What do you think?
Rate this book
Vreau să aud numai de bine
Un e-mail cu o invitație neverosimilă la un parastas întârziat cu două decenii dă peste cap viața lui Toma, un arhitect anxios din București. Deși straniu, mesajul îi oferă prilejul unei reîntâlniri în Constanța cu prietenii din liceu pe care nu i-a mai văzut de mult. Cu unsprezece demisii în zece ani, o situație familială tensionată și probleme de sănătate, nu poate rata ocazia unei schimbări de peisaj. La locul și ora stabilite, totul se dovedește a fi o farsă, însă vechea gașcă, cu excepția unuia dintre ei, este din nou împreună. Urmează o noapte de pomină, începută într-un bar și terminată în cimitir, punctată de revelații despre fiecare dintre ei. Nimeni și nimic nu este ceea ce pare, iar răsturnările de situație apar la fiecare colț de stradă. În Vreau să aud numai de bine Toma își spune povestea cu autoironie și mult umor negru – o poveste despre spectrul omniprezent al morții, despre succese care ascund eșecuri inimaginabile și secrete ce pot distruge vieți.
- GenresRomanian Literature
232 pages, Paperback
Published April 1, 2024
8 people are currently reading
178 people want to read
About the author
Tudor Ganea
12 books101 followersTudor Ganea este arhitect. A debutat în 2016 cu romanul Cazemata (Polirom; tradus în 2020 în limba franceză), pentru care a primit premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural și premiul „Nepotu’ lui Thoreau” (debut) și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). În 2017 i-a apărut cel de-al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tînărul prozator al anului 2017”. În 2018 a publicat romanul Porci (Polirom), nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019, iar în 2019 romanul 8 (Polirom). Fragmente din romanele sale au fost traduse în maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă și engleză.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 40 reviews
May 14, 2024
Tudor Ganea a devenit, de-a lungul timpului, unul dintre autorii români contemporani ale căror cărți mereu le aștept cu nerăbdare. Stilul său de scriere și temele alese sunt mereu surprinzătoare. Ultimul său roman s-a cam lăsat așteptat, dar în mod sigur nu m-a dezamăgit.
Oricând de nostalgică aș fi după „Cazemata” (prima dragoste nu se uită niciodată), cred că acesta este cel mai bun roman al său. Scriitura este mult mai matură, s-a dezbrăcat de inutilități și a câștigat multă fluiditate, care a făcut lectura să curgă fără întreruperi. Cititorii „abonați” ai lui Ganea vor recunoaște elemente care paralelizează viața lui Toma cu cea a autorului, ambii fiind arhitecți care scriu romane în pauzele de masă, iar pasajul de mai jos mi s-a părut una dintre cele mai faine mostre de autoironie întâlnite - prin vocea lui Stup, care, iată, e un personaj chiar memorabil:
„[...] Melanjul ăla expirat de realism magic cu distopie, personajele fantomatice, soluțiile scoase din pălărie, cusăturile stridente ale narațiunii, inadvertențele stilistice, emularea ieftină a doi-trei scriitori celebri, repetițiile pe care le folosești în toate cărțile și mai ales naratorul ăla omniscient obiectiv care le e atât de la îndemână începătorilor. Tu crezi că ai un atu în abordarea asta scenaristică a ficțiunii? Nu e niciun atu în camera aia de o pui pe umărul personajelor fără să o bagi deloc în capul lor. E lene. Ai învățat prost lecția lui Cehov. Ai scos cinci cărți. Toate la fel. Nicio evoluție. Nicio involuție. Același stil. Aceleași brizbrizuri. Totul orientat spre plot. Spre uau. Spre twisturile hollywoodiene. Niciun personaj memorabil. Nicio emoție. Nicio sondare spre adâncime. Suprafață. Numai suprafață. Fac pariu că-ți concepi cărțile cu ajutorul metodei ăleia bășite a lui Syd Field. Pentru că așa pare: un hook la început, plot point 1, plot point 2, final. Ești printre puținii scriitori români contemporani care au reușit performanța ca în cinci romane să nu lase nici măcar un singur personaj memorabil. Și interviurile. Ah, interviurile! Acolo îmi placi cel mai mult. Cum nu pierzi tu niciun prilej ca să-ți plângi de milă și să-ți faci reclamă mascată, că n-ai timp de scris și asta te macină, că-ți scrii cărțile în pauza de masă, of, Doamne, săracul de tine, oropsitule, diferitule. Ce cărți mari ai putea scrie tu dacă ai avea timp! Dacă nu ai mai produce ficțiune pe genunchi! Ce ghinion are literatura română!”
Revenind la carte - ea îl urmărește pe Toma, acest arhitect scriitor care a ajuns la performanța de a schimba unsprezece joburi în zece ani, incapabil fiind de a gestiona incompetența șefilor și mișmașurile din lumea dezvoltatorilor imobiliari. Toma are o căsnicie disfuncțională, un fiu și o tumoare pe tiroidă, care vine la pachet cu tratamente cu iod radioactiv și foarte multă anxietate. Și Toma mai are și un secret pe care îl păstrează încă din perioada liceului, legat de un fost coleg acum decedat.
De un parastas al acestui coleg, anunțat prin e-mail de către mama sa, se leagă o călătorie inopinată la Constanța, orașul copilăriei lui Toma. Numai că parastasul pare să fi fost o farsă, dar acest prilej înlesnește revederea cu fosta gașcă - Burcescu (patronul unui service auto de foarte mare succes, dar care are și o predispoziție pentru femei ușoare), Momo (ce are propria firmă de IT și practică jiu-jitsu la un nivel înalt) și Stup (singura femeie din grup, o boemă ce practică yoga și are o meserie neconvențională). Pe parcursul unei singure zile (și nopți), cei patru bat barurile din Constanța și își rememorează viețile și modul în care Mihail, fostul lor coleg decedat în ultimul an de liceu, i-a legat unul de altul în mod iremediabil.
Dacă ar fi să mă întorc la analiza făcută de Stup romanelor lui Toma, „Vreau să aud numai de bine” este complet opusul. Un roman concentrat mai puțin pe plot și mai mult pe analiză de personaj, cu nu unul, ci patru personaje dacă nu memorabile, cel puțin interesante. Mai mult, Ganea renunță la acel narator omniscient și ne povestește aventura din perspectiva lui Toma, un tip cu multe angoase care vin nu doar din boala care îl macină, ci dintr-o copilărie marcată de jobul periculos al tatălui său (pilot la Kogălniceanu) și de anxietățile mamei. Chiar dacă acțiunea romanului se desfășoară, practic, pe parcursul a 24 de ore, prin flashbackuri devenim martorii copilăriei, adolescenței și tinereții lui Toma, cu toate frământările care au venit atât pe plan personal, cât și profesional. Tot prin ochii lui îi vedem și pe ceilalți membri ai vechii găști, Tomiță erijându-se uneori în judecător al vieților celorlalți.
Incursiunea aceasta în psihicul lui Toma a fost o călătorie în sine. Una în spațiu - într-o Constanța pe care n-o vezi dacă ești turist, cu secretele sale care se ivesc dintre ruine și mizerie, dar și una în timp. Este, însă, și o călătorie printre gândurile, durerile, anxietățile și secretele lui, dezvăluite treptat, pe măsură ce revederea cu gașca trezește amintiri mai mult sau mai puțin fericite. Secretul lui Toma, cel care i-a măcinat nopțile, poate că nu este unul șocant neapărat, dar având în vedere moartea timpurie a lui Mihail, a avut darul de a-l marca până în viața adultă.
Din nou, la fel ca în „Cazemata” și „Cântecul păsării de plajă”, Constanța devine personaj marcant al narațiunii. Fiecare pas îi duce pe cei patru într-un oraș în care „haosul urbanistic”, văzut prin ochi de arhitect, se învecinează cu zgomotul tămăduitor al mării, „un Xanax urban”, care are puterea de a liniști cele mai chinuite suflete.
Mi-a plăcut mult acest roman, modalitatea în care Tudor Ganea a intrat în psihicul personajului și cum a reușit să integreze evenimentele în acest Tomis al zilelor noastre, care reflectă cumva întâmplările redate. Și cred că mi-ar plăcea o poveste care s-o aibă pe Stup, fana lui Kurt Cobain și , în rol principal.
