What do you think?
Rate this book
Tăcerea vine prima
Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.
„După premiul obținut cu Tot ce i-am promis tatălui meu, în 2021, la Festivalul de la Chambery, Franța, Ioana Maria Stăncescu își consolidează poziția în prima linie a noului val de prozatoare cu cea de-a doua carte: Tăcerea vine prima. Ce-i împinge pe bărbații dintr-o familie să-și abandoneze soțiile – o filiație genetică, o maledicție sau lipsa empatiei între parteneri? Ce împinge o adolescentă să încerce să se sinucidă? Ce șanse are o relație născută pe Facebook să ajungă o poveste de dragoste reală? Dora, o femeie încă tânără, confruntată cu singurătatea muncii de acasă, cu îndepărtarea treptată a fiicei adolescente și cu neînțelegerile cronice cu mama, încearcă să-și obțină dreptul la propria existență. Adevăruri, uneori neplăcute, spuse tăios sau melancolic într-o narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nu-ți permite să lași cartea din mână." Gabriela Adameșteanu
„Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte de-a dreptul luminoasă, îmbrăcată într-o rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.
Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență – pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri." Veronica D. Niculescu
„Suntem martorii mișcărilor de ape unduitoare ale relațiilor din interiorul unei familii, care pare deopotrivă obișnuită, dar și dureros tarată de răni vechi, îngropate sub tăceri. Flashurile din copilăria Dorei, când părinții ei erau tineri, iar bunicii încă mai aveau putere să se împotrivească unul altuia, completează portretele acestei galerii de personaje pentru care durerile nu se limpezesc prin discuții, ci se ascund, o familie în care cuvintele sunt folosite cu partea ascuțită înspre celălalt și în care tăcerea ține loc de multe." Simona Antonescu
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.
„După premiul obținut cu Tot ce i-am promis tatălui meu, în 2021, la Festivalul de la Chambery, Franța, Ioana Maria Stăncescu își consolidează poziția în prima linie a noului val de prozatoare cu cea de-a doua carte: Tăcerea vine prima. Ce-i împinge pe bărbații dintr-o familie să-și abandoneze soțiile – o filiație genetică, o maledicție sau lipsa empatiei între parteneri? Ce împinge o adolescentă să încerce să se sinucidă? Ce șanse are o relație născută pe Facebook să ajungă o poveste de dragoste reală? Dora, o femeie încă tânără, confruntată cu singurătatea muncii de acasă, cu îndepărtarea treptată a fiicei adolescente și cu neînțelegerile cronice cu mama, încearcă să-și obțină dreptul la propria existență. Adevăruri, uneori neplăcute, spuse tăios sau melancolic într-o narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nu-ți permite să lași cartea din mână." Gabriela Adameșteanu
„Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte de-a dreptul luminoasă, îmbrăcată într-o rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.
Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență – pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri." Veronica D. Niculescu
„Suntem martorii mișcărilor de ape unduitoare ale relațiilor din interiorul unei familii, care pare deopotrivă obișnuită, dar și dureros tarată de răni vechi, îngropate sub tăceri. Flashurile din copilăria Dorei, când părinții ei erau tineri, iar bunicii încă mai aveau putere să se împotrivească unul altuia, completează portretele acestei galerii de personaje pentru care durerile nu se limpezesc prin discuții, ci se ascund, o familie în care cuvintele sunt folosite cu partea ascuțită înspre celălalt și în care tăcerea ține loc de multe." Simona Antonescu
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021.
217 pages, Paperback
First published January 1, 2024
13 people are currently reading
575 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 78 reviews
September 25, 2024
4,5 ✨ Citirea acestui roman a fost o experiență foarte personală pentru mine, chiar intimă.
Autoarea vorbește despre traumele și fricile transmise din generație în generație și rănile provocate de ascunderea acestora; deși eu fac mai degrabă parte din generația Flaviei, fiica Dorei, am înțeles-o pe deplin pe cea menționată la urmă, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, le-am înțeles, pe ambele.
Recomand acest roman tuturor femeilor, aflate în momente vulnerabile, puțin întunecate. E plin de esență, dur, dar profund, în momentul citirii, te simți mai puțin singur, și alte persoane au aceleași gânduri la și tine
Am făcut multe sublinieri, dar las mai jos doar câteva citate:
“Copiii nu au voie să își dorească să plece de lângă mame. Când pleacă nu mai sunt copii, dar mamele rămân tot mame. Mamele fără copii sunt ca niște trunchiuri fără picioare, rămân pe loc și nu mai pot merge niciunde.”
“Să crești e dureros pentru că nu te poți oprii.”
“Și mă gândesc că dacă aș putea m-aș urca în mașinuța asta de jucărie, aș apasă pe accelerația ei minusculă și aș pleca departe, cât mai departe, deși eu nu am carnet și nici unde să plec.”
“…singurul lucru pe care puteam să-l fac era să plec, dar eu nu voiam să plec, să plâng, da, dar nu să plec.”
“Multe fetițe sunt rele dacă sunt lăsate singure.”
“Nicio mamă nu vrea să fie rea.”
“… ne făceam acoperiș din brațe și ne feream cum puteam de mâinile și de privirile lui. Avea o căutătură de pasăre, una mare de pradă..”
“.. poți să stai de unul singur, dar nu se face să îți afișezi singurătatea în toate splendoarea ei. Singurătatea trebuie trăită departe de alte priviri și mai ales, nu în spații largi.”
“Cât timp nu se petrece nimic, se poate petrece tot și asta e cu adevărat minunat.”
“Mama nu pune întrebări pentru ca știe deja toate răspunsurile, iar acolo unde nu știe, înseamnă că nu e nimic de știut.”
Autoarea vorbește despre traumele și fricile transmise din generație în generație și rănile provocate de ascunderea acestora; deși eu fac mai degrabă parte din generația Flaviei, fiica Dorei, am înțeles-o pe deplin pe cea menționată la urmă, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, le-am înțeles, pe ambele.
Recomand acest roman tuturor femeilor, aflate în momente vulnerabile, puțin întunecate. E plin de esență, dur, dar profund, în momentul citirii, te simți mai puțin singur, și alte persoane au aceleași gânduri la și tine
Am făcut multe sublinieri, dar las mai jos doar câteva citate:
“Copiii nu au voie să își dorească să plece de lângă mame. Când pleacă nu mai sunt copii, dar mamele rămân tot mame. Mamele fără copii sunt ca niște trunchiuri fără picioare, rămân pe loc și nu mai pot merge niciunde.”
“Să crești e dureros pentru că nu te poți oprii.”
“Și mă gândesc că dacă aș putea m-aș urca în mașinuța asta de jucărie, aș apasă pe accelerația ei minusculă și aș pleca departe, cât mai departe, deși eu nu am carnet și nici unde să plec.”
“…singurul lucru pe care puteam să-l fac era să plec, dar eu nu voiam să plec, să plâng, da, dar nu să plec.”
“Multe fetițe sunt rele dacă sunt lăsate singure.”
“Nicio mamă nu vrea să fie rea.”
“… ne făceam acoperiș din brațe și ne feream cum puteam de mâinile și de privirile lui. Avea o căutătură de pasăre, una mare de pradă..”
“.. poți să stai de unul singur, dar nu se face să îți afișezi singurătatea în toate splendoarea ei. Singurătatea trebuie trăită departe de alte priviri și mai ales, nu în spații largi.”
“Cât timp nu se petrece nimic, se poate petrece tot și asta e cu adevărat minunat.”
“Mama nu pune întrebări pentru ca știe deja toate răspunsurile, iar acolo unde nu știe, înseamnă că nu e nimic de știut.”
July 29, 2024
Minunat. Minunat. Se prea poate să fie cea mai frumoasă surpriză literară de anul acesta. Pentru Dora & toate altele, o inimioară 💜 (mov)
May 15, 2024
Din generație în generație, ni s-au transmis atât de multe tăceri, mai ales nouă, femeilor. De la mamele noastre, de la bunicile noastre, de la străbunicile noastre și chiar și mai departe în arborele genealogic. Am primit ca moștenire tăcerea și o purtăm în brațele noastre ca pe ceva prețios, ducând-o mai departe la fiicele pe care le avem sau pe care le vom avea cândva. Oare se va rupe vreodată acest lanț lung și greu al tăcerilor?
Despre asta vorbește Ioana Maria Stăncescu în noul său roman, "Tăcerea vine prima": despre tăcerea ca traumă transgenerațională și despre rănile care se ascund sub straturi groase de tăceri. Despre lupta care se dă între generații: mame care vor să fie mame bune pentru fiicele lor și nu știu cum; despre fiice care vor să fie înțelese de mamele lor de neînțeles. Despre bărbați care știu doar să părăsească și despre femei care rămân în urmă și se descurcă așa cum știu și cum pot.
Am simțit foarte personale și intime paginile acestei cărți, ca și cum autoarea și-ar fi deschis sufletul în fața mea și mi s-ar fi adresat direct, lăsându-mă să cutreier pe alei pavate cu multe frici. Totodată, am avut impresia că mi s-a pus în față o oglindă, în care am văzut părți din mine și din relația cu femeile din familia mea. Scriitura este atât de frumoasă, având un lirism aparte și fiind încărcată de emoție și de însemnătate. Doare și vindecă, în același timp!
"Tăcerea vine prima", o carte pe care o voi purta în suflet mult timp de acum înainte, la fel cum mi s-a întâmplat și cu cealaltă carte a autoarei, "Tot ce i-am promis tatălui meu", pe care încă o mai recomand și azi, după 4 ani de când am citit-o.
Despre asta vorbește Ioana Maria Stăncescu în noul său roman, "Tăcerea vine prima": despre tăcerea ca traumă transgenerațională și despre rănile care se ascund sub straturi groase de tăceri. Despre lupta care se dă între generații: mame care vor să fie mame bune pentru fiicele lor și nu știu cum; despre fiice care vor să fie înțelese de mamele lor de neînțeles. Despre bărbați care știu doar să părăsească și despre femei care rămân în urmă și se descurcă așa cum știu și cum pot.
