesc al termenului, fixat de Aristotel în ultimele cărți ale Organonului: Topica și Respingerile sofistice. Am mai întîlnit acest tip de eseu doar la doi scriitori: la Borges (în „eseurile dantești”) și la englezul Tim Parks.
Am spus că Manolescu căuta să fie simplu și limpede. Asta nu înseamnă că nu vom găsi în temele sale exprimări ingenioase. Aș oferi două exemple dintr-o sută:
„Cred că pot să răspund acum la întrebarea pe care am pus-o în titlul acestui articol: Gogol n-a putut termina Suflete moarte..., fiindcă n-a găsit o încheiere potrivită pentru Cicikov. Să-l fi aruncat în temniță (ca Filimon pe Dinu păturică), așa cum merita ticălosul din el? Ar fi fost să-i încalce dreptul la mîntuire... Ar fi fost o dovadă de puritanism din partea autorului. Să-l fi salvat, îngăduindu-i din nou să plece în lume, pe drumurile nesfîrșite ale Rusiei... Ar fi fost să dea satisfacție celor care-l acuzau pe scriitor de imoralitate... sau, mai grav, să ofere un happy end cam ieftin unei povestiri pline de întunecate abisuri morale. Cum să fi procedat? Dacă genialul Gogol n-a știut cum, nu puteți avea pretenția să știu eu” (p.540).
Sau:
„Tortura morală a lui Tolstoi este de a nu reuși să fie ce crede că trebuie să fie, de a rămîne ce este: însă, dacă își disprețuiește din orgoliu condiția, se simte foarte bine în ea. Aceasta e latura cea mai curioasă a omului. El e nefericit pentru că nu se poate ridica la înălțimea unei idei, dar ar fi și mai nefericit dacă ar reuși s-o facă... Se urăște pentru că e slab, dar ce voluptate pune în această ură!” (p.67).
Eseurile lui Nicolae Manolescu mereu interesante și, în sensul cel mai bun al cuvîntului, dau de gîndit... (1.07.24, luni)
Displaying 1 - 3 of 3 reviews