Oricând de nostalgică aș fi după „Cazemata” (prima dragoste nu se uită niciodată), cred că acesta este cel mai bun roman al său. Scriitura este mult mai matură, s-a dezbrăcat de inutilități și a câștigat multă fluiditate, care a făcut lectura să curgă fără întreruperi. Cititorii „abonați” ai lui Ganea vor recunoaște elemente care paralelizează viața lui Toma cu cea a autorului, ambii fiind arhitecți care scriu romane în pauzele de masă, iar pasajul de mai jos mi s-a părut una dintre cele mai faine mostre de autoironie întâlnite - prin vocea lui Stup, care, iată, e un personaj chiar memorabil:
„[...] Melanjul ăla expirat de realism magic cu distopie, personajele fantomatice, soluțiile scoase din pălărie, cusăturile stridente ale narațiunii, inadvertențele stilistice, emularea ieftină a doi-trei scriitori celebri, repetițiile pe care le folosești în toate cărțile și mai ales naratorul ăla omniscient obiectiv care le e atât de la îndemână începătorilor. Tu crezi că ai un atu în abordarea asta scenaristică a ficțiunii? Nu e niciun atu în camera aia de o pui pe umărul personajelor fără să o bagi deloc în capul lor. E lene. Ai învățat prost lecția lui Cehov. Ai scos cinci cărți. Toate la fel. Nicio evoluție. Nicio involuție. Același stil. Aceleași brizbrizuri. Totul orientat spre plot. Spre uau. Spre twisturile hollywoodiene. Niciun personaj memorabil. Nicio emoție. Nicio sondare spre adâncime. Suprafață. Numai suprafață. Fac pariu că-ți concepi cărțile cu ajutorul metodei ăleia bășite a lui Syd Field. Pentru că așa pare: un hook la început, plot point 1, plot point 2, final. Ești printre puținii scriitori români contemporani care au reușit performanța ca în cinci romane să nu lase nici măcar un singur personaj memorabil. Și interviurile. Ah, interviurile! Acolo îmi placi cel mai mult. Cum nu pierzi tu niciun prilej ca să-ți plângi de milă și să-ți faci reclamă mascată, că n-ai timp de scris și asta te macină, că-ți scrii cărțile în pauza de masă, of, Doamne, săracul de tine, oropsitule, diferitule. Ce cărți mari ai putea scrie tu dacă ai avea timp! Dacă nu ai mai produce ficțiune pe genunchi! Ce ghinion are literatura română!”
Revenind la carte - ea îl urmărește pe Toma, acest arhitect scriitor care a ajuns la performanța de a schimba unsprezece joburi în zece ani, incapabil fiind de a gestiona incompetența șefilor și mișmașurile din lumea dezvoltatorilor imobiliari. Toma are o căsnicie disfuncțională, un fiu și o tumoare pe tiroidă, care vine la pachet cu tratamente cu iod radioactiv și foarte multă anxietate. Și Toma mai are și un secret pe care îl păstrează încă din perioada liceului, legat de un fost coleg acum decedat.
De un parastas al acestui coleg, anunțat prin e-mail de către mama sa, se leagă o călătorie inopinată la Constanța, orașul copilăriei lui Toma. Numai că parastasul pare să fi fost o farsă, dar acest prilej înlesnește revederea cu fosta gașcă - Burcescu (patronul unui service auto de foarte mare succes, dar care are și o predispoziție pentru femei ușoare), Momo (ce are propria firmă de IT și practică jiu-jitsu la un nivel înalt) și Stup (singura femeie din grup, o boemă ce practică yoga și are o meserie neconvențională). Pe parcursul unei singure zile (și nopți), cei patru bat barurile din Constanța și își rememorează viețile și modul în care Mihail, fostul lor coleg decedat în ultimul an de liceu, i-a legat unul de altul în mod iremediabil.
Dacă ar fi să mă întorc la analiza făcută de Stup romanelor lui Toma, „Vreau să aud numai de bine” este complet opusul. Un roman concentrat mai puțin pe plot și mai mult pe analiză de personaj, cu nu unul, ci patru personaje dacă nu memorabile, cel puțin interesante. Mai mult, Ganea renunță la acel narator omniscient și ne povestește aventura din perspectiva lui Toma, un tip cu multe angoase care vin nu doar din boala care îl macină, ci dintr-o copilărie marcată de jobul periculos al tatălui său (pilot la Kogălniceanu) și de anxietățile mamei. Chiar dacă acțiunea romanului se desfășoară, practic, pe parcursul a 24 de ore, prin flashbackuri devenim martorii copilăriei, adolescenței și tinereții lui Toma, cu toate frământările care au venit atât pe plan personal, cât și profesional. Tot prin ochii lui îi vedem și pe ceilalți membri ai vechii găști, Tomiță erijându-se uneori în judecător al vieților celorlalți.
Incursiunea aceasta în psihicul lui Toma a fost o călătorie în sine. Una în spațiu - într-o Constanța pe care n-o vezi dacă ești turist, cu secretele sale care se ivesc dintre ruine și mizerie, dar și una în timp. Este, însă, și o călătorie printre gândurile, durerile, anxietățile și secretele lui, dezvăluite treptat, pe măsură ce revederea cu gașca trezește amintiri mai mult sau mai puțin fericite. Secretul lui Toma, cel care i-a măcinat nopțile, poate că nu este unul șocant neapărat, dar având în vedere moartea timpurie a lui Mihail, a avut darul de a-l marca până în viața adultă.
Din nou, la fel ca în „Cazemata” și „Cântecul păsării de plajă”, Constanța devine personaj marcant al narațiunii. Fiecare pas îi duce pe cei patru într-un oraș în care „haosul urbanistic”, văzut prin ochi de arhitect, se învecinează cu zgomotul tămăduitor al mării, „un Xanax urban”, care are puterea de a liniști cele mai chinuite suflete.
Mi-a plăcut mult acest roman, modalitatea în care Tudor Ganea a intrat în psihicul personajului și cum a reușit să integreze evenimentele în acest Tomis al zilelor noastre, care reflectă cumva întâmplările redate. Și cred că mi-ar plăcea o poveste care s-o aibă pe Stup, fana lui Kurt Cobain și , în rol principal.
August 10, 2024
O carte interesanta, mi-a plăcut mult, deși mi-aș fi dorit ca finalul sa fie mai amplu, mai explicit. Parcă simțeam nevoia unor completări, unor dezvoltări, mai ales în legătură cu personajul Stup.
Recomand!
Recomand!
May 31, 2024
„Vreau să aud numai de bine”, de Tudor Ganea
Am auzit de Tudor Ganea când a publicat Cazemata. Autorul, absolvent de arhitectură, a copilărit și s-a format în Constanța. Să fie vorba chiar despre cazematele înșirate de-a lungul coastei Mării Negre? Eu am avut parte de cazemata mea, dar la Mangalia. Am ajuns la Constanța în clasa a noua, la liceu. Nu Mircea, un regret al vieții mele, ci Sanitarul, un fel de școală de meserii. Mangalia este pentru mine ce a fost Constanța pentru Ganea. Nu aveam cum să nu cumpăr și să nu citesc Cazemata. Nu m-a prins stilul ăsta fantastic cu apa care cuprinde tot. Toți cei care își duc viața pe malul unei ape sunt atinși , mai devreme sau mai târziu, de această frică, că vor fi înghițiți de mare care nu te va mai scuipa în viață niciodată. Apoi, când vezi la televizor efectele unui tsunami, nu poți decât să te bucuri că Marea Neagră nu e influențată de cutremur. Dar tot ai vise cu valuri uriașe cât blocul BM13 unde am locuit cu ai mei pe timpul liceului, în Faleză Nord.
Eram într-o librărie cănd am văzut că Tudor Ganea a mai scos o carte. Doamna care se ocupă de acea librărie, o prietenă de-a mea, îmi spune că s-a apucat de ea soțul, că ea s-a cam săturat de pu... și pi....După alte câteva zile îmi spune că e bună cartea. M-a convins.
Constanța alături de cei cinci prieteni, este unul dintre personaje, spunea o doamnă la lansarea cărții. M-am bucurat să recunosc locurile prin care se plimbă personajele, și eu am mers cu autobuzul 40, și eu am văzut marea de pe faleza de la Zorile.
Orașul, dar mai ales marea cu stările ei, oglindește schimbările sufletești ale lui Tomiță.
Cartea asta nu are nevoie de critică pentru că autorul dedică un capitol întreg acestui subiect. E ca atunci când mama face o ciorbă și spune că nu e mulțumită cum i-a ieșit, dar de fapt așteaptă laudele noastre. Încep cu ce nu mi-a plăcut ca atunci când ești nevoit să înghiți o fiolă de Algocalmin ca apoi să te îndulcești cu o linguriță de miere. Nu mi-a plăcut un capitol întreg, cel în care descrie ultimul loc de muncă. Mi-a făcut impresia unui text de sine stătător care nu face parte din roman, mi s-a părut în plus. Mai are o meteahnă Ganea, folosește enumerarea uneori cu rost, alteori fără.
Venirea pe lume a unui copil schimbă tot și nu cred că este credibil că poți să dai cu piciorul la un job călduț la stat, la stat degeaba.
Am promis o linguriță de miere. Capitolul în care descrie boala este foarte bun, foarte realist. Fricile, anxietățile, tumorile care apar în tot ce-l înconjoară sunt palpabile. Eu le-am simțit textura și consistența. „ un ac fin îmi aspirase din tiroidă o frază pe care doctorul mi-o tradusese sub forma ei îmblânzită: o tumorică măricică și urâțică.” Nu sunt ipohondră dar m-a făcut să mă gândesc cât a trecut de la ultima verificare medicală.
Cartea este o odă adusă prieteniei. Este vorba despre cinci prieteni care se reîntâlnesc după 20 de ani de la terminarea liceului. Fiecare dintre cei cinci este descris foarte bine. Dacă se va ecraniza cartea aceasta, va fi destul de ușor pentru cei de la casting în găsirea actorilor potriviți.