Am simțit foarte personale și intime paginile acestei cărți, ca și cum autoarea și-ar fi deschis sufletul în fața mea și mi s-ar fi adresat direct, lăsându-mă să cutreier pe alei pavate cu multe frici. Totodată, am avut impresia că mi s-a pus în față o oglindă, în care am văzut părți din mine și din relația cu femeile din familia mea. Scriitura este atât de frumoasă, având un lirism aparte și fiind încărcată de emoție și de însemnătate. Doare și vindecă, în același timp!
"Tăcerea vine prima", o carte pe care o voi purta în suflet mult timp de acum înainte, la fel cum mi s-a întâmplat și cu cealaltă carte a autoarei, "Tot ce i-am promis tatălui meu", pe care încă o mai recomand și azi, după 4 ani de când am citit-o.
July 7, 2025
O carte dureroasa, dar în ciudat subiectului dur abordat, este scrisa atât de frumos și melodios. Dora, Nina, bunica Victoria, dar și Flavia, sunt niste femei care impresionează. Fiecare prin destinul său. Bărbații? Ei bine, ei sunt prezentați că o specie aparte și de multe ori, imaginea lor nu este chiar una pozitiva. Dar mi-a plăcut destul de mult, deși m-au întristat unele scene - m-am gândit la bunicile mele, femei de la tara care toată viața au luptat pentru copii, soțul a fost mijlocul din universul lor și pe vremea lor mentalitatea era cu totul alta. Mi-aș dori acum ca ele sa mai fie în viața, insa nu mai sunt. Este o carte care te face sa te gândești și la copilărie, la bunici și la relația ta cu proprii părinți. Este o lecție dura care trebuie învățată, dar și un duș rece. M-a făcut să conștientizez niste chestii. Cu siguranță voi mai citi ce scrie aceasta scriitoare.
September 17, 2024
Am observat de la o vreme că sunt atrasă de cărți în care se nuanțează relații de familie complicate, aproape de punctul de prăbușire într-un hău emoțional. Cu cât personajele sunt mai imperfecte, mai disfuncționale, cu cât tânjesc mai mult după iubire ori după dorința de a aparține cuiva sau doar unui loc, cu atât îmi plac mai mult. Încerc deopotrivă să înțeleg mecanismele de construcție cu care scriitorul "s-a jucat" de-a lungul intrigii, dar și propriile resorturi de ce rezonez tocmai cu aceste teme.
Timp de o săptămână, Ioana Maria Stăncescu mi-a povestit în drum spre și de la serviciu, cum stă treaba cu "Tăcerea vine prima". Și când mi-a terminat de citit ultimul capitol, mi-am dorit să o mai ascult încă o dată.
Relațiile de familie ale unei femei divorțate cu un copil adolescent, sunt rafinat analizate, manevrându-se cuvinte precise, nici prea multe, nici prea puține, exact atâtea cât să pot intui tăcerea ca pe un caracter omniprezent, ajustată de la o familie la alta, ca o amprentă generațională, bunecuvântată și blestemată în același timp.
Comunicarea matriarhală este perturbată de o serie de dereglări psiho-emoționale, sincronizarea elementelor "așteptare-efect" producându-se în decalaj, transformând astfel vorbele în cuțite cu două tăișuri. Oamenii acestui roman își ascund decepțiile în spatele tăcerii. Cu cât tăcerea este mai abundentă și mai sufocantă, cu atât învolburarea interioară a personajelor este mai amplă și mai profundă.
Scriitura este una plină de un lirism, cum rar mi-a fost dat să citesc. Din spatele frazelor se strecoară o sensibilitate și o emoție a cuvintelor care nu m-a lăsat indiferentă, determinându-mă indirect la o reflecție asupra tăcerii din familia mea. Ce gândim de fapt când tăcem? Și de ce nu avem curajul să spunem lucrurilor pe nume? Ce frici launtrice înfrânează și amorțesc contactele verbale?
"Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciudă, de milă, de sentimentul ăla de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele ăla pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere."
" (...) îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât (...) să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care dacă te doare, iei paracetamol și trece."
Timp de o săptămână, Ioana Maria Stăncescu mi-a povestit în drum spre și de la serviciu, cum stă treaba cu "Tăcerea vine prima". Și când mi-a terminat de citit ultimul capitol, mi-am dorit să o mai ascult încă o dată.
Relațiile de familie ale unei femei divorțate cu un copil adolescent, sunt rafinat analizate, manevrându-se cuvinte precise, nici prea multe, nici prea puține, exact atâtea cât să pot intui tăcerea ca pe un caracter omniprezent, ajustată de la o familie la alta, ca o amprentă generațională, bunecuvântată și blestemată în același timp.
Comunicarea matriarhală este perturbată de o serie de dereglări psiho-emoționale, sincronizarea elementelor "așteptare-efect" producându-se în decalaj, transformând astfel vorbele în cuțite cu două tăișuri. Oamenii acestui roman își ascund decepțiile în spatele tăcerii. Cu cât tăcerea este mai abundentă și mai sufocantă, cu atât învolburarea interioară a personajelor este mai amplă și mai profundă.
Scriitura este una plină de un lirism, cum rar mi-a fost dat să citesc. Din spatele frazelor se strecoară o sensibilitate și o emoție a cuvintelor care nu m-a lăsat indiferentă, determinându-mă indirect la o reflecție asupra tăcerii din familia mea. Ce gândim de fapt când tăcem? Și de ce nu avem curajul să spunem lucrurilor pe nume? Ce frici launtrice înfrânează și amorțesc contactele verbale?
"Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciudă, de milă, de sentimentul ăla de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele ăla pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere."
" (...) îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât (...) să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi în familie, în familia asta de culegători, de betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care dacă te doare, iei paracetamol și trece."
April 22, 2024
5/5 ⭐
Superbă!
Aici hăul se moștenește.
Și tăcerea.
E o carte cu personaje tăcute care au glas, dar care și-au pierdut vocea.
Recomand „Tăcerea vine prima” și „Tot ce i-am promis tatălui meu”, și orice va mai scrie Ioana.
Superbă!
Aici hăul se moștenește.
Și tăcerea.
E o carte cu personaje tăcute care au glas, dar care și-au pierdut vocea.
Recomand „Tăcerea vine prima” și „Tot ce i-am promis tatălui meu”, și orice va mai scrie Ioana.
May 17, 2025
O, nu, încă o carte despre femei singure care duc cu ele traume perpetuate din generație în generație? Da, încă una. Dar una bună. O carte care m-a ars pe suflet, m-a paralizat, m-a recunoscut. La prima vedere, e un roman în care nu se întâmplă nimic. Dar este exact genul de roman în care îmi place să mă cufund, o mică felie de viață în care suntem cu totul învăluiți în lumea interioară a personajelor.
Ioana Maria Stăncescu a scris o carte grea, dar necesară. „Tăcerea vine prima” nu e doar un roman despre femei, ci despre femei fără bărbați – femei care trebuie să se descurce singure, să îndure, să tacă, să ducă mai departe traume pe care nu le înțeleg complet, dar le trăiesc pe deplin. Este o carte despre durerile care nu se spun și despre cum se perpetuează, pe tăcute, modelele parentale de la o generație la alta.
În centrul romanului este Dora, o femeie care pare adultă, dar nu e neapărat matură. E mai degrabă o copilă îmbrăcată în haine de adult, care se joacă de-a viața serioasă, dar face alegeri nesănătoase, aproape sabotoare. Are o carieră care nu o definește și o imagine de sine erodată de ani întregi de devalorizare. A fost convinsă că e „proastă”, și-a însușit această etichetă fără să o mai chestioneze, fără să observe că, de fapt, nu e deloc așa. Și chiar dacă aș fi vrut să o scutur oleacă, să-i spun să se trezească, nu-i pot nega vulnerabilitatea care transpare cu o sinceritate dureroasă.
Dora este prinsă între o mamă care, la fel ca ea, a fost părăsită de soț pentru o altă femeie, și o fiică adolescentă cu care nu mai poate comunica altfel decât prin țipete, deși conștientizează că acest comportament o îndepărtează și mai mult de Flavia. Își trăiește singurătatea în paradox: „Poți să stai de unul singur, dar nu se cade să-ți afișezi singurătatea.” Așa că o împachetează în postări pe Facebook, în selfie-uri, în gesturi mici căutate cu disperare pentru a primi un like, o validare, un semn că există. Nu are prieteni reali, dar își pune viața virtuală în vitrină, ca pe un produs în speranța că va fi cumpărată sau măcar observată.
Relația cu fiica sa, Flavia, e tensionată, profund marcată de posesivitate și neînțelegeri. Dora face, fără să vrea, aceleași greșeli pe care le-a făcut mama ei cu ea în adolescență. Repetă tipare, perpetuează rănile. Nu știe cum altfel – și poate că nici mama ei nu a știut. Nu se lasă cunoscută de fiica ei, la fel cum mama Dorei nu s-a lăsat cunoscută de ea. „Nici nu știam că îi place verdele.” Câte nu știm, de fapt, despre părinții noștri? Îi cunoaștem vreodată cu adevărat sau doar umplem golurile cu presupuneri? M-a lovit profund această conștientizare a personajului. Eu știam că mamei mele îi place verdele, dar nu pot spune că am cunoscut-o vreodată dincolo de realitatea de a-mi fi mamă.
