What do you think?
Rate this book
Penumbra
Caruselul amintirilor strabate anevoios prin paienjenisul memoriei. Din cuprins: Jocul umbrelor creeaza forme difuze in clepsidra curg boabele de nisip invelite in secunde Tempus regit actum partea intunecata a Lunii umbre in miscare desenand sabloane corabii esuate pe tarmuri taiate piezis pe atlasul sortii punct de inflexiune in triunghiul Bermudelor Nodul gordian, avatar al carului legat de bolta cu stele exercitiu de imaginatie, holograme cu amplitudini luminoase calea pierduta prin labirinturi de chihlimbar ochii cenusii umbriti de nori somnul pasarii doborata de ascutisul noptii.
200 pages, Paperback
Published January 10, 2024
86 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
March 28, 2026
Romanul „Penumbra” de Sorina Popescu îl încadrez în categoria carte-jurnal în care confesiunile apar ca niște flash-uri fragmentare, fără a fi redate în integralitatea lor cronologică ce compun viața personajului principal feminin. Unul din motivele pentru care m-a atras acest gen de scriere este derularea pe mai multe voci narative, trecând de la cea auctorială spre destăinuirile personajului principal Cora, mai apoi către o a treia voce narativă ce avea să-mi fie relevată la finalul cărții. Un ansamblu descriptiv interesant fără a suprapune conținutul ci îmbogățindu-l în înțelesuri.
Scrutinul la care se supune Cora în destăinuirile ei, adesea cu autoironie, sunt de un realism dezarmant, lipsesc supralicitările leșinate asupra evoluției sale, un modus operandi nu tocmai facil când este să te privești onest în oglindă pentru a reda propriile imperfecțiuni. „Sunt o umbră proiectată pe un ecran imens. Dincolo se află emisfera pe care gravitez ce prezintă o abundență de cratere. Pe solul meu rugos, infertil au germinat în mod miraculos semințe de speranță.”
Modul de prezentare a palierelor vieții nu se limitează la simpla redare a unor amintiri în jurnalul de confesiuni. Prin acele tehnici narative interpuse (pe cele trei voci graduale, uneori succesive) sunt descrise stări, o întreagă pleiadă de senzații țesute în jurul subiectelor prezentate, alese ca dintr-un album cu fotografii în mișcare. Este un deliciu partea de jurnal ce prezintă anii de facultate ai eroinei, petrecuți la căminul studențesc ca apoi tonurile să apară contrastante pe măsură ce trece pe alte segmente temporale. Eșecurile ca și bucuriile mărunte au impact diferit, primele asumate și luptând cu propria ființă pentru a nu le mai repeta (și nu-i prea reușește), cea de-a doua categorie, bucuriile, par să nu-i dea un prea mare impuls pe parcursul alambicat al vieții Corei. „De unde să apară la mine joie de vivre? I-ar trebui mii de ani luminii să mă ajungă. Plutesc în întuneric. Încă mai caut panaceul universal al iluminării. Schimbare de paradigmă, încercări deșarte de a da la o parte întunericul cu care mă deprinsesem, pentru a primi cu bucurie razele soarelui. Și totuși, natura înverzește de fiecare dată după ierni cumplite. Viața merge mai departe!”
Descrierea lucrurilor ce o înconjoară intră în zona percepțiilor extrasenzoriale, sufrageria-dormitor din apartamentul părinților ei, o cameră de trecere între două holuri în care Cora a locuit în anumite etape, i-au creat aceeași senzație de acvariu cu pești zburători, iluzie dobândită din copilărie și amplificată pe parcurs ca o amprentă a habitatului său interior. Cele mai bune prietene ale ei rămân cărțile de literatură în care se adâncește tot mai mult pentru a-și găsi ca alter-ego un personaj de-al lui Hermann Hesse. Cora recunoaște: „sunt lupul de stepă”.
Cea de-a treia voce narativă ne conduce în ultima parte a romanului către o zonă sumbră, cea a bolii Alzheimer și a câtorva întâmplări din căminul de bătrâni unde Cora este internată. De aici încolo, „caruselul amintirilor înaintează cu greu prin păienjenișul memoriei”.
De remarcat faptul că dacă titlurile fiecărui capitol sunt reunite alcătuiesc un poem.
Scrutinul la care se supune Cora în destăinuirile ei, adesea cu autoironie, sunt de un realism dezarmant, lipsesc supralicitările leșinate asupra evoluției sale, un modus operandi nu tocmai facil când este să te privești onest în oglindă pentru a reda propriile imperfecțiuni. „Sunt o umbră proiectată pe un ecran imens. Dincolo se află emisfera pe care gravitez ce prezintă o abundență de cratere. Pe solul meu rugos, infertil au germinat în mod miraculos semințe de speranță.”
Modul de prezentare a palierelor vieții nu se limitează la simpla redare a unor amintiri în jurnalul de confesiuni. Prin acele tehnici narative interpuse (pe cele trei voci graduale, uneori succesive) sunt descrise stări, o întreagă pleiadă de senzații țesute în jurul subiectelor prezentate, alese ca dintr-un album cu fotografii în mișcare. Este un deliciu partea de jurnal ce prezintă anii de facultate ai eroinei, petrecuți la căminul studențesc ca apoi tonurile să apară contrastante pe măsură ce trece pe alte segmente temporale. Eșecurile ca și bucuriile mărunte au impact diferit, primele asumate și luptând cu propria ființă pentru a nu le mai repeta (și nu-i prea reușește), cea de-a doua categorie, bucuriile, par să nu-i dea un prea mare impuls pe parcursul alambicat al vieții Corei. „De unde să apară la mine joie de vivre? I-ar trebui mii de ani luminii să mă ajungă. Plutesc în întuneric. Încă mai caut panaceul universal al iluminării. Schimbare de paradigmă, încercări deșarte de a da la o parte întunericul cu care mă deprinsesem, pentru a primi cu bucurie razele soarelui. Și totuși, natura înverzește de fiecare dată după ierni cumplite. Viața merge mai departe!”
Descrierea lucrurilor ce o înconjoară intră în zona percepțiilor extrasenzoriale, sufrageria-dormitor din apartamentul părinților ei, o cameră de trecere între două holuri în care Cora a locuit în anumite etape, i-au creat aceeași senzație de acvariu cu pești zburători, iluzie dobândită din copilărie și amplificată pe parcurs ca o amprentă a habitatului său interior. Cele mai bune prietene ale ei rămân cărțile de literatură în care se adâncește tot mai mult pentru a-și găsi ca alter-ego un personaj de-al lui Hermann Hesse. Cora recunoaște: „sunt lupul de stepă”.
Cea de-a treia voce narativă ne conduce în ultima parte a romanului către o zonă sumbră, cea a bolii Alzheimer și a câtorva întâmplări din căminul de bătrâni unde Cora este internată. De aici încolo, „caruselul amintirilor înaintează cu greu prin păienjenișul memoriei”.
De remarcat faptul că dacă titlurile fiecărui capitol sunt reunite alcătuiesc un poem.
Displaying 1 of 1 review