Ce mai este romanul acesta? Un roman al trecerilor: copilărie - adolescență, adolescență - maturitate, sănătate - boală, viață - moarte. Așa cum unele triburi au ritualuri de inițiere, așa și eroul nostru este trecut prin apa mării ca într-un botez repetat.
O carte frumoasă, și cum spunea alt scriitor la aceeași lansare, aștept următoarea carte a autorului.
Strada Eminescu, acolo unde locuiește unul dintre cei cinci prieteni, este chiar pe malul mării. Oricine, inclusiv eu, își dorește o casă acolo. Mă gândesc să cumpăr la un moment dat Casa Căsătoriilor.
Am auzit de Tudor Ganea când a publicat Cazemata. Autorul, absolvent de arhitectură, a copilărit și s-a format în Constanța. Să fie vorba chiar despre cazematele înșirate de-a lungul coastei Mării Negre? Eu am avut parte de cazemata mea, dar la Mangalia. Am ajuns la Constanța în clasa a noua, la liceu. Nu Mircea, un regret al vieții mele, ci Sanitarul, un fel de școală de meserii. Mangalia este pentru mine ce a fost Constanța pentru Ganea. Nu aveam cum să nu cumpăr și să nu citesc Cazemata. Nu m-a prins stilul ăsta fantastic cu apa care cuprinde tot. Toți cei care își duc viața pe malul unei ape sunt atinși , mai devreme sau mai târziu, de această frică, că vor fi înghițiți de mare care nu te va mai scuipa în viață niciodată. Apoi, când vezi la televizor efectele unui tsunami, nu poți decât să te bucuri că Marea Neagră nu e influențată de cutremur. Dar tot ai vise cu valuri uriașe cât blocul BM13 unde am locuit cu ai mei pe timpul liceului, în Faleză Nord.
Eram într-o librărie cănd am văzut că Tudor Ganea a mai scos o carte. Doamna care se ocupă de acea librărie, o prietenă de-a mea, îmi spune că s-a apucat de ea soțul, că ea s-a cam săturat de pu... și pi....După alte câteva zile îmi spune că e bună cartea. M-a convins.
Constanța alături de cei cinci prieteni, este unul dintre personaje, spunea o doamnă la lansarea cărții. M-am bucurat să recunosc locurile prin care se plimbă personajele, și eu am mers cu autobuzul 40, și eu am văzut marea de pe faleza de la Zorile.
Orașul, dar mai ales marea cu stările ei, oglindește schimbările sufletești ale lui Tomiță.
Cartea asta nu are nevoie de critică pentru că autorul dedică un capitol întreg acestui subiect. E ca atunci când mama face o ciorbă și spune că nu e mulțumită cum i-a ieșit, dar de fapt așteaptă laudele noastre. Încep cu ce nu mi-a plăcut ca atunci când ești nevoit să înghiți o fiolă de Algocalmin ca apoi să te îndulcești cu o linguriță de miere. Nu mi-a plăcut un capitol întreg, cel în care descrie ultimul loc de muncă. Mi-a făcut impresia unui text de sine stătător care nu face parte din roman, mi s-a părut în plus. Mai are o meteahnă Ganea, folosește enumerarea uneori cu rost, alteori fără.
Venirea pe lume a unui copil schimbă tot și nu cred că este credibil că poți să dai cu piciorul la un job călduț la stat, la stat degeaba.
Am promis o linguriță de miere. Capitolul în care descrie boala este foarte bun, foarte realist. Fricile, anxietățile, tumorile care apar în tot ce-l înconjoară sunt palpabile. Eu le-am simțit textura și consistența. „ un ac fin îmi aspirase din tiroidă o frază pe care doctorul mi-o tradusese sub forma ei îmblânzită: o tumorică măricică și urâțică.” Nu sunt ipohondră dar m-a făcut să mă gândesc cât a trecut de la ultima verificare medicală.
Cartea este o odă adusă prieteniei. Este vorba despre cinci prieteni care se reîntâlnesc după 20 de ani de la terminarea liceului. Fiecare dintre cei cinci este descris foarte bine. Dacă se va ecraniza cartea aceasta, va fi destul de ușor pentru cei de la casting în găsirea actorilor potriviți.
Ce mai este romanul acesta? Un roman al trecerilor: copilărie - adolescență, adolescență - maturitate, sănătate - boală, viață - moarte. Așa cum unele triburi au ritualuri de inițiere, așa și eroul nostru este trecut prin apa mării ca într-un botez repetat.
O carte frumoasă, și cum spunea alt scriitor la aceeași lansare, aștept următoarea carte a autorului.
Strada Eminescu, acolo unde locuiește unul dintre cei cinci prieteni, este chiar pe malul mării. Oricine, inclusiv eu, își dorește o casă acolo. Mă gândesc să cumpăr la un moment dat Casa Căsătoriilor.
May 27, 2024
A doua mea întâlnire cu scriitura lui Tudor Ganea nu m-a dezamăgit deloc. O poveste care nu plictisește, cu personaje dezvoltate excelent în mai puțin de 250 de pagini. Finalul capitolului ”Mușuroaie” mi-a activat o stare de frustrare (plăcută)... cine ce unde cum de ce? În condițiile în care Epilogul nu explică total finalul capitolului menționat; am rumegat mai toată ziua diferite scenarii legate de acesta.
December 2, 2024
"Ceea ce m-a frapat însă este modul în care autorul mânuiește elementele concrete din viața sa, căci nu se lasă condus de ele – cum ar fi tentat un scriitor furat de rememorări –, ci le folosește cu îndemânare, asumându-și totuși unele riscuri, pentru a ajunge la ceea ce și-a propus. Degeaba afirmă el: „Nu plec niciodată la drum cu faza lungă pusă pe idee. Nu-mi aleg tema. Tema se cerne în timpul scrisului.” Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, la sfârșitul romanului momentul de Aha („A, asta căutam!”) este transmis cititorului cu intensitatea unei revelații autentice, dovada unui meșteșug bine însușit, calculat. Referințele autoficționale au fost judicios amestecate în blenderul ficțiunii. Doi, e simpatică tentația – nu e ceva nou, dar așa merg lucrurile – de a te răfui („Am zis-o ca să-i pedepsesc”) cu urâțeniile vieții prin intermediul scrisului. În realitatea imediată celor vizați nu le pasă însă de ce se spune despre ei și habar nu au – „E TVR Cultural. Nu-i postul național.” Chiar dacă cele n demisii din realitate nu se șterg printr-o carte, autorul își ia revanșa arătându-le persoanelor abjecte chipul în oglinda literaturii. La naiba!
https://bookhub.ro/blenderul-fictiunii/
https://bookhub.ro/blenderul-fictiunii/
May 3, 2024
O carte pe care o așteptam cu foarte mult interes, chiar într-un fel pot spune că o citeam deja de ceva vreme. :)
Știam despre tema principală încă de acum trei ani, după ce “Cântecul păsării de plajă” fusese lansată, o carte care a rămas în continuare în topul meu 5 al cărților apărute în ultima perioadă și citite de mine.
A fost o carte în care Tudor Ganea a construit un personaj principal uriaș, un personaj compozit, încărcat cu foarte multă violență, un personaj care propagă în jur teamă. Spre finalul cărții Tudor Ganea parcă mutase tot răul, toată violența în interiorul lui Ainur.
Acum am simțit cum construiește un alt personaj foarte puternic. Care de fapt este o stare ce zace în interiorul lui Tomiță, și parcă are loc o predare de ștafetă, din interiorul lui Ainur, spre acest “personaj interior” ce îl chinuie pe Tomiță.
Amintirea decesului unui prieten din liceu, amintire care s-a grefat pe destinul lui Tomiță, împreună cu sentimentul puternic de vină pe care-l poartă în interior de 20 de ani. Cam asta este “ștafeta” preluată în această carte.
O fostă gașcă de liceu reunită de un presupus parastas. Dar de fapt strânsă la un loc de niște vase de sânge ale unor răni rupte acum 20 de ani, și care se caută unul pe altul ca să se sutureze reciproc.
Nu întâmplător am adoptat limbajul ăsta medical. Cartea este de fapt un dosar medical care se mărește pagină cu pagină. Dosarul unui personaj dominat de anxietate, rușine, vină, vulnerabilitate, ipohondrie… care este într-o continuă fugă de sine și de povara interioară. Camarad în această fugă parcă fiindu-i propria moarte, pe care ba o îmbrățișează, ba o pune pe fugă.
M-am bucurat când am aflat că o să rămână și cu următoarea carte tot în zona de realism și spuneam mai sus că parcă o citesc de ceva vreme. Iată de ce.
Mi-a plăcut primul fragment din ea, cel apărut în Kiwi, dar care nu mi-a arătat încotro urma să meargă cartea. Cu timpul am completat informația cu mici bucățele ascunse printre postările de pe Facebook, iar când am citit ultimul fragment consistent publicat în Matca Literară , mi-am dat seama că este o carte pe care o s-o citesc imediat cum o să apară.
Coperta are și ea o poveste.
Pictura îi aparține tot lui Tudor Ganea, să-i citiți titlul și o să vedeți că-i “ruptă” din carte. Când am zărit-o prima dată mi-am spus că sigur trebuie să aibă legătură cu cartea pe care o așteptam.