Un fir roșu care străbate întregul roman este lipsa de comunicare, tăcerea apăsătoare care erodează, în timp, relațiile dintre personaje. „Tăcerea vine prima” este, în esență, un roman al cuvintelor și sentimentelor nespuse, al emoțiilor reținute din teamă, rușine sau neputință. Fiecare femeie din carte poartă în ea o poveste nespusă, o suferință nerostită, o dorință de apropiere blocată de ziduri invizibile, ridicate, de cele mai multe ori, de ea însăși. Frânturi ca „Nu fac multe din lucrurile care-mi trec prin cap. Nu-i spun mamei că o iubesc” m-au zguduit prin simplitatea lor. Am cunoscut această frică de a iubi deschis, această nevoie de a-mi ascunde emoțiile, mai ales față de cei care ar trebui să ne cunoască cel mai bine. Pentru că fac parte din aceeași generație cu Dora, am crescut în contextul aceluiași tip de educație optzecistă, când copilului nu i se spunea „te iubesc” și, drept urmare, nu am învățat decât târziu (chiar prea târziu) să spun „te iubesc”.
Avem multă introspecție, dar dialogurile sunt rare, ezitante, și tocmai absența cuvintelor devine cea mai puternică formă de expresie. Tăcerea nu e doar un simptom al suferinței, ci chiar cauza ei, o moștenire transmisă din mamă în fiică, care lasă urme adânci în suflet și destramă legături care ar fi putut fi salvate printr-un simplu „te iubesc” spus la timp.
Romanul e plin de întrebări incomode, care sapă în adâncimi pe care de multe ori le evităm. Finalul lasă loc pentru o posibilă vindecare între aceste femei care nu știu să comunice, dar care poate încep să învețe să o facă. E o rază de speranță, firavă, dar acolo.
Scriitura e poetică fără să fie prețioasă, precisă fără să fie tăioasă. Fiecare frază pare născută dintr-o durere reală, profundă, dar scrisă cu o eleganță care nu lasă loc melodramei. Ioana Maria Stăncescu scrie cu empatie, cu luciditate și cu o sensibilitate rară despre rănile invizibile care se transmit dintr-o generație în alta. O recomand din tot sufletul tuturor femeilor care au o relație complicată, plină de tăceri incomode, cu mama sau cu fiica lor. Cu mine va rămâne mult timp de acum încolo.
Ioana Maria Stăncescu a scris o carte grea, dar necesară. „Tăcerea vine prima” nu e doar un roman despre femei, ci despre femei fără bărbați – femei care trebuie să se descurce singure, să îndure, să tacă, să ducă mai departe traume pe care nu le înțeleg complet, dar le trăiesc pe deplin. Este o carte despre durerile care nu se spun și despre cum se perpetuează, pe tăcute, modelele parentale de la o generație la alta.
În centrul romanului este Dora, o femeie care pare adultă, dar nu e neapărat matură. E mai degrabă o copilă îmbrăcată în haine de adult, care se joacă de-a viața serioasă, dar face alegeri nesănătoase, aproape sabotoare. Are o carieră care nu o definește și o imagine de sine erodată de ani întregi de devalorizare. A fost convinsă că e „proastă”, și-a însușit această etichetă fără să o mai chestioneze, fără să observe că, de fapt, nu e deloc așa. Și chiar dacă aș fi vrut să o scutur oleacă, să-i spun să se trezească, nu-i pot nega vulnerabilitatea care transpare cu o sinceritate dureroasă.
Dora este prinsă între o mamă care, la fel ca ea, a fost părăsită de soț pentru o altă femeie, și o fiică adolescentă cu care nu mai poate comunica altfel decât prin țipete, deși conștientizează că acest comportament o îndepărtează și mai mult de Flavia. Își trăiește singurătatea în paradox: „Poți să stai de unul singur, dar nu se cade să-ți afișezi singurătatea.” Așa că o împachetează în postări pe Facebook, în selfie-uri, în gesturi mici căutate cu disperare pentru a primi un like, o validare, un semn că există. Nu are prieteni reali, dar își pune viața virtuală în vitrină, ca pe un produs în speranța că va fi cumpărată sau măcar observată.
Relația cu fiica sa, Flavia, e tensionată, profund marcată de posesivitate și neînțelegeri. Dora face, fără să vrea, aceleași greșeli pe care le-a făcut mama ei cu ea în adolescență. Repetă tipare, perpetuează rănile. Nu știe cum altfel – și poate că nici mama ei nu a știut. Nu se lasă cunoscută de fiica ei, la fel cum mama Dorei nu s-a lăsat cunoscută de ea. „Nici nu știam că îi place verdele.” Câte nu știm, de fapt, despre părinții noștri? Îi cunoaștem vreodată cu adevărat sau doar umplem golurile cu presupuneri? M-a lovit profund această conștientizare a personajului. Eu știam că mamei mele îi place verdele, dar nu pot spune că am cunoscut-o vreodată dincolo de realitatea de a-mi fi mamă.
Un fir roșu care străbate întregul roman este lipsa de comunicare, tăcerea apăsătoare care erodează, în timp, relațiile dintre personaje. „Tăcerea vine prima” este, în esență, un roman al cuvintelor și sentimentelor nespuse, al emoțiilor reținute din teamă, rușine sau neputință. Fiecare femeie din carte poartă în ea o poveste nespusă, o suferință nerostită, o dorință de apropiere blocată de ziduri invizibile, ridicate, de cele mai multe ori, de ea însăși. Frânturi ca „Nu fac multe din lucrurile care-mi trec prin cap. Nu-i spun mamei că o iubesc” m-au zguduit prin simplitatea lor. Am cunoscut această frică de a iubi deschis, această nevoie de a-mi ascunde emoțiile, mai ales față de cei care ar trebui să ne cunoască cel mai bine. Pentru că fac parte din aceeași generație cu Dora, am crescut în contextul aceluiași tip de educație optzecistă, când copilului nu i se spunea „te iubesc” și, drept urmare, nu am învățat decât târziu (chiar prea târziu) să spun „te iubesc”.
Avem multă introspecție, dar dialogurile sunt rare, ezitante, și tocmai absența cuvintelor devine cea mai puternică formă de expresie. Tăcerea nu e doar un simptom al suferinței, ci chiar cauza ei, o moștenire transmisă din mamă în fiică, care lasă urme adânci în suflet și destramă legături care ar fi putut fi salvate printr-un simplu „te iubesc” spus la timp.
Romanul e plin de întrebări incomode, care sapă în adâncimi pe care de multe ori le evităm. Finalul lasă loc pentru o posibilă vindecare între aceste femei care nu știu să comunice, dar care poate încep să învețe să o facă. E o rază de speranță, firavă, dar acolo.
Scriitura e poetică fără să fie prețioasă, precisă fără să fie tăioasă. Fiecare frază pare născută dintr-o durere reală, profundă, dar scrisă cu o eleganță care nu lasă loc melodramei. Ioana Maria Stăncescu scrie cu empatie, cu luciditate și cu o sensibilitate rară despre rănile invizibile care se transmit dintr-o generație în alta. O recomand din tot sufletul tuturor femeilor care au o relație complicată, plină de tăceri incomode, cu mama sau cu fiica lor. Cu mine va rămâne mult timp de acum încolo.
Read
March 19, 2025Ceea ce a fost considerat important, ceea ce a fost vizat sa iasă în față, chiar a ieșit foarte bine. Nu am avut nevoie de intrigă, de un motiv mai puternic care sa precipite cartea înspre înainte, deși cred ar fi fost mai ușor cu un asemenea suport sa se sudeze bucățile într-un întreg mai justificat. N-am simțit cartea ca fiind ruptă în fragmente, chiar dacă este alcătuită din părți mici, pentru că exista o fluență naturală, de situație, care pe mine m-a mulțumit. Mi-am dat seama repede ca intenția cărții e sa meargă spre trecut și nu spre viitor, sa lipească scenele consumate pe planul clipei actuale. Personajele nu sunt pregatite să facă ceva, sunt aici ca să-și aducă aminte și să contemple prezentul prin lentila trecutului. Prezentul e un decor, un fundal, el servește mai degraba drept masa procurorului pe care sunt așezate exponatele deja întâmplate, ca niște probe incriminatoare. Ele, probele, arata foarte familiare, aparent nevinovate, fragmente de viata cotidiană care sunt mereu trecute cu vederea de o grămadă dintre noi. Ca intr-o piftie translucida care tremura nonșalantă în frigiderul casnic, exponatele sunt prinse în gelatina familiilor, arătând diferit, carne, leguma sau cartilagiu, stând mai sus sau mai jos pe axa timpului, dar având același gust de la un capăt la altul. Nimeni n-a reușit să sară din oala care le-a gătit și le-a omogenizat.
Sunt fragmente realmente frumoase în roman, categoric citabile, pentru ca Dora are atributul naratorului înzestrat cu puterea de a face sublinierile.
Mi-a fost greu sa rezonez cu frivolitatea Dorei, la ochiul ei exterior deschis spre prea mult amănunt și la ochiul ei interior oarecum miop. Poate ca personajele sunt surprinse prea mult în exercitarea rolurilor și prea puțin în afara lor. Toate aceste femei rămân cvasinecunoscute, niște măști care vorbeau atunci cand trebuie, ceea ce trebuie. Restul e tăcere, poate pentru a scoate in evidenta si mai mult cealaltă tăcere, tăcerea care nu clădește, care surpă și astupă leziunile nelecuite. Dora, care a avut microfonul, a patinat prea mult pe culori preferate, rochițe și șuvițe scăpate de sub ceva, exprimandu-se pe sine în termeni săraci. Astfel ca nu m-a prins deloc ca personalitate. Deși a excelat în capacitatea ei de a evidenția tiparul, modelul, deși l-a văzut și l-a zugrăvit extrem de plastic și cu mare acuitate, Dora a rămas o femeie fără amplitudine, care se gândește la păpuși, agățată de meschinarii minore, cadouri care i-au adus nemulțumire și roluri prea secundare pentru așteptările ei.
În privința bărbaților este chiar puțin ciudată, Dora pare sa aștepte de la ei cam ce n-ar vrea sa fie o femeie pentru un bărbat. Un fel de pretext pentru un anume fel de satisfacție.
