What do you think?
Rate this book


303 pages, Kindle Edition
First published February 6, 2025
“[…] It seems that in looking at me, people have started seeing not me but war. I am war. We Ukrainians all became a war.”
Pizzeria in Kramatorsk, where Victoria Amelina was fatally wounded after Russian missile strike.
Yet despite all our efforts, we still might lose. And if we lose, I want to at least tell the story of our pursuit of justice. Please let me work with you to tell your story.

I have just bought my first gun in downtown Lviv. I’ve heard that everyone is capable of killing, and those who say they aren’t just haven’t met the right person yet. An armed stranger entering my country might just be the “right person.”
I feel guilty for not being a target. This feeling is as illogical as Russians not bombing Lviv, but I cannot help it. I feel relieved when I finally hear explosions.
I weep [at the border crossing] not only because we are let in, but because it seems that in looking at me, people have started seeing not me but war. I am war. We Ukrainians all