Pe lângă autoironia fină, Tomiță fiind un scriitor, am mai simțit în această carte și un omagiu foarte frumos construit, îndreptat către o persoană care poate a generat o parte din fundația parcursului literar al autorului.
Cartea are un fir narativ foarte seducător, este o adevărată provocare să o lași din mână și este încărcată de simboluri pe care le poți găsi întâmplător, sau pe care o să le vezi tot timpul, dacă îți propui să le cauți sau citești cartea într-o anumită cheie.
Deși este o carte care este dominantă de acest puternic “personaj interior”, și are un fir narativ foarte interesant, mai are și altceva foarte atent lucrat, o structură de personaje care beneficiază de un spațiu generos și care întregesc pe deplin angrenajul cărții (Burcescu, Stup, Memo, Mihail, Tomiță.)
O voi recomanda și o voi dărui cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul și veți ajunge și voi la ea.
Știam despre tema principală încă de acum trei ani, după ce “Cântecul păsării de plajă” fusese lansată, o carte care a rămas în continuare în topul meu 5 al cărților apărute în ultima perioadă și citite de mine.
A fost o carte în care Tudor Ganea a construit un personaj principal uriaș, un personaj compozit, încărcat cu foarte multă violență, un personaj care propagă în jur teamă. Spre finalul cărții Tudor Ganea parcă mutase tot răul, toată violența în interiorul lui Ainur.
Acum am simțit cum construiește un alt personaj foarte puternic. Care de fapt este o stare ce zace în interiorul lui Tomiță, și parcă are loc o predare de ștafetă, din interiorul lui Ainur, spre acest “personaj interior” ce îl chinuie pe Tomiță.
Amintirea decesului unui prieten din liceu, amintire care s-a grefat pe destinul lui Tomiță, împreună cu sentimentul puternic de vină pe care-l poartă în interior de 20 de ani. Cam asta este “ștafeta” preluată în această carte.
O fostă gașcă de liceu reunită de un presupus parastas. Dar de fapt strânsă la un loc de niște vase de sânge ale unor răni rupte acum 20 de ani, și care se caută unul pe altul ca să se sutureze reciproc.
Nu întâmplător am adoptat limbajul ăsta medical. Cartea este de fapt un dosar medical care se mărește pagină cu pagină. Dosarul unui personaj dominat de anxietate, rușine, vină, vulnerabilitate, ipohondrie… care este într-o continuă fugă de sine și de povara interioară. Camarad în această fugă parcă fiindu-i propria moarte, pe care ba o îmbrățișează, ba o pune pe fugă.
M-am bucurat când am aflat că o să rămână și cu următoarea carte tot în zona de realism și spuneam mai sus că parcă o citesc de ceva vreme. Iată de ce.
Mi-a plăcut primul fragment din ea, cel apărut în Kiwi, dar care nu mi-a arătat încotro urma să meargă cartea. Cu timpul am completat informația cu mici bucățele ascunse printre postările de pe Facebook, iar când am citit ultimul fragment consistent publicat în Matca Literară , mi-am dat seama că este o carte pe care o s-o citesc imediat cum o să apară.
Coperta are și ea o poveste.
Pictura îi aparține tot lui Tudor Ganea, să-i citiți titlul și o să vedeți că-i “ruptă” din carte. Când am zărit-o prima dată mi-am spus că sigur trebuie să aibă legătură cu cartea pe care o așteptam.
Pe lângă autoironia fină, Tomiță fiind un scriitor, am mai simțit în această carte și un omagiu foarte frumos construit, îndreptat către o persoană care poate a generat o parte din fundația parcursului literar al autorului.
Cartea are un fir narativ foarte seducător, este o adevărată provocare să o lași din mână și este încărcată de simboluri pe care le poți găsi întâmplător, sau pe care o să le vezi tot timpul, dacă îți propui să le cauți sau citești cartea într-o anumită cheie.
Deși este o carte care este dominantă de acest puternic “personaj interior”, și are un fir narativ foarte interesant, mai are și altceva foarte atent lucrat, o structură de personaje care beneficiază de un spațiu generos și care întregesc pe deplin angrenajul cărții (Burcescu, Stup, Memo, Mihail, Tomiță.)
O voi recomanda și o voi dărui cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul și veți ajunge și voi la ea.
November 23, 2024
Chiar mi-a plăcut cartea și să citesc frustrarea provocată de locul de muncă de viața de adult. Aș fi vrut totuși ceva mai mult la final, ceva mai dezvoltat??? De asemenea, m-a făcut să fiu foarte speriată pentru sănătatea mea!!
November 24, 2024
Îi dau 2.5 cred
Din păcate, nu m-a impresionat și cred că modul ăsta de a scrie, unde la fiecare pagină e utilizat un limbaj licențios, nu e pentru mine. Pe alocuri, mi se părea că autorul încearcă prea mult să bage ditamai metaforele și descrierele inteligente, care nu păreau deloc firești. Și pentru că mă simt azi un critic literar, o să spun că finalul a fost cam slăbuț, despre tot și despre nimic. Mă așteptam la ceva mai complex, dar și din simplul motiv că toate personajele au rămas pentru mine în aer sub prea multe semne de întrebare. In the end, avem ce avem.
Cineva pe aici mai recomandă ”Cântecul păsării de plajă”, poate i-aș mai da o șansă autorului, but man idk
P.S domnul Tudor, mă scuzați că vă stric ratingul la carte
Din păcate, nu m-a impresionat și cred că modul ăsta de a scrie, unde la fiecare pagină e utilizat un limbaj licențios, nu e pentru mine. Pe alocuri, mi se părea că autorul încearcă prea mult să bage ditamai metaforele și descrierele inteligente, care nu păreau deloc firești. Și pentru că mă simt azi un critic literar, o să spun că finalul a fost cam slăbuț, despre tot și despre nimic. Mă așteptam la ceva mai complex, dar și din simplul motiv că toate personajele au rămas pentru mine în aer sub prea multe semne de întrebare. In the end, avem ce avem.
Cineva pe aici mai recomandă ”Cântecul păsării de plajă”, poate i-aș mai da o șansă autorului, but man idk
P.S domnul Tudor, mă scuzați că vă stric ratingul la carte
June 8, 2024
Constangeles:)))
May 30, 2024
Vreau să aud numai de bine încheie ciclul romanelor de la Constanța, dar cred că deschide ușa către un Tudor Ganea pe care nu l-am mai cunoscut în felul acesta în ceea ce a scris până acum. Este poate cel mai realist roman al său din care lipsește acea latură distopică care mi-a plăcut atât de mult la romanele precedente.
În acest ultim roman, Tudor folosește pentru prima dată relatarea la persoana întâi. Chiar el a spus că îi este puțin teamă de cum v-a primi publicul cititor această abordare. Eu zic că i-a ieșit, că și-a atins scopul. Narațiunea la persoana întâi nu este folosită întâmplător de Tudor. Tehnica aceasta are darul de a direcționa atenția cititorului exact acolo unde vrea autorul, prin intermediul personajului narator. Ca cititor ai puțin loc de manevră dacă vrei să-ți închipui o realitate proprie în care se desfășoară acțiunea. Trebuie să-l crezi pe narator și să îl urmezi fără a-ți pune prea multe întrebări. Tudor Ganea reușește să facă foarte bine toate astea și, în plus, lasă și niște uși deschise, poate nu chiar atât de importante pentru cursul acțiunii, cititorilor dornici de speculație. Romanul poate fi privit, în mare parte, ca o autoficțiune. Spun asta pentru că Toma, eroul principal al romanului, are multe puncte comune cu Tudor Ganea, omul. Tudor le-a confirmat la lansarea cărții. Este arhitect, are numeroase demisii la activ, este un scriitor contemporan destul de prolific, are un băiat care se numește Gruia – probabil de la numele localității Gruiu, a copilărit în Constanța și detaliile copilăriei sale au multe puncte comune cu cele descrise în celelalte două romane din ciclul Constanța etc.