Tac-su, fii-mea... astea ma omoară, dar sunt, evident, subiectiva aici. La fel cu "fata", ma duc sa iau fata, vine fata, nu știu, poate pentru că eu nu zic vine baiatu, ma duc sa duc băiatul, decât atunci când este, poate, un necunoscut.
Autoarea mi se pare excelentă cu precadere pe spatii mici, o găsesc savuroasă în fragmente scurte și am gasit-o sclipitoare în termenii aceștia de la prima interacțiune cu scrisul ei. În opinia mea, romanul al doilea e mai bine executat decât primul. "Tăcerea vine prima" este emblematic pentru felul în care evidențiază relațiile mame-fiice si climatul intim din căminele golite de bărbați în care crește un tipar comportamental deformat. Așa cum diferența dintre leac și otrava este uneori foarte mica, tot asa, iubirea poate sufoca sau menține în viață, în funcție de agilitatea și cantitatea în care este oferită. Deși nicio mamă nu vrea sa fie rea, deși în fiecare mamă stă varianta ei tămăduitoare, legatura dintre mame și fiice este și ea un taler cu doua fețe.
Sunt fragmente realmente frumoase în roman, categoric citabile, pentru ca Dora are atributul naratorului înzestrat cu puterea de a face sublinierile.
Mi-a fost greu sa rezonez cu frivolitatea Dorei, la ochiul ei exterior deschis spre prea mult amănunt și la ochiul ei interior oarecum miop. Poate ca personajele sunt surprinse prea mult în exercitarea rolurilor și prea puțin în afara lor. Toate aceste femei rămân cvasinecunoscute, niște măști care vorbeau atunci cand trebuie, ceea ce trebuie. Restul e tăcere, poate pentru a scoate in evidenta si mai mult cealaltă tăcere, tăcerea care nu clădește, care surpă și astupă leziunile nelecuite. Dora, care a avut microfonul, a patinat prea mult pe culori preferate, rochițe și șuvițe scăpate de sub ceva, exprimandu-se pe sine în termeni săraci. Astfel ca nu m-a prins deloc ca personalitate. Deși a excelat în capacitatea ei de a evidenția tiparul, modelul, deși l-a văzut și l-a zugrăvit extrem de plastic și cu mare acuitate, Dora a rămas o femeie fără amplitudine, care se gândește la păpuși, agățată de meschinarii minore, cadouri care i-au adus nemulțumire și roluri prea secundare pentru așteptările ei.
În privința bărbaților este chiar puțin ciudată, Dora pare sa aștepte de la ei cam ce n-ar vrea sa fie o femeie pentru un bărbat. Un fel de pretext pentru un anume fel de satisfacție.
Tac-su, fii-mea... astea ma omoară, dar sunt, evident, subiectiva aici. La fel cu "fata", ma duc sa iau fata, vine fata, nu știu, poate pentru că eu nu zic vine baiatu, ma duc sa duc băiatul, decât atunci când este, poate, un necunoscut.
Autoarea mi se pare excelentă cu precadere pe spatii mici, o găsesc savuroasă în fragmente scurte și am gasit-o sclipitoare în termenii aceștia de la prima interacțiune cu scrisul ei. În opinia mea, romanul al doilea e mai bine executat decât primul. "Tăcerea vine prima" este emblematic pentru felul în care evidențiază relațiile mame-fiice si climatul intim din căminele golite de bărbați în care crește un tipar comportamental deformat. Așa cum diferența dintre leac și otrava este uneori foarte mica, tot asa, iubirea poate sufoca sau menține în viață, în funcție de agilitatea și cantitatea în care este oferită. Deși nicio mamă nu vrea sa fie rea, deși în fiecare mamă stă varianta ei tămăduitoare, legatura dintre mame și fiice este și ea un taler cu doua fețe.
October 29, 2025
welcome to generational trauma and absent men yasss
October 10, 2024
Tăcerea reprezintă primul pas spre închiderea în sine. Imposibilitatea de a transmite direct tot ceea ce simțim reprezintă durerea pe care paginile acestei cărți reușesc să o transmită. Emoționantă, tristă, sfâșietoare.
O simplă femeie divorțată, care își crește singură adolescenta cu care neînțelegerile reprezintă ordinea zilei, Dora, este personajul principal al cărții. Dora nu știe să-și exprime sentimentele nici față de mama sa, dar nici față de fiica sa. În țara în care iubirea nu poate fi rostită în cuvinte, dar nici arătată, Dora încearcă să-și găsească fericirea jonglând printr-un prezent presărat cu activități banale, precum un scurt concediu la Brașov sau la mare, discuții cu străinii pe Facebook sau conversații telefonice cu mama sa. Prezentul ei se întretaie cu trecutul, când Dora era o fetiță, iar bunicii ei încă trăiau. Constanța abandonului venit din partea masculină și incapacitatea bărbaților de a se angaja într-o lume dominată de femei influențează acțiunile personajelor din carte.
Narațiunea liniară, simplă, atât de ușor de urmărit pentru cititor, m-a fascinat. A fost magnific să urmăresc întreaga poveste a Dorei, un personaj simplu, cu care orice femeie din România se poate identifica. Descrierea imposibilității de a cere iubire, înțelegere și tandrețe, perpetuată din generație în generație, pare să se dorească a fi stopată. Din generație în generație ne este tot mai ușor să ne apropiem de copiii noștri, dar încă nu am ajuns să ne putem exprima iubirea în totalitate.
Maria Stăncescu urmărește acest traseu al puterii de a mărturisi iubirea atât de frumos și sincer în această carte. Mi-a plăcut enorm de mult că nu m-am plictisit nicio clipă de “aerul românesc” al cărții, motivul pentru care de obicei ezit să încep o carte scrisă de un autor român. Această minunată autoare a plăsmuit o lume în care o viață simplă cere doar iubire. A fost o carte dureroasă prin simplitatea ei, naturală, dar totodată atât de copleșitoare – un subiect atât de aprofundat și totuși tratat superficial în marea majoritate a cazurilor din literatura contemporană din România.
O simplă femeie divorțată, care își crește singură adolescenta cu care neînțelegerile reprezintă ordinea zilei, Dora, este personajul principal al cărții. Dora nu știe să-și exprime sentimentele nici față de mama sa, dar nici față de fiica sa. În țara în care iubirea nu poate fi rostită în cuvinte, dar nici arătată, Dora încearcă să-și găsească fericirea jonglând printr-un prezent presărat cu activități banale, precum un scurt concediu la Brașov sau la mare, discuții cu străinii pe Facebook sau conversații telefonice cu mama sa. Prezentul ei se întretaie cu trecutul, când Dora era o fetiță, iar bunicii ei încă trăiau. Constanța abandonului venit din partea masculină și incapacitatea bărbaților de a se angaja într-o lume dominată de femei influențează acțiunile personajelor din carte.
Narațiunea liniară, simplă, atât de ușor de urmărit pentru cititor, m-a fascinat. A fost magnific să urmăresc întreaga poveste a Dorei, un personaj simplu, cu care orice femeie din România se poate identifica. Descrierea imposibilității de a cere iubire, înțelegere și tandrețe, perpetuată din generație în generație, pare să se dorească a fi stopată. Din generație în generație ne este tot mai ușor să ne apropiem de copiii noștri, dar încă nu am ajuns să ne putem exprima iubirea în totalitate.
Maria Stăncescu urmărește acest traseu al puterii de a mărturisi iubirea atât de frumos și sincer în această carte. Mi-a plăcut enorm de mult că nu m-am plictisit nicio clipă de “aerul românesc” al cărții, motivul pentru care de obicei ezit să încep o carte scrisă de un autor român. Această minunată autoare a plăsmuit o lume în care o viață simplă cere doar iubire. A fost o carte dureroasă prin simplitatea ei, naturală, dar totodată atât de copleșitoare – un subiect atât de aprofundat și totuși tratat superficial în marea majoritate a cazurilor din literatura contemporană din România.
April 20, 2024
Minunata poveste despre puterea si fragilitatea femeilor.
June 30, 2024
https://ramona.boldizsar.ro/ce-am-cit...
Mă bucur că Ioana Maria Stăncescu a mai scris o carte. Mi-a plăcut destul de mult Tot ce i-am promis tatălui meu, dar Tăcerea vine prima cred că mi-a plăcut și mai mult. M-am apropiat cu grijă de ea și la un moment dat nu eram foarte convinsă dacă-mi place pentru că mi-a luat ceva să mă înțeleg cu personajul narator, o femeie divorțată care se simte foarte singură și care își reamintește lucruri din trecutul ei, lucruri direct legate de femeile din familia ei și de bărbații pe care i-a cunoscut, reflectând adesea la relația dintre ea și fiica sa (ceea ce, invariabil, o duce cu gândul la relația dintre ea și mama ei, la tăcerile multiple care cuprind generațiile de femei care populează familia ei mai mult sau mai puțin extinsă). Mi-am subliniat o grămadă de lucruri și am îndoit și colțuri pe măsură și mi-au plăcut multe formulări poetice, atente, transformând aici puțin stilul scriitoarei (de la debut la a doua carte). Este într-adevăr o matrioșcă, dar este și o carte a singurătății și speranței, o carte despre o femeie care e și fiică & mamă care încearcă să ofere un sens și o stabilitate furtunilor care au adus-o în acest punct în care o cunoaștem. E o carte și despre tăcere, dar și despre ruperea ei. Mi-au plăcut în special reflecțiile cu și despre maternitate, despre a fi o mamă „bună” sau „rea”, orice-o însemna asta, regăsind adesea între rândurile cărții impresii personale sau pur și simplu experiențe care nu sunt mereu confortabile. În același timp, cu tot scepticismul inițial (faptul că m-a prins și m-a convins mai greu la început), am ajuns să înțeleg & să văd mai bine personajul principal, să empatizez cu ea, devenind din ce în ce mai credibilă (și bine conturată, dacă vrei. Ea, nu eu, eu nu știu cum sunt.)
Ce nu mi-a plăcut: Pe alocuri mi se pare că se străduiește prea mult cu exprimările poetice, deci dă senzația de artificialitate. Anumite scene și detalii (mai ales în ceea ce privește relația cu anumite personaje mai în vârstă) mi se par destul de generice, și ca stil, și ca formă, lucruri pe care le-am mai citit, de fapt, în forme foarte similare și în trecut. Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost puțin mai curățată de astfel de momente, dar în același timp nu a fost un impediment în schema cea mare a lucrurilor. M-am atașat greoi de personajul narator (deși, după ce am făcut-o, întâlnirea părea inevitabilă) tocmai pentru că primele pagini mi se pare că nu sunt din prima sau singure suficient de convingătoare, te introduc puțin mai anevoie în poveste.
Mă bucur că Ioana Maria Stăncescu a mai scris o carte. Mi-a plăcut destul de mult Tot ce i-am promis tatălui meu, dar Tăcerea vine prima cred că mi-a plăcut și mai mult. M-am apropiat cu grijă de ea și la un moment dat nu eram foarte convinsă dacă-mi place pentru că mi-a luat ceva să mă înțeleg cu personajul narator, o femeie divorțată care se simte foarte singură și care își reamintește lucruri din trecutul ei, lucruri direct legate de femeile din familia ei și de bărbații pe care i-a cunoscut, reflectând adesea la relația dintre ea și fiica sa (ceea ce, invariabil, o duce cu gândul la relația dintre ea și mama ei, la tăcerile multiple care cuprind generațiile de femei care populează familia ei mai mult sau mai puțin extinsă). Mi-am subliniat o grămadă de lucruri și am îndoit și colțuri pe măsură și mi-au plăcut multe formulări poetice, atente, transformând aici puțin stilul scriitoarei (de la debut la a doua carte). Este într-adevăr o matrioșcă, dar este și o carte a singurătății și speranței, o carte despre o femeie care e și fiică & mamă care încearcă să ofere un sens și o stabilitate furtunilor care au adus-o în acest punct în care o cunoaștem. E o carte și despre tăcere, dar și despre ruperea ei. Mi-au plăcut în special reflecțiile cu și despre maternitate, despre a fi o mamă „bună” sau „rea”, orice-o însemna asta, regăsind adesea între rândurile cărții impresii personale sau pur și simplu experiențe care nu sunt mereu confortabile. În același timp, cu tot scepticismul inițial (faptul că m-a prins și m-a convins mai greu la început), am ajuns să înțeleg & să văd mai bine personajul principal, să empatizez cu ea, devenind din ce în ce mai credibilă (și bine conturată, dacă vrei. Ea, nu eu, eu nu știu cum sunt.)
Ce nu mi-a plăcut: Pe alocuri mi se pare că se străduiește prea mult cu exprimările poetice, deci dă senzația de artificialitate. Anumite scene și detalii (mai ales în ceea ce privește relația cu anumite personaje mai în vârstă) mi se par destul de generice, și ca stil, și ca formă, lucruri pe care le-am mai citit, de fapt, în forme foarte similare și în trecut. Mi-ar fi plăcut dacă ar fi fost puțin mai curățată de astfel de momente, dar în același timp nu a fost un impediment în schema cea mare a lucrurilor. M-am atașat greoi de personajul narator (deși, după ce am făcut-o, întâlnirea părea inevitabilă) tocmai pentru că primele pagini mi se pare că nu sunt din prima sau singure suficient de convingătoare, te introduc puțin mai anevoie în poveste.
April 26, 2024
“Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine.”
April 22, 2024
Ioana Maria Stăncescu
"Tăcerea vine prima"
Iubire. Furie. Abandon. Singurătate. Căutare. Tăcere.
Sunt laitmotivul acestei cărți.
Un univers feminin, în care bărbații sunt omniprezenți în absența lor din familie.
Trăirile, emoțiile, sentimentele, senzația de abandon pe care o simte o femeie atunci când este părăsită, sub toate aspectele.... Toate și-au găsit locușorul între rândurile acestei cărți, intitulată sugestiv "Tăcerea vine prima".
Pentru că, da, tăcere se lasă când nu mai ai ce spune celui de lângă tine, tăcere se lasă atunci când reproșurile devin inutile și se teansforma într-o liniște profundă, tăcere apare între generațiile contrariate de diferența de vârstă, tot tăcerea este cea care apare când femeia naște un prunc și tot ea devine responsabilă și răspunzătoare de ceea ce se întâmplă, tăcerea este liniștea dinaintea furtunii apărute din senin intre doi oameni care nu mai au să își spună nimic.
Tăcerea mușcă din noi, încet, parșiv și se așterne între sufletele care se întreabă ce poate fi mai rău - durerea de a rămâne singur într-o relație în doi sau aceea de a suporta singurătatea, părăsit sau pur și simplu abandonat.
Este o carte asumată, autoarea și-a făcut curaj și limpezimea cu care privește transparent lucrurile care se întâmplă în viață surprinde plăcut. Sinceritatea cu care sunt abordate aspectele dureroase, mai puțin plăcute ale vieții unei familii disfuncționale și ale moștenirii unor răni vechi care încă ard mi-au plăcut cel mai mult. Fac parte din viața noastră, a multora dintre noi.
"Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit,fiecare în felul lui. "
"Tăcerea vine prima"
Iubire. Furie. Abandon. Singurătate. Căutare. Tăcere.
Sunt laitmotivul acestei cărți.
Un univers feminin, în care bărbații sunt omniprezenți în absența lor din familie.
Trăirile, emoțiile, sentimentele, senzația de abandon pe care o simte o femeie atunci când este părăsită, sub toate aspectele.... Toate și-au găsit locușorul între rândurile acestei cărți, intitulată sugestiv "Tăcerea vine prima".
Pentru că, da, tăcere se lasă când nu mai ai ce spune celui de lângă tine, tăcere se lasă atunci când reproșurile devin inutile și se teansforma într-o liniște profundă, tăcere apare între generațiile contrariate de diferența de vârstă, tot tăcerea este cea care apare când femeia naște un prunc și tot ea devine responsabilă și răspunzătoare de ceea ce se întâmplă, tăcerea este liniștea dinaintea furtunii apărute din senin intre doi oameni care nu mai au să își spună nimic.
Tăcerea mușcă din noi, încet, parșiv și se așterne între sufletele care se întreabă ce poate fi mai rău - durerea de a rămâne singur într-o relație în doi sau aceea de a suporta singurătatea, părăsit sau pur și simplu abandonat.
Este o carte asumată, autoarea și-a făcut curaj și limpezimea cu care privește transparent lucrurile care se întâmplă în viață surprinde plăcut. Sinceritatea cu care sunt abordate aspectele dureroase, mai puțin plăcute ale vieții unei familii disfuncționale și ale moștenirii unor răni vechi care încă ard mi-au plăcut cel mai mult. Fac parte din viața noastră, a multora dintre noi.
"Mama nu spune nimic. Prin geamul deschis, odată cu întunericul și țânțarii, în cameră dă buzna o muzică grecească și miros de canalizare. Mama tace. Parc-ar fi tata. Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit,fiecare în felul lui. "
April 19, 2024
Tacerea vine prima este un roman pentru toate varstele, care aduce in prim plan povestea relatiilor: cu mama, cu propria fiica, relatii care, din pacate nu sunt neaparat despre iubire, mai mult despre singuratate, despre neliniste, si despre maturizarea care vine odata cu timpul.
Familia Dorei este acum formata doar din femei, barbatii au plecat. Este o poveste despre oricare mama , despre trauma de la o generatie la alta.
Stilul unic al Ioanei Maria Stancescu impresioneaza si convinge cititorul sa ramana lipit de poveste.
Familia Dorei este acum formata doar din femei, barbatii au plecat. Este o poveste despre oricare mama , despre trauma de la o generatie la alta.
Stilul unic al Ioanei Maria Stancescu impresioneaza si convinge cititorul sa ramana lipit de poveste.
Read
December 2, 2024De la strabunica pana la stranepoata, mamele din familia Dorei isi terorizeza emotional fiicele, intentionat sau pentru ca nu stiu mai bine. Ca asa erau vremurile, ca asa le-au innegrit sufletele viata si barbatii care le-au inselat si le-au parasit.
Dora nu face exceptie, desi e foarte constienta ca ce ii iese pe gura e oribil, stie si din ce cauza spune si ce spera sa obtina cu cuvintele aruncate ca niste cutite catre fata ei. O vede ca se indeparteaza, ii e dor de ea mica si printesica, insa greseste in repetate randuri fara a se putea abtine de la a copia comportamentul propriei mame. Fata de celelalte din trecut, nu are nici o scuza chiar si in ciuda propriei traume.
Nu mi-a placut de Dora, nu mi-am putut-o apropia, desi remarcile si comentariile mamei au rupt din ea bucatica cu bucatica si am inteles de ce e cum e. Bine construit personajul, insa vocea mintii ei e seaca, indiferenta, blazata, iar gesturile, cautarea validarii pe Facebook, razgandirile, tacerile ei cand e ea insasi victima lor, lipsa curajului de a se arunca in bratele vietii, mi-au facut-o dezagreabila. Insa acel strigat mult asteptat trebuia sa vina mult mai devreme. Atunci mi-a fost mila de ea, insa a fost singurul moment. I-am inteles paralizia, zidurile protectoare pe care si le-a ridicat si evitarea situatiilor sau a oamenilor care ar fi putut-o rani, insa comportamentul fata de fiica ei, I will hold it against her.