Dacă ar fi însă să ne uităm atent la toate detaliile personajului Toma, putem descoperi și alte fațete ale omului Tudor Ganea, care nu au fost foarte vizibile până acum publicului său cititor (toate aceste afirmații se bazează pe cele declarate de autor la lansarea din luna mai 2024). Toma, este un ipohondru anxios, care pare să fie „pasionat” de boală (în diverse forme) la fel cum este pasionat de scris sau de arhitectură. În roman, Toma este ca o cameră de luat vederi principală, într-un film bazat pe o intrigă ce va rămâne până la final nedeslușită. Este vorba despre o invitație trimisă pe email la comemorarea unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui Toma, care a murit pe când erau în clasa a XI-a. Din felul în care este construit romanul, acest eveniment (emailul) este suficient pentru a aduce împreună, la Constanța, niște personaje pe care, de data asta, Tudor le tratează complet diferit decât a făcut-o în romanele sale precedente (adică nu le mai „terfelește” imaginea, viața, caracterul). Personajele (Burcescu, Memo și Stup, personajul feminin cu un rol extrem de interesant în roman) au un profil foarte bine desenat și argumentat. Fiecare dintre ei (incluzându-l aici și pe Toma) poartă în spate o traumă, o tristețe, un neajuns. Pentru toți, dar mai puțin pentru Toma, acest neajuns este, în prezent, doar un bagaj pe care-l cară din trecut. Este o amintire care pe vremuri a catalizat procesul evoluției lor către niște adulți ce par a fi împliniți. Toma însă, cară bagajul unei vinovății neconfesate care contribuie, alături de ipohondrie, la starea sa anxioasă, exacerbată în mod specific de acest eveniment. Prietenii cu care Toma se întâlnește au rolul de a-i pune și mai bine în evidență, prin comparație și prin aducere aminte, toate aceste neajunsuri. Ele sunt rezultatul unor frustrări și frici pe care Toma nu a știut sau nu a putut să le rezolve. Au fost cazuri în care nu a reacționat și atunci a acumulat și mai multă frustrare, sau cazuri în care s-a ascuns sau a mințit și atunci și-a sporit și mai mult anxietatea și vinovăția. Aș vrea totuși să subliniez că Tudor nu trebuie confundat cu personajul ficțional Toma. Toma este un personaj care a împrumutat câte ceva de la Tudor.
Vreau să aud numai de bine m-a fascinat prin disconfortul general pe care autorul îl creează folosind narațiunea la persoana întâi. Te face să crezi că în sfârșit se confesează, că îți arată, chiar dacă voalat, cine este el, omul Tudor Ganea, chiar dacă îmbrăcând hainele unui personaj. Pare că ești lăsat să asiști la extravertirea introvertului, iar tu, cititorul care are bilet la acest spectacol, abia aștepți să înfuleci nesățios orice detaliu picant ce îți este servit pentru a-ți satisface pofta de monden. Eu unul am acceptat suficient de ușor ceea ce descopeream că ar fi asociat cu Tudor Ganea, omul, dar am trecut prin stări de genul: băi, cam ipohondru și nesigur, poate chiar prea ipohondru și prea nesigur și frustrat. Ăsta să fie oare extraterestrul Ganea?
Însă, marea surpriză, acolo unde autorul își arată măiestria, a venit abia spre final. Mă obișnuisem cu Toma și acceptasem cumva toate bubele lui de caracter, filtrasem ceea ce credeam eu că e prea mult ca să fie despre Tudor Ganea și eram gata să spun Ecce homo. În sfârșit, iată-l pe Ganea, omul. Când, citind Epilogul romanului, autorul îmi dă una peste ceafă și-mi spune: E, ce mai zici acum? Mai crezi că Toma sunt eu? Dacă eu aș fi așa, m-ai admira în continuare? Ai mai citi cărțile mele dacă a-i ști că ele sunt scrise de un om atât de laș și cu astfel de deficiențe de caracter?
Se zice că nu ajungi să cunoști un om chiar și trăind o viață alături de el. Atunci cum să cred eu că doar citind Vreau să aud numai de bine o să mă ajute să-l cunosc pe Tudor Ganea, omul? Chiar și după acest roman, pentru mine a rămas în continuare un mare maestru al literaturii române contemporane.
În acest ultim roman, Tudor folosește pentru prima dată relatarea la persoana întâi. Chiar el a spus că îi este puțin teamă de cum v-a primi publicul cititor această abordare. Eu zic că i-a ieșit, că și-a atins scopul. Narațiunea la persoana întâi nu este folosită întâmplător de Tudor. Tehnica aceasta are darul de a direcționa atenția cititorului exact acolo unde vrea autorul, prin intermediul personajului narator. Ca cititor ai puțin loc de manevră dacă vrei să-ți închipui o realitate proprie în care se desfășoară acțiunea. Trebuie să-l crezi pe narator și să îl urmezi fără a-ți pune prea multe întrebări. Tudor Ganea reușește să facă foarte bine toate astea și, în plus, lasă și niște uși deschise, poate nu chiar atât de importante pentru cursul acțiunii, cititorilor dornici de speculație. Romanul poate fi privit, în mare parte, ca o autoficțiune. Spun asta pentru că Toma, eroul principal al romanului, are multe puncte comune cu Tudor Ganea, omul. Tudor le-a confirmat la lansarea cărții. Este arhitect, are numeroase demisii la activ, este un scriitor contemporan destul de prolific, are un băiat care se numește Gruia – probabil de la numele localității Gruiu, a copilărit în Constanța și detaliile copilăriei sale au multe puncte comune cu cele descrise în celelalte două romane din ciclul Constanța etc.
Dacă ar fi însă să ne uităm atent la toate detaliile personajului Toma, putem descoperi și alte fațete ale omului Tudor Ganea, care nu au fost foarte vizibile până acum publicului său cititor (toate aceste afirmații se bazează pe cele declarate de autor la lansarea din luna mai 2024). Toma, este un ipohondru anxios, care pare să fie „pasionat” de boală (în diverse forme) la fel cum este pasionat de scris sau de arhitectură. În roman, Toma este ca o cameră de luat vederi principală, într-un film bazat pe o intrigă ce va rămâne până la final nedeslușită. Este vorba despre o invitație trimisă pe email la comemorarea unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui Toma, care a murit pe când erau în clasa a XI-a. Din felul în care este construit romanul, acest eveniment (emailul) este suficient pentru a aduce împreună, la Constanța, niște personaje pe care, de data asta, Tudor le tratează complet diferit decât a făcut-o în romanele sale precedente (adică nu le mai „terfelește” imaginea, viața, caracterul). Personajele (Burcescu, Memo și Stup, personajul feminin cu un rol extrem de interesant în roman) au un profil foarte bine desenat și argumentat. Fiecare dintre ei (incluzându-l aici și pe Toma) poartă în spate o traumă, o tristețe, un neajuns. Pentru toți, dar mai puțin pentru Toma, acest neajuns este, în prezent, doar un bagaj pe care-l cară din trecut. Este o amintire care pe vremuri a catalizat procesul evoluției lor către niște adulți ce par a fi împliniți. Toma însă, cară bagajul unei vinovății neconfesate care contribuie, alături de ipohondrie, la starea sa anxioasă, exacerbată în mod specific de acest eveniment. Prietenii cu care Toma se întâlnește au rolul de a-i pune și mai bine în evidență, prin comparație și prin aducere aminte, toate aceste neajunsuri. Ele sunt rezultatul unor frustrări și frici pe care Toma nu a știut sau nu a putut să le rezolve. Au fost cazuri în care nu a reacționat și atunci a acumulat și mai multă frustrare, sau cazuri în care s-a ascuns sau a mințit și atunci și-a sporit și mai mult anxietatea și vinovăția. Aș vrea totuși să subliniez că Tudor nu trebuie confundat cu personajul ficțional Toma. Toma este un personaj care a împrumutat câte ceva de la Tudor.
Vreau să aud numai de bine m-a fascinat prin disconfortul general pe care autorul îl creează folosind narațiunea la persoana întâi. Te face să crezi că în sfârșit se confesează, că îți arată, chiar dacă voalat, cine este el, omul Tudor Ganea, chiar dacă îmbrăcând hainele unui personaj. Pare că ești lăsat să asiști la extravertirea introvertului, iar tu, cititorul care are bilet la acest spectacol, abia aștepți să înfuleci nesățios orice detaliu picant ce îți este servit pentru a-ți satisface pofta de monden. Eu unul am acceptat suficient de ușor ceea ce descopeream că ar fi asociat cu Tudor Ganea, omul, dar am trecut prin stări de genul: băi, cam ipohondru și nesigur, poate chiar prea ipohondru și prea nesigur și frustrat. Ăsta să fie oare extraterestrul Ganea?
Însă, marea surpriză, acolo unde autorul își arată măiestria, a venit abia spre final. Mă obișnuisem cu Toma și acceptasem cumva toate bubele lui de caracter, filtrasem ceea ce credeam eu că e prea mult ca să fie despre Tudor Ganea și eram gata să spun Ecce homo. În sfârșit, iată-l pe Ganea, omul. Când, citind Epilogul romanului, autorul îmi dă una peste ceafă și-mi spune: E, ce mai zici acum? Mai crezi că Toma sunt eu? Dacă eu aș fi așa, m-ai admira în continuare? Ai mai citi cărțile mele dacă a-i ști că ele sunt scrise de un om atât de laș și cu astfel de deficiențe de caracter?
Se zice că nu ajungi să cunoști un om chiar și trăind o viață alături de el. Atunci cum să cred eu că doar citind Vreau să aud numai de bine o să mă ajute să-l cunosc pe Tudor Ganea, omul? Chiar și după acest roman, pentru mine a rămas în continuare un mare maestru al literaturii române contemporane.