Mi-a placut mozaicul de povesti care se tes pe intregul romanului, de la cele ale bunicilor, al tentativei ei de suicid, care initial am crezut ca era altceva si nu fusesem atenta, la detaliile intrerupte despre divortul parintilor ei si apoi al ei de Vlad, relatia cu tatal care nu era mort. O viata fara prea multa bucurie, dar cu multe pasari negre gata sa o atace.
Anul asta cred ca mi-am atins limita de carti pe subiectul mama-fiica si tot nu reusesc sa inteleg cum de pot exista mame care le supun la aceste chinuri psihice pe propriile fiice, ca sunt in competitie cu ele, ca sunt geloase pe ele, ca vor sa se realizeze prin ele si nu le dau sansa sa isi traiasca propriile vieti, ca nu le sustin, nu le iubesc inainte de orice. Cred ca subiectul mama-fiica ma atinge cel mai tare dintre toate, pentru ca imediat proiectez totul asupra fetei mele si nu imi pot inchipui ca vreodata as putea sa nu ii raspund la o intrebare, sa nu o iau in brate, sa nu o ascult, sa nu ma bucur pentru ea sau sa nu o pun pe primul loc.
Iar tacerea... in contrast cu toate rautatile aruncate catre fiice, e raul cel mai mare. Lipsa comunicarii, a disponibilitatii emotionale, a imbratisarilor, a explicatiilor, a raspunsurilor, Doamne! Imi vine sa urlu pentru toate lucrurile nespuse care strica vieti si omoara suflete.
Dora nu face exceptie, desi e foarte constienta ca ce ii iese pe gura e oribil, stie si din ce cauza spune si ce spera sa obtina cu cuvintele aruncate ca niste cutite catre fata ei. O vede ca se indeparteaza, ii e dor de ea mica si printesica, insa greseste in repetate randuri fara a se putea abtine de la a copia comportamentul propriei mame. Fata de celelalte din trecut, nu are nici o scuza chiar si in ciuda propriei traume.
Nu mi-a placut de Dora, nu mi-am putut-o apropia, desi remarcile si comentariile mamei au rupt din ea bucatica cu bucatica si am inteles de ce e cum e. Bine construit personajul, insa vocea mintii ei e seaca, indiferenta, blazata, iar gesturile, cautarea validarii pe Facebook, razgandirile, tacerile ei cand e ea insasi victima lor, lipsa curajului de a se arunca in bratele vietii, mi-au facut-o dezagreabila. Insa acel strigat mult asteptat trebuia sa vina mult mai devreme. Atunci mi-a fost mila de ea, insa a fost singurul moment. I-am inteles paralizia, zidurile protectoare pe care si le-a ridicat si evitarea situatiilor sau a oamenilor care ar fi putut-o rani, insa comportamentul fata de fiica ei, I will hold it against her.
Mi-a placut mozaicul de povesti care se tes pe intregul romanului, de la cele ale bunicilor, al tentativei ei de suicid, care initial am crezut ca era altceva si nu fusesem atenta, la detaliile intrerupte despre divortul parintilor ei si apoi al ei de Vlad, relatia cu tatal care nu era mort. O viata fara prea multa bucurie, dar cu multe pasari negre gata sa o atace.
Anul asta cred ca mi-am atins limita de carti pe subiectul mama-fiica si tot nu reusesc sa inteleg cum de pot exista mame care le supun la aceste chinuri psihice pe propriile fiice, ca sunt in competitie cu ele, ca sunt geloase pe ele, ca vor sa se realizeze prin ele si nu le dau sansa sa isi traiasca propriile vieti, ca nu le sustin, nu le iubesc inainte de orice. Cred ca subiectul mama-fiica ma atinge cel mai tare dintre toate, pentru ca imediat proiectez totul asupra fetei mele si nu imi pot inchipui ca vreodata as putea sa nu ii raspund la o intrebare, sa nu o iau in brate, sa nu o ascult, sa nu ma bucur pentru ea sau sa nu o pun pe primul loc.
Iar tacerea... in contrast cu toate rautatile aruncate catre fiice, e raul cel mai mare. Lipsa comunicarii, a disponibilitatii emotionale, a imbratisarilor, a explicatiilor, a raspunsurilor, Doamne! Imi vine sa urlu pentru toate lucrurile nespuse care strica vieti si omoara suflete.
November 17, 2024
Un roman plin de sensibilitate și curaj despre o generație de femei nascute și crescute în timpul dictaturii ceaușiste, pentru care maturitatea vine cu foarte multe dificultăți de adaptare si pentru care toate rolurile (de mamă, fiică, iubită, soție) sunt parcă croite pentru altcineva.
Ioana Stancescu are un stil captivant, ca o legănare perpetuă între trecut și prezent. Cu putință acțiune, dar cu multă introspecție și subtilitate.
Ioana Stancescu are un stil captivant, ca o legănare perpetuă între trecut și prezent. Cu putință acțiune, dar cu multă introspecție și subtilitate.
June 27, 2025
Publicat în 2024 la Editura Trei, Tăcerea vine prima, cel de-al doilea roman al Ioanei Mariei Stăncescu, cartografiază cu delicatețe și cruzime peisajul interior al femeii prinse în lanțul traumelor transgeneraționale. Ce m-a bulversat încă de la început este capacitatea Ioanei de a mă cocoța pe mine, cititorul, un bărbat de 39 de ani, pe umărul personajului principal feminin, de unde să am acces la experiențe dintre cele mai intime. Dar ce zic eu umăr? Nu, apropierea este mai profundă decât atât. Am auzit gânduri, am simțit teamă, invidie, nehotărâre, am fost copleșit de sentimentul matern, fără să simpatizez neapărat cu Dora, ci încercând să-i înțeleg în detaliu zbaterile emoționale.
În centrul romanului se află, așadar, Dora, o femeie divorțată, mamă a unei adolescente, Flavia, și fiică a unei mame care încă îi bântuie prezentul. Dora navighează între diferite roluri – mamă, fiică, femeie – încercând să descifreze propriul loc într-un puzzle familial marcat de absența cronică a bărbaților și de perpetuarea tăcerii. De fapt, bărbații sunt omniprezenți prin absența lor, acesta nefiind un motiv simplist, ci o lentilă prin care Ioana examinează reziliența și vulnerabilitatea femeilor rămase să țină în picioare acest echilibru fragil. Bărbații sunt prezenți în amintire, în mesaje, în intenție, în discurs, dar lipsesc acolo unde contează.
Povestea nu se grăbește spre un deznodământ spectaculos, ci se construiește ca o confesiune fragmentată. Firul narativ explodează permanent într-o multitudine de micronarațiuni, fapt care oferă cărții aspectul unui colaj de momente care alternează între prezent și amintiri ce se revarsă în cascadă. O prietenă l-a numit roman de stare și mi se pare corect. Autoarea colectează într-o plasă invizibilă trecutul relevant, oferind astfel adâncime personajului și trezind în cititor o gamă largă de emoții.
Tăcerea, laitmotivul cărții, nu este doar absența cuvintelor, ci o forță vie, care modelează destine. Este tăcerea bunicii care a învățat să îndure, a mamei care a ascuns durerea sub o mască de severitate, a Dorei care se zbate să nu transmită mai departe această moștenire grea fiicei sale. Tăcerea este un lanț care se înfășoară în jurul familiei, crescând natural, za după za. O condamnare către pasivitate, dar și un liant.
Cum spuneam, Dora este un personaj care sfidează simpatia facilă. Este frivolă pe alocuri, obsedată de detalii estetice și de calitatea ei de mamă, prinsă în capcana propriilor nesiguranțe. Poate părea uneori distantă sau chiar iritantă. Însă această aparentă superficialitate ascunde o vulnerabilitate sfâșietoare. Relația cu fiica sa adolescentă este un dans tensionat între iubire și frustrare, marcat de replici nerostite, de o dorință arzătoare de apropiere, dar și de teama de a repeta greșelile trecutului. Autoarea mi-a deschis o poartă nesperată spre acest mozaic interior al femeii de vârstă mijlocie, pe care am avut impresia că o înțeleg pentru prima dată în viață, de parcă aș fi explorat adâncul oceanului. Dora nu este o eroină care rupe lanțurile cu un gest grandios, ci o femeie care învață, treptat, să privească în față propriile frici și să caute o cale de reconciliere.
Stilul Ioanei Maria Stăncescu este un punct forte al romanului, o combinație de luciditate tăioasă și lirism. Tăcerea vine prima este un roman al contrastelor subtile: între furie și tandrețe, între abandon și dorința de apartenență, între tăcere și nevoia de a vorbi. Nu este un roman care se citește, ci unul care se trăiește. Este o confesiune, o radiografie a rănilor nevindecate și a dorinței de a le depăși. Cartea nu oferă răspunsuri definitive, ci lansează întrebări: ce moștenim fără să vrem? Ce putem schimba? Și, mai ales, ce tăceri alegem să spargem?
Cu o scriitură care taie și mângâie, Ioana a dat naștere unui roman care a rămas cu mine mult după ce am întors ultima pagină. Este o poveste despre femei care, în ciuda absențelor și a rănilor, găsesc puterea de a rezista și, de ce nu? de a începe în sfârșit să vorbească.
În centrul romanului se află, așadar, Dora, o femeie divorțată, mamă a unei adolescente, Flavia, și fiică a unei mame care încă îi bântuie prezentul. Dora navighează între diferite roluri – mamă, fiică, femeie – încercând să descifreze propriul loc într-un puzzle familial marcat de absența cronică a bărbaților și de perpetuarea tăcerii. De fapt, bărbații sunt omniprezenți prin absența lor, acesta nefiind un motiv simplist, ci o lentilă prin care Ioana examinează reziliența și vulnerabilitatea femeilor rămase să țină în picioare acest echilibru fragil. Bărbații sunt prezenți în amintire, în mesaje, în intenție, în discurs, dar lipsesc acolo unde contează.