August 6, 2024
Noul roman al lui Tudor Ganea este cel mai realist şi mai personal, fantasticul sau realismul magic lipsind aproape cu desăvârşire. În acelaşi timp scriitura la persoana întâi – cu foarte multe detalii care pot fi clar recunoscute ca fiind parte din viaţa scriitorului – îi permite cititorului să fabuleze cu privire la limitele autobiografice ale cărţii. Aşa, de la suprafaţă, naratorul şi scriitorul sunt amândoi arhitecţi şi au obiceiul de a schimba des locul de muncă. Din interviurile mai vechi ale lui Tudor Ganea, ştiu şi de conexiunea sa – prin tatăl său – cu aviaţia de la Mihail Kogălniceanu, iar astfel de amănunte care duc de la Tudor la personajul său principal, Toma, sunt numeroase. Probabil, cu cât eşti mai apropiat de Tudor, vei şti şi cât de mult se identifică scriitorul cu naratorul din cartea aceasta.
https://citestema.ro/cat-de-mult-poti...
https://citestema.ro/cat-de-mult-poti...
August 24, 2025
"Să nu mai lucrez cu viața. Să lucrez cu ce e după ea. La întuneric, într-o liniște neperturbată de nimic, să-mi fac treaba cu simț de răspundere, până la capăt, fără sentimente, în splendoarea unui putregai, fără să gândesc, fără conștiință de sine, fără nicio frică, reproducându-mă în milioane și milioane de alți Tomiță, care muncesc cu simț de răspundere pentru desăvârșirea unui instrument complex, ce va emite un sunet atât de destabilizator într-un moment-cheie, încât piesele sale nu vor putea fi reduse la tăcere decât cu o suspantă de parașută legată strâns-strâns în jurul lor."
-despre relația cu munca, despre prietenie, despre trădare și despre compromis
-despre relația cu munca, despre prietenie, despre trădare și despre compromis
March 5, 2025
3.5 rotunjit
Mă irită profund autoficțiunea a la mode dar îmi place mult Ganea așa că am binge-uit Vreau să aud, un fel de meta-faux-autoficțiune-șaucore. E mai amuzantă decât ai crede că ar putea fi o carte despre un bolnav de cancer care merge la un parastas.
Gloome aside, e cu de toate. Am râs (are timing comic Ganea), am oftat, am cringe-uit la unele părți, m-a iritat meta-auto-referențialitatea, (o să sun ca Stup dar) turn-ul final mi se pare ușor cam autoindulgent dar se termină cu bine. Bun Ganea și când nu scrie distopii dubioase. Mai venim.
Mă irită profund autoficțiunea a la mode dar îmi place mult Ganea așa că am binge-uit Vreau să aud, un fel de meta-faux-autoficțiune-șaucore. E mai amuzantă decât ai crede că ar putea fi o carte despre un bolnav de cancer care merge la un parastas.
Gloome aside, e cu de toate. Am râs (are timing comic Ganea), am oftat, am cringe-uit la unele părți, m-a iritat meta-auto-referențialitatea, (o să sun ca Stup dar) turn-ul final mi se pare ușor cam autoindulgent dar se termină cu bine. Bun Ganea și când nu scrie distopii dubioase. Mai venim.
March 8, 2025
3,5 ⭐️
Cam dezamăgitor final pentru o scriitură așa de bună..
Cam dezamăgitor final pentru o scriitură așa de bună..
May 1, 2024
Cel mai bazat autor roman contemporan!
August 28, 2024
Am încercat să îmi placă cartea asta, mai ales după ce m-am îndrăgostit de Cântecul păsării de plajă. Din păcate lectura asta pentru mine a fost o tortură și un mix de scârbă și frustrare.
Toma este un personaj atât de neplăcut, un neasumat bolnăvicios și egoist. Toma omul nu face altceva decât să își plângă de milă, să își terorizeze nevasta și să dramatizeze orice problemă minoră pe care fiecare individ o are la un moment dat în viață. “Am 40 de ani și șefu e răuț cu mine, soția nu îmi înțelege sufletul de scriitor flămând, of, of săracu eu”
De asemenea, e o linie subțire între vulgaritate ca artă și vulgaritate ca libidinos. Nu sunt genul care să sufere când se înjură sau se utilizează violență DAR cartea asta e scârboasă din toate punctele de vedere. Toți sunt niște frustrați sexual, niște libidinoși și slinoși. Ganea ar trebui să scrie pentru B.u.g Mafia la cum foloseste toate sinonimele unui organ genital, secreții și injurii fără rost.
Cântecul păsării de plajă folosește vulgaritatea și violența pentru că face parte din povestea personajelor, dezvăluind fapta finală ce a dus la întreaga relatare a poveștii. Dar aici? Ce beneficiu narativ aduc 10 pagini despre cum X îi dă la m*ie lu Y, singura femeie din grup e o deșteaptă expirată pentru că sexul și mintea nu pot lucra în același timp iar bărbații grupului au fost și au devenit adulți nesatisfăcuți?
Mihail ar fi trebuit să fie personajul de legătură care leagă și destrămă grupul, misterul cărții, personajul principal înainte și după moartea lui. În schimb a fost un prieten uitat care i-a afectat doar pe Stup si Toma, care a rămas un mister și care a fost abandonat(mormântul lui și mama lui) de niște lipitori de “prieteni”. Nici măcar reuniunea asta fictivă nu l-a avut pe el în centru, nu au aflat nimic și nu au discutat nimic.
O carte despre nimic, despre pula, pizda, muie, sex și despre cel mai insuportabil narator. O poveste care se vrea profundă, personaje care se vor complexe.
Uneori puțin și bun face treaba. Recomand Cântecul păsării de plajă.
Toma este un personaj atât de neplăcut, un neasumat bolnăvicios și egoist. Toma omul nu face altceva decât să își plângă de milă, să își terorizeze nevasta și să dramatizeze orice problemă minoră pe care fiecare individ o are la un moment dat în viață. “Am 40 de ani și șefu e răuț cu mine, soția nu îmi înțelege sufletul de scriitor flămând, of, of săracu eu”
De asemenea, e o linie subțire între vulgaritate ca artă și vulgaritate ca libidinos. Nu sunt genul care să sufere când se înjură sau se utilizează violență DAR cartea asta e scârboasă din toate punctele de vedere. Toți sunt niște frustrați sexual, niște libidinoși și slinoși. Ganea ar trebui să scrie pentru B.u.g Mafia la cum foloseste toate sinonimele unui organ genital, secreții și injurii fără rost.
Cântecul păsării de plajă folosește vulgaritatea și violența pentru că face parte din povestea personajelor, dezvăluind fapta finală ce a dus la întreaga relatare a poveștii. Dar aici? Ce beneficiu narativ aduc 10 pagini despre cum X îi dă la m*ie lu Y, singura femeie din grup e o deșteaptă expirată pentru că sexul și mintea nu pot lucra în același timp iar bărbații grupului au fost și au devenit adulți nesatisfăcuți?
Mihail ar fi trebuit să fie personajul de legătură care leagă și destrămă grupul, misterul cărții, personajul principal înainte și după moartea lui. În schimb a fost un prieten uitat care i-a afectat doar pe Stup si Toma, care a rămas un mister și care a fost abandonat(mormântul lui și mama lui) de niște lipitori de “prieteni”. Nici măcar reuniunea asta fictivă nu l-a avut pe el în centru, nu au aflat nimic și nu au discutat nimic.
O carte despre nimic, despre pula, pizda, muie, sex și despre cel mai insuportabil narator. O poveste care se vrea profundă, personaje care se vor complexe.
Uneori puțin și bun face treaba. Recomand Cântecul păsării de plajă.
May 30, 2024
Ganea strikes again!
Dar ce bucurie sa ma avant prin meleagurile copilariei mele, cu intalnirea de la La Taclale, rockteca de la Brotacei ❤️, Doors club!
De pescarusi nu mi-e dor deloc, dar aceasta imagine incadreaza perfect imaginea copilariei.
Felicitari!
Dar ce bucurie sa ma avant prin meleagurile copilariei mele, cu intalnirea de la La Taclale, rockteca de la Brotacei ❤️, Doors club!
De pescarusi nu mi-e dor deloc, dar aceasta imagine incadreaza perfect imaginea copilariei.
Felicitari!
July 5, 2024
Cred că asta e tehnica specifică lui Ganea: antrenează cititorul pentru scufundări, bătăi de stradă și încleștări mai mult sau mai puțin interlope, apoi îl poartă prin tot felul de cotloane într-un labirint ce pare al lumii și întâmplărilor ei, dar care este, de fapt, al minții, apoi scoate toate angoasele de acolo, le frământă în fel și chip și, la final, lasă ușile vraiște și pleacă. Descumpănit, cititorul întoarce cartea pe toate părțile, căutând finalul.
September 5, 2024
Pare o autobiografie nuanțată, cu ceva derapaje minore pe alocuri.
March 26, 2025
Prea mult și totuși nu destul
Am atâtea întrebări fără răspuns. Nu se poate ca toată vina despre Mihail să fie din episodul slăbuț din Epilog. Chiar nu este justificată toată construcția care devine, brusc, aclimatică. Este despre Stup. Dar ce despre Stup? D-aia vin aici sa văd ce zice lumea, dar se pare că lumea doar vrea să se dea doctă și erudită. Niciun răspuns la rătăcirile mele.
Care a fost însemnătatea scenei cu Mihail călcând în picioare pescărușii în Vamă? Doar o ancoră pentru copertă?