Povestea nu se grăbește spre un deznodământ spectaculos, ci se construiește ca o confesiune fragmentată. Firul narativ explodează permanent într-o multitudine de micronarațiuni, fapt care oferă cărții aspectul unui colaj de momente care alternează între prezent și amintiri ce se revarsă în cascadă. O prietenă l-a numit roman de stare și mi se pare corect. Autoarea colectează într-o plasă invizibilă trecutul relevant, oferind astfel adâncime personajului și trezind în cititor o gamă largă de emoții.
Tăcerea, laitmotivul cărții, nu este doar absența cuvintelor, ci o forță vie, care modelează destine. Este tăcerea bunicii care a învățat să îndure, a mamei care a ascuns durerea sub o mască de severitate, a Dorei care se zbate să nu transmită mai departe această moștenire grea fiicei sale. Tăcerea este un lanț care se înfășoară în jurul familiei, crescând natural, za după za. O condamnare către pasivitate, dar și un liant.
Cum spuneam, Dora este un personaj care sfidează simpatia facilă. Este frivolă pe alocuri, obsedată de detalii estetice și de calitatea ei de mamă, prinsă în capcana propriilor nesiguranțe. Poate părea uneori distantă sau chiar iritantă. Însă această aparentă superficialitate ascunde o vulnerabilitate sfâșietoare. Relația cu fiica sa adolescentă este un dans tensionat între iubire și frustrare, marcat de replici nerostite, de o dorință arzătoare de apropiere, dar și de teama de a repeta greșelile trecutului. Autoarea mi-a deschis o poartă nesperată spre acest mozaic interior al femeii de vârstă mijlocie, pe care am avut impresia că o înțeleg pentru prima dată în viață, de parcă aș fi explorat adâncul oceanului. Dora nu este o eroină care rupe lanțurile cu un gest grandios, ci o femeie care învață, treptat, să privească în față propriile frici și să caute o cale de reconciliere.
Stilul Ioanei Maria Stăncescu este un punct forte al romanului, o combinație de luciditate tăioasă și lirism. Tăcerea vine prima este un roman al contrastelor subtile: între furie și tandrețe, între abandon și dorința de apartenență, între tăcere și nevoia de a vorbi. Nu este un roman care se citește, ci unul care se trăiește. Este o confesiune, o radiografie a rănilor nevindecate și a dorinței de a le depăși. Cartea nu oferă răspunsuri definitive, ci lansează întrebări: ce moștenim fără să vrem? Ce putem schimba? Și, mai ales, ce tăceri alegem să spargem?
Cu o scriitură care taie și mângâie, Ioana a dat naștere unui roman care a rămas cu mine mult după ce am întors ultima pagină. Este o poveste despre femei care, în ciuda absențelor și a rănilor, găsesc puterea de a rezista și, de ce nu? de a începe în sfârșit să vorbească.
May 2, 2024
Ca să fie limpede încă de la început...
spre final de rânduri, am plâns!
Am plâns cu un nod dureros în piept care m-a sufocat până la clipa eliberării unui suspin.
Ce carte frumoasă, ce poveste reală.
Dora și Flavia suntem noi, toate care avem copilași și încercăm să fim mamele exemplu, iubitoare și răbdătoare.
Dora și Nina suntem iar noi, relația mama și fiică. Cele care am crescut și mamele s-au gârbovit de trecerea timpului.
~Tăcerea vine prima este povestea mamelor și a fiicelor, înstrăinarea acestora din prisma tăcerii, egoismului și a durerii proprii.
O tăcere care se lasă grea pe suflet și gânduri.
"Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciudă, de milă, de sentimentul ăsta de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele ăla pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere. "
Am pufnit! Am râs cu poftă și m-am lăsat purtată de gândurile Dorei, de generația femeilor din familia ei care au simțit singurătatea tristă și dureroasă ca pe o haină invizibilă și indispensabilă.
"Cu ochii în oglindă, întind crema pe obraji și pe frunte, îmi privesc ridurile unsuroase și parcă un pic mai netezite și, ca de fiecare dată când încerc ceva nou, mă duc la culcare așteptând o minune."
Aici m-am văzut pe mine și cremele mele. 🤣
Nu ai cum să nu te regăsești măcar într-o frază din această poveste, din relația mamă-fiică.
Mi-a plăcut chiar dacă m-am întristat.
Tăcerea vine prima — reprezintă progresul relațiilor, părinți copii, copii care cresc și devin adulți și la rândul lor au copii, relații între parteneri.
În plus, mai este și acel proces de regrupare a sinelui, pasul către acceptare și cel mai esențial, cujarul dăruirii.
Frumos și recomand cu căldură! 🖤
spre final de rânduri, am plâns!
Am plâns cu un nod dureros în piept care m-a sufocat până la clipa eliberării unui suspin.
Ce carte frumoasă, ce poveste reală.
Dora și Flavia suntem noi, toate care avem copilași și încercăm să fim mamele exemplu, iubitoare și răbdătoare.
Dora și Nina suntem iar noi, relația mama și fiică. Cele care am crescut și mamele s-au gârbovit de trecerea timpului.
~Tăcerea vine prima este povestea mamelor și a fiicelor, înstrăinarea acestora din prisma tăcerii, egoismului și a durerii proprii.
O tăcere care se lasă grea pe suflet și gânduri.
"Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciudă, de milă, de sentimentul ăsta de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele ăla pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere. "
Am pufnit! Am râs cu poftă și m-am lăsat purtată de gândurile Dorei, de generația femeilor din familia ei care au simțit singurătatea tristă și dureroasă ca pe o haină invizibilă și indispensabilă.
"Cu ochii în oglindă, întind crema pe obraji și pe frunte, îmi privesc ridurile unsuroase și parcă un pic mai netezite și, ca de fiecare dată când încerc ceva nou, mă duc la culcare așteptând o minune."
Aici m-am văzut pe mine și cremele mele. 🤣
Nu ai cum să nu te regăsești măcar într-o frază din această poveste, din relația mamă-fiică.
Mi-a plăcut chiar dacă m-am întristat.
Tăcerea vine prima — reprezintă progresul relațiilor, părinți copii, copii care cresc și devin adulți și la rândul lor au copii, relații între parteneri.
În plus, mai este și acel proces de regrupare a sinelui, pasul către acceptare și cel mai esențial, cujarul dăruirii.
Frumos și recomand cu căldură! 🖤
August 31, 2024
❝ Ultimele zile de august sunt ca orele dintr-o duminică. E încă bine, dar mai e puțin.
Minunată! 🧡
O recomand!
Minunată! 🧡
O recomand!
November 10, 2025
Ard de nerăbdare să vă spun ce entuziasmată m-a lăsat lectura romanului "Tăcerea vine prima" a Ianei Maria Stăncescu, apărută în 2024, la editura Trei.
Ioana Maria Stăncescu mi se pare o voce puternică și distinctă în proza feminină contemporană românească, o scriitoare care mânuiește cuvintele cu o îndemânare desăvârșită, o voce care știe clar ce vrea să transmită și cum s-o facă.
Personajele feminine pe care le aduce la viață sunt memorabile și tipice pentru femeia zilelor noastre, iar ceea ce le caracterizează este singurătatea asumată și puterea de a merge mai departe în condițiile date.
O anume ... îndârjire străbate romanul de la un capăt la altul, îndârjire care semnalează forță și puterea de a găsi un echilibru chiar și acolo unde el n-ar fi de găsit.
Mi-a plăcut mult acest roman care încă se mai găsește pe piață și vă recomand să-l căutați repede, până nu se epuizează.
Ioana Maria Stăncescu mi se pare o voce puternică și distinctă în proza feminină contemporană românească, o scriitoare care mânuiește cuvintele cu o îndemânare desăvârșită, o voce care știe clar ce vrea să transmită și cum s-o facă.
Personajele feminine pe care le aduce la viață sunt memorabile și tipice pentru femeia zilelor noastre, iar ceea ce le caracterizează este singurătatea asumată și puterea de a merge mai departe în condițiile date.
O anume ... îndârjire străbate romanul de la un capăt la altul, îndârjire care semnalează forță și puterea de a găsi un echilibru chiar și acolo unde el n-ar fi de găsit.
Mi-a plăcut mult acest roman care încă se mai găsește pe piață și vă recomand să-l căutați repede, până nu se epuizează.
January 24, 2025
Aceasta este o carte captivanta care exploreaza viata Dorei, un personaj complex si profund. Citind aceasta carte, am fost incantata sa descopar evolutia Dorei si sa aflu ce se intampla in continuare cu ea. La un anumit nivel, anumite situatii si conversatii din carte mi-au amintit de experiente personale, ceea ce a facut lectura si mai relevanta si emotionanta.
Unul dintre aspectele care mi-au placut cel mai mult a fost modul in care Dora vorbeste liber despre trairile ei. Aceasta deschidere ofera o perspectiva autentica asupra vietii ei interioare si a traumelor care par sa fie transmise din generatie in generatie. Tacerea, care pare sa fie principalul fir in carte, este si ea o trauma care ascunde atatea dureri.
Autoarea reuseste sa abordeze teme sensibile cu delicatete si profunzime, creand o poveste care ramane cu cititorul mult timp dupa ce a terminat de citit.
Chiar daca cartea este dureroasa, nu pot sa nu o recomand cititorilor de carti romanesti si, in special, femeilor care se simt intr-o cumpana. Este o lectura esentială pentru oricine este interesat de povesti despre viata, familie si rezilienta. Este o carte care te face sa reflectezi asupra propriilor experiente si sa apreciezi puterea de a vorbi deschis despre trairile noastre, in special cu cei mai apropiati noua.
Unul dintre aspectele care mi-au placut cel mai mult a fost modul in care Dora vorbeste liber despre trairile ei. Aceasta deschidere ofera o perspectiva autentica asupra vietii ei interioare si a traumelor care par sa fie transmise din generatie in generatie. Tacerea, care pare sa fie principalul fir in carte, este si ea o trauma care ascunde atatea dureri.
Autoarea reuseste sa abordeze teme sensibile cu delicatete si profunzime, creand o poveste care ramane cu cititorul mult timp dupa ce a terminat de citit.
Chiar daca cartea este dureroasa, nu pot sa nu o recomand cititorilor de carti romanesti si, in special, femeilor care se simt intr-o cumpana. Este o lectura esentială pentru oricine este interesat de povesti despre viata, familie si rezilienta. Este o carte care te face sa reflectezi asupra propriilor experiente si sa apreciezi puterea de a vorbi deschis despre trairile noastre, in special cu cei mai apropiati noua.
June 11, 2024
M-a emoționat mult această carte, tratează subiecte grele despre familie, rădăcini, copii, iubire, pierderi. Mi-a plăcut felul în care autoarea a ales să povestească anumite experiențe, atât de personal și de aproape de cititor, e acolo o zonă foarte intimă pe care o apreciez de fiecare dată atunci când o întâlnesc într-o scriere, pentru că acea zonă oferă celui care citește un confort, o identificare cu propriile experiențe.
N-aș vrea să uit să spun că există și o măiestrie a cuvintelor și a metaforelor care mi-a mângâiat inimioara. Cu siguranță o să urmăresc tot ce scrie această autoare și îi recomand ambele cărți.
5 stele sunt cam puține.
N-aș vrea să uit să spun că există și o măiestrie a cuvintelor și a metaforelor care mi-a mângâiat inimioara. Cu siguranță o să urmăresc tot ce scrie această autoare și îi recomand ambele cărți.
5 stele sunt cam puține.
August 15, 2024
E o carte atata de emotionanta si captivanta, care exploreaza traumele interumane si blocajele de comunicare care afecteaza mai multe generatii de femei. Sunt abordate teme complexe precum frica, empatia si dorinta de a depasi ranile trecutului.
Cartea se desfasoara in jurul personajelor fascinante, fiecare cu propriile lupte interioare, iar prin intermediul povestilor lor se contureaza o critica subtire a asteptarilor sociale si a relatiilor de familie. Stilul narativ este bine structurat, imbinand realitati dure cu momente de frumusete si reflectie profunda.
Mi a placut tare tare mult!
Cartea se desfasoara in jurul personajelor fascinante, fiecare cu propriile lupte interioare, iar prin intermediul povestilor lor se contureaza o critica subtire a asteptarilor sociale si a relatiilor de familie. Stilul narativ este bine structurat, imbinand realitati dure cu momente de frumusete si reflectie profunda.
Mi a placut tare tare mult!
May 16, 2024
Ce carte frumoasă ai scris tu, Ioana. Și cu ce bisturiu tăios spinteci tu în carne vie, ca să pui pe masă tot ce noi, femei - dar mai ales mame - încercăm să (ne) ascundem. Și abia abia atunci începem să ne vindecăm. Te îmbrățișez tare.
„‚Doar cine n-are copii este singur.’ Vocea mamei. Ori de câte ori prinde a vorbi așa, în capul meu, simt nevoia să mă duc peste Flavia în camera ei sau pe unde-o fi. Voiam să văd ce mai faci, cum mai ești, i-aș spune, deși mai corect ar fi: voiam să știu dacă mă iubești. Dar nicio mamă nu-i corectă.
Când nu doarme, nu crește și nu e tristă, Flavia tace. Vocea mea se face vânt și-i suflă-n ceafă, un vânt rece, de iarnă, un crivăț, așa iese aerul din mine când bate spre ea, împingând-o cât mai departe, în siguranță, pe celălalt mal al aceleiași ape. ‚Fac bine!’, îmi spune plictisită, dar ăsta nu e răspuns, asta nu e conversație, nu e iubire, nu e nimic.
Flaviaaa, îmi vine să țip, dar în loc de asta trântesc ușa, telefonul sau ce găsesc la îndemână, îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.
...
(...) eu am o obsesie în a nu pica de proastă. La fel de bine s-ar fi putut să zică da, să zică vin și chiar să vină, iar prezența lui să crească precum un zid de care m-aș fi izbit dureros pe măsură ce timpul s-ar fi scurs și eu aș fi realizat că nu e nici urmă de Evlis Presley în bărbatul ăsta necunoscut. Sigur, ar mai fi fost posibil și ca lucrurile să se întâmple după un scenariu optimist, imaginat de o divinitate într-o zi bună, care ar fi decis să ofere unora ca noi un moment romantic ca-n filme. Însă un lucru e cert: cât timp nu se petrece nimic, se poate petrece tot și abia asta este cu adevărat minunat.”
„‚Doar cine n-are copii este singur.’ Vocea mamei. Ori de câte ori prinde a vorbi așa, în capul meu, simt nevoia să mă duc peste Flavia în camera ei sau pe unde-o fi. Voiam să văd ce mai faci, cum mai ești, i-aș spune, deși mai corect ar fi: voiam să știu dacă mă iubești. Dar nicio mamă nu-i corectă.
Când nu doarme, nu crește și nu e tristă, Flavia tace. Vocea mea se face vânt și-i suflă-n ceafă, un vânt rece, de iarnă, un crivăț, așa iese aerul din mine când bate spre ea, împingând-o cât mai departe, în siguranță, pe celălalt mal al aceleiași ape. ‚Fac bine!’, îmi spune plictisită, dar ăsta nu e răspuns, asta nu e conversație, nu e iubire, nu e nimic.
Flaviaaa, îmi vine să țip, dar în loc de asta trântesc ușa, telefonul sau ce găsesc la îndemână, îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții la noi, în familie, în familia asta de culegători betegi, de muți și de fricoși. În familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.
...
(...) eu am o obsesie în a nu pica de proastă. La fel de bine s-ar fi putut să zică da, să zică vin și chiar să vină, iar prezența lui să crească precum un zid de care m-aș fi izbit dureros pe măsură ce timpul s-ar fi scurs și eu aș fi realizat că nu e nici urmă de Evlis Presley în bărbatul ăsta necunoscut. Sigur, ar mai fi fost posibil și ca lucrurile să se întâmple după un scenariu optimist, imaginat de o divinitate într-o zi bună, care ar fi decis să ofere unora ca noi un moment romantic ca-n filme. Însă un lucru e cert: cât timp nu se petrece nimic, se poate petrece tot și abia asta este cu adevărat minunat.”
June 13, 2024
Tăcerea vine prima are în prim plan femeile, lipsa de comunicare dintre ele și traumele transmise de la o generație la alta. Autoarea ne arată efectul lipsei de comunicare și de a ascunde problema sub preș, respectiv adâncirea traumelor și generarea unora noi. Am mai spus acest lucru și la recenzia cărții “Nimeni nu părăsește Palo Alto”. Nu de puține ori mi se întâmplă să aleg cărțile pe care le citesc în paralel sau să împrumut cărți cu același subiect (această carte este împrumutată). Narațiunea este compusă în mare parte de reproșuri, de siguranța că personajele se cunosc atât de bine între ele încât nu mai au ce să descopere unul la celălalt.
Adevărul este că nu am avut o conexiune cu lectura, citeam și îmi fugea mintea în altă parte. Inițial am crezut că este de la oboseală, dar nu. Nu m-am atașat de niciun personaj. În schimb m-am regăsit în multe pasaje, am auzit sau folosit expresiile românești din carte.
Adevărul este că nu am avut o conexiune cu lectura, citeam și îmi fugea mintea în altă parte. Inițial am crezut că este de la oboseală, dar nu. Nu m-am atașat de niciun personaj. În schimb m-am regăsit în multe pasaje, am auzit sau folosit expresiile românești din carte.
April 23, 2024
Balsam pentru suflet este romanul asta! Minunat scrie fata asta!
"Eram încă mică pe vremea aia, să fi avut cam cât are Flavia acum, dar bunica avea grijă să-mi tot repete că, la țară, fetele cresc întotdeauna mai repede decât la oraş, fiindcă viața lor e, pur și simplu, mai scurtă. În sat, bătrânețea nu era adusă de vârstă, ci de sărăcie și de necazuri. Copilăria ținea puțin, iar oamenii trăiau pe fugă şi făceau pasul mare peste viață, oprindu-se direct pe malul unde bătrânețea îi aştepta gata să-i scobească de ce mai rămăsese pe dinăuntrul lor."
"Eram încă mică pe vremea aia, să fi avut cam cât are Flavia acum, dar bunica avea grijă să-mi tot repete că, la țară, fetele cresc întotdeauna mai repede decât la oraş, fiindcă viața lor e, pur și simplu, mai scurtă. În sat, bătrânețea nu era adusă de vârstă, ci de sărăcie și de necazuri. Copilăria ținea puțin, iar oamenii trăiau pe fugă şi făceau pasul mare peste viață, oprindu-se direct pe malul unde bătrânețea îi aştepta gata să-i scobească de ce mai rămăsese pe dinăuntrul lor."
November 10, 2025
Ioana Maria Stăncescu m-a cucerit cu volumul ei de debut "Tot ce i-am promis tatălui meu" , iar acum cel de-al doilea roman al ei - "Tăcerea vine prima" - mi-a reconfirmat scriitura ei incisivă, un amestec de blândețe și teroare ce oglindește atât de bine realitatea multor femei 🤍 Mai multe despre lectura răvășitoare am scris într-un articol publicat pe blog ✍️
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
April 25, 2025
Ce mi-a placut in mod deosebit la aceasta carte au fost trecerile de la planul prezent la diferite planuri trecute. Parca vedeam cum se deschide un sertar in mintea naratoarei si imi arata ce se gaseste acolo, creand un fir invizibil intre toate povestile de viata prezentate in carte.
May 11, 2024
Sensibila, realista, mi-am regasit parti nu doar intr-un singur personaj.
Mi-a placut mult!
Mi-a placut mult!
Displaying 1 - 30 of 78 reviews