De ce nu l-ai lăsat, Tudor, măcar pe Memo drept? Și pe el l-ai terfelit în mocirla călcatului strâmb. Absolut neverosimil, pentru cum l-ai construit toată cartea. Chiar dacă iei bătăi când ești mic, la un moment dat nu mai stai, te ascunzi sau ripostezi - nu-mi da rânduri în care tu te aștepți ca eu să cred că un băiat de liceu stă încă să încasese pumnul greu al tatălui său. Nu.
Apoi cu voyeurismul lu' tata lui Burcescu - c' mon, tu știi cât de mare, greoaie și zgomotoasă era o cameră de filmări în anii 90? Un panasonic M300, M900 - erau cât un casetofon, cum să stea un monstru d-ăla ascuns? Dar trebuie să îți recunosc că mi-a plăcut cum ai închis acest episod. A fost ca o cusătură chirurgicală.
De ce încerci un fel de La Țigănci dar de anii 2020? Ce căutau poveștile cu cele două distinse țigănci, relatate la acel moment în carte, <în cimitir>? Also, sunt absolut convinsa ca atunci cand Toma s-a ridicat sa fuga, dupa ce isi insirase continutul portofelului ud, chir a lasat toate actele si cardurile acolo, pe jos. Chiar și noaptea petrecută în stabilimentul lui Stup aceeasi atmosferă o încearcă, dar în mod evident sărăcăcios și cu un penis flasc în semiobscuritate - ce voiai sa faci cu el? De ce se tot bălăbănea de colo colo fără finalizare?
La începutul cărții arunci multe undițe în apă pe care apoi nu le pescuiești - e frustrant să începi și să nu termini atâtea fire narative.
În fine, o lectură amuzantă, uneori lină și antrenantă, uneori ca atunci când calci într-o denivelare pe care n-ai văzut-o pentru că te uitai după forma norilor și călcătura te readuce pe Pământ, realiniindu-ți vertebrele și descoperindu-ți noi junghiuri în coaste. Nu m-au deranjat toate sexualizările justificate sau nu, nici măcar nu mi s-a părut violentă, cum zice lumea p-aici. Ci mi s-a părut o încercare.
N-am citit alte cărți d-ale autorului, și pe aceasta am ridicat-o pentru că, de fapt, căutam Mierea si nu am gasit in librărie decît acest volum - nici n-am căutat prea asiduu, ce-i drept.
O sa te mai citesc, dar te rog, abandoneaza lipsa distanței literare de subiect - cu toate că văd că tocmai asta voiai să faci, cu toată . Am simțit lectura cărții tale precum un film din cinematografia românească - cu obiectivul camerei de filmat virat pe gâtul și în sufletul erolui principal, o intimitate mult prea intensă pentru a fi digerată sănătos.
Deasemenea, oare când putem divorța de tendința de a numi bietele soții ale eroilor cărților noastre Mara? Numai tipologia Marei lui Slavici apare, o amărâtă care e victima destinului ei.
Am atâtea întrebări fără răspuns. Nu se poate ca toată vina despre Mihail să fie din episodul slăbuț din Epilog. Chiar nu este justificată toată construcția care devine, brusc, aclimatică. Este despre Stup. Dar ce despre Stup? D-aia vin aici sa văd ce zice lumea, dar se pare că lumea doar vrea să se dea doctă și erudită. Niciun răspuns la rătăcirile mele.
Care a fost însemnătatea scenei cu Mihail călcând în picioare pescărușii în Vamă? Doar o ancoră pentru copertă?
De ce nu l-ai lăsat, Tudor, măcar pe Memo drept? Și pe el l-ai terfelit în mocirla călcatului strâmb. Absolut neverosimil, pentru cum l-ai construit toată cartea. Chiar dacă iei bătăi când ești mic, la un moment dat nu mai stai, te ascunzi sau ripostezi - nu-mi da rânduri în care tu te aștepți ca eu să cred că un băiat de liceu stă încă să încasese pumnul greu al tatălui său. Nu.
Apoi cu voyeurismul lu' tata lui Burcescu - c' mon, tu știi cât de mare, greoaie și zgomotoasă era o cameră de filmări în anii 90? Un panasonic M300, M900 - erau cât un casetofon, cum să stea un monstru d-ăla ascuns? Dar trebuie să îți recunosc că mi-a plăcut cum ai închis acest episod. A fost ca o cusătură chirurgicală.
De ce încerci un fel de La Țigănci dar de anii 2020? Ce căutau poveștile cu cele două distinse țigănci, relatate la acel moment în carte, <în cimitir>? Also, sunt absolut convinsa ca atunci cand Toma s-a ridicat sa fuga, dupa ce isi insirase continutul portofelului ud, chir a lasat toate actele si cardurile acolo, pe jos. Chiar și noaptea petrecută în stabilimentul lui Stup aceeasi atmosferă o încearcă, dar în mod evident sărăcăcios și cu un penis flasc în semiobscuritate - ce voiai sa faci cu el? De ce se tot bălăbănea de colo colo fără finalizare?
La începutul cărții arunci multe undițe în apă pe care apoi nu le pescuiești - e frustrant să începi și să nu termini atâtea fire narative.
În fine, o lectură amuzantă, uneori lină și antrenantă, uneori ca atunci când calci într-o denivelare pe care n-ai văzut-o pentru că te uitai după forma norilor și călcătura te readuce pe Pământ, realiniindu-ți vertebrele și descoperindu-ți noi junghiuri în coaste. Nu m-au deranjat toate sexualizările justificate sau nu, nici măcar nu mi s-a părut violentă, cum zice lumea p-aici. Ci mi s-a părut o încercare.
N-am citit alte cărți d-ale autorului, și pe aceasta am ridicat-o pentru că, de fapt, căutam Mierea si nu am gasit in librărie decît acest volum - nici n-am căutat prea asiduu, ce-i drept.
O sa te mai citesc, dar te rog, abandoneaza lipsa distanței literare de subiect - cu toate că văd că tocmai asta voiai să faci, cu toată . Am simțit lectura cărții tale precum un film din cinematografia românească - cu obiectivul camerei de filmat virat pe gâtul și în sufletul erolui principal, o intimitate mult prea intensă pentru a fi digerată sănătos.
Deasemenea, oare când putem divorța de tendința de a numi bietele soții ale eroilor cărților noastre Mara? Numai tipologia Marei lui Slavici apare, o amărâtă care e victima destinului ei.
This entire review has been hidden because of spoilers.
August 25, 2024
Iată un roman bine scris. Rotund, bogat în introspecții- psihologic valide. De altfel autorul, arhitect de profesie, s-a documentat temeinic în mai multe domenii. (Cel puțin referințele din medicină şi psihiatrie, la care mă pricep, le-am găsit corecte, cu o singură excepție, aceea că fobiile nu se tratează cu analgezice-pag.124, sus). Apreciez că romanul e scurt dar complex, cu o arhitectură genial gândită, premeditată sau nu.
Pentru mine, zicerile lui au parfum Philip Roth, cu o condensare care-mi prieşte, având în vedere timpul scurt de care dispun şi setea acerbă de profit afectiv şi spiritual românesc pe unitatea de timp.
Deşi facem parte din generații diferite, deşi nu am trăit în România în anii '90, am rezonat perfect cu scrisul lui Ganea. Deşi nu cunosc Constanța.
Lui Toma din Tomis îi admir limbajul, lungimea frazei, sinceritatea extremă, felul justificabil în care interacționează sau nu interacționează cu oamenii. Îmi place că nu rezolvă enigma e-mailului, viața aşa şi este, ecuație cu necunoscute. Romanul îşi duce cititorul spre un capăt cu bifurcație, luând în spate o damnare posibilă iscată de un vechi compromis. Romanul nu este nici moral, nici imoral, ci doar bine scris. Atât.
Dacă-i găsesc vreun minus?
N-am reuşit să văd utilitatea schimbării de voce în Epilog. E probabil vina mea. Ar fi prea facil s-o dau pe seama jenei extreme, plauzibilă, de a face o confesiune gravă, acuzatoare la persoana întâi. Schimbarea aceasta de voce, de la persoana întâi la a treia, mi-a dat o senzație de rostogolire prea rapidă către terminus. Ca şi cum cineva ar vrea să-mi grăbească urmărirea pe îndelete a filmului cu un " hai, ce mai tura-vura, îți fac eu rezumatul, uite, el e chemat la director şi-l dă-n gât pe prieten, ca să poată fi admis la studii".
Dar per total, cred că este un roman bine scris, de cinci stele, la fel de valoros pentru mine ca şi "Cântecul Păsării de Plajă" sau "Cazemata". Şi trebuie să fii invidios pe aşa o bijuterie sau insensibil, ca să poți să taci după ce ai terminat de citit ultimul rând, ca mine, acum 15 minute.
Pentru mine, zicerile lui au parfum Philip Roth, cu o condensare care-mi prieşte, având în vedere timpul scurt de care dispun şi setea acerbă de profit afectiv şi spiritual românesc pe unitatea de timp.
Deşi facem parte din generații diferite, deşi nu am trăit în România în anii '90, am rezonat perfect cu scrisul lui Ganea. Deşi nu cunosc Constanța.
Lui Toma din Tomis îi admir limbajul, lungimea frazei, sinceritatea extremă, felul justificabil în care interacționează sau nu interacționează cu oamenii. Îmi place că nu rezolvă enigma e-mailului, viața aşa şi este, ecuație cu necunoscute. Romanul îşi duce cititorul spre un capăt cu bifurcație, luând în spate o damnare posibilă iscată de un vechi compromis. Romanul nu este nici moral, nici imoral, ci doar bine scris. Atât.
Dacă-i găsesc vreun minus?
N-am reuşit să văd utilitatea schimbării de voce în Epilog. E probabil vina mea. Ar fi prea facil s-o dau pe seama jenei extreme, plauzibilă, de a face o confesiune gravă, acuzatoare la persoana întâi. Schimbarea aceasta de voce, de la persoana întâi la a treia, mi-a dat o senzație de rostogolire prea rapidă către terminus. Ca şi cum cineva ar vrea să-mi grăbească urmărirea pe îndelete a filmului cu un " hai, ce mai tura-vura, îți fac eu rezumatul, uite, el e chemat la director şi-l dă-n gât pe prieten, ca să poată fi admis la studii".
Dar per total, cred că este un roman bine scris, de cinci stele, la fel de valoros pentru mine ca şi "Cântecul Păsării de Plajă" sau "Cazemata". Şi trebuie să fii invidios pe aşa o bijuterie sau insensibil, ca să poți să taci după ce ai terminat de citit ultimul rând, ca mine, acum 15 minute.
This entire review has been hidden because of spoilers.
July 5, 2024
A șaptea carte publicată de Tudor Ganea, a șaptea citită de mine. De la "Cazemata" încoace omul ăsta m-a făcut cititorul său fidel și, chiar dacă nu toate cărțile sale au fost la același nivel, în toate am găsit un fel melodios și șmecheresc de a scrie. Aceasta din urmă m-a lovit ca pumnul moldoveanului din primul capitol și m-a prins, m-a așezat într-un loc confortabil de unde n-aș mai ieși o vreme. Pare cea mai personală care a lui, atât de personală încât a simțit nevoioa sa dea disclaimer că faptele și personajele nu sunt reale. Ok, Flaubert, cum zici tu. Dialogurile au curs natural și narțiunea a avut mereu ceva surprinzător, s-a dus în direcții neașteptate, autorul a creat o atmosferă de nostalgie blândă, cu multe rememorări și câteva episoade candide, chiar dacă în esență nu musai cele mai pozitive. Ceea ce voiam să spun e că, după o vreme în care nu prea am mai citit, din tot felul de motive, cartea asta mi-a făcut mult bine.
August 5, 2025
Foarte buna. O carte bine scrisa, cu o actiune interesanta, desi e ancorata puternic in autobiografie.
Singurul motiv pentru care nu-i pot da 5* este lamentatia pseudo-autocritica din discutia lui Toma cu Stup. Poate as fi trecut chiar si peste dialogul dintre Toma si sotia lui, legat de lipsa timpului pentru a scrie, si i-as fi dat 5*, dar aceasta discutie, din ultima parte, a fost prea mult pentru mine. Sa zicem ca problema e la mine, dar cand vad chinul scriitorului transpus in paginile propriei sale carti am pornirea de a pune cartea jos. Ei, aici e totul cu un nivel mai sus, mi s-a parut un compliment fishing toata scena.
Altfel, scriitura e aproape perfecta, tensiunea e bine dozata, personajele sunt vivide, exista destula diversitate in flash-back-uri pentru a compensa lipsa unui fir narativ secundar.
O cronica mai pe larg, in curand.
Singurul motiv pentru care nu-i pot da 5* este lamentatia pseudo-autocritica din discutia lui Toma cu Stup. Poate as fi trecut chiar si peste dialogul dintre Toma si sotia lui, legat de lipsa timpului pentru a scrie, si i-as fi dat 5*, dar aceasta discutie, din ultima parte, a fost prea mult pentru mine. Sa zicem ca problema e la mine, dar cand vad chinul scriitorului transpus in paginile propriei sale carti am pornirea de a pune cartea jos. Ei, aici e totul cu un nivel mai sus, mi s-a parut un compliment fishing toata scena.
Altfel, scriitura e aproape perfecta, tensiunea e bine dozata, personajele sunt vivide, exista destula diversitate in flash-back-uri pentru a compensa lipsa unui fir narativ secundar.
O cronica mai pe larg, in curand.
June 19, 2024
Îl citesc de la debut -- Cazemata și Cântecul păsării de plajă au fost vârfurile lui pentru mine, fără celelalte puteam să trăiesc. Nu că țin cu Stup, dar pe undeva are dreptate. Nu mă așteptam să-l reîntâlnesc așa de introspectiv, cu aceeași atenție ascuțită întoarsă înspre sine. Mi-a plăcut mult ușa pe care ne-o lasă întredeschisă să-i vedem căutarea drumului de la vocea impersonală a naratorului dumnezeu la acceptarea vocii de muritor cu frici și dureri. Îmi place maturizarea asta și-s curioasă unde-l va duce procesul.
**VAG SPOILER**
Alegerea finalului în ACEA voce îmi spune că a câștigat frica, că durerea a fost mai puternică decât naratorul-personaj-muritor. Practic, prins în strânsoarea durerii, n-a mai rezistat și s-a predat prin bătaia pe antebraț de care s-a ferit atât.
**VAG SPOILER**
Alegerea finalului în ACEA voce îmi spune că a câștigat frica, că durerea a fost mai puternică decât naratorul-personaj-muritor. Practic, prins în strânsoarea durerii, n-a mai rezistat și s-a predat prin bătaia pe antebraț de care s-a ferit atât.
March 18, 2025
Nu am cuvinte să descriu ce simt după ce am finalizat lectura. Așa că voi lăsa aici câteva citate care mi-au rămas imprimante pe retină după ce le-am citit.
,,Duc în cârcă o cantitate sisifică de frici.’’
,,Ce cărți mari ai putea scrie tu dacă ai avea timp! Dacă nu ai mai produce ficțiune pe genunchi! Ce ghinion are literatura română!”
,,Un fel de Adam milenial, asta era. Și noi fuseserăm făcuți din coastele lui.”
,,Norocul lui tata a fost că avionul lui n-a luat foc decât după ce a sărit de pe aripă, altfel și noi am fi îngropat un coșciug ușor, nu ca al lui Mihail, care mi-a strivit umărul.”
,,Duc în cârcă o cantitate sisifică de frici.’’
,,Ce cărți mari ai putea scrie tu dacă ai avea timp! Dacă nu ai mai produce ficțiune pe genunchi! Ce ghinion are literatura română!”
,,Un fel de Adam milenial, asta era. Și noi fuseserăm făcuți din coastele lui.”
,,Norocul lui tata a fost că avionul lui n-a luat foc decât după ce a sărit de pe aripă, altfel și noi am fi îngropat un coșciug ușor, nu ca al lui Mihail, care mi-a strivit umărul.”
May 31, 2024
Mai mult realism și mai puțină magie decât mă așteptam, și nu e neapărat un lucru rău.
Un alt roman care are pe fundal o poveste despre boală (pare o temă destul de puternica in multe romane contemporane), niste violență specifica anilor 90 presărată pe ici pe colo, dar mai subțire decât în celelalte cărți, multe elemente care par autobiografice, și o Românie poate prea recognoscibilă. Are și câteva personaje bine conturate și niste sentimente de vina care mi-au adus aminte de Murakami și Colorless Tsukuru Tazaki.
N-a dezamăgit :)
Un alt roman care are pe fundal o poveste despre boală (pare o temă destul de puternica in multe romane contemporane), niste violență specifica anilor 90 presărată pe ici pe colo, dar mai subțire decât în celelalte cărți, multe elemente care par autobiografice, și o Românie poate prea recognoscibilă. Are și câteva personaje bine conturate și niste sentimente de vina care mi-au adus aminte de Murakami și Colorless Tsukuru Tazaki.
N-a dezamăgit :)
June 7, 2024
Prima întîlnire cu Tudor Ganea și sînt impresionat. Faptul că am citit-o în paralel cu o carte de psihologie simt că a contribuit pozitiv la experiența totală, m-a făcut să fiu și mai atent la cum își construiește personajele, dar și ce nu spune despre ele. Iar angoasa, ipohondria, ca și presupusul egoism al lui Toma sînt trăsături care-l apasă nu doar pe el.
October 17, 2024
Mi-a placut mult sa ma intorc in Constanta, orasul copilariei si adolescentei mele, si sa suprapun amintirile mele cu cele evocate de Toma. Aceleasi locuri pe care le frecventam si eu, aceeasi solitudine si regasire pe care le ofera marea. Apoi, am apreciat ca autorul a pus multa viata in personajele lui, multa lumina, dar si mult intuneric.
October 30, 2024
Un stil de scriere inedit, cu care am rezonat. Poveștile au un gust aparte, fiind țesute pe pânza maritimă a orașului Constanța. Am găsit un narator foarte introspectiv, autocritic acid, și apăsat de anxietăți și autoironie într-un fel pe care cred că doar generația noastră îl poate regăsi familiar.
Am să caut și alte titluri ale autorului.
Am să caut și alte titluri ale autorului.
Displaying 1 - 30 of 40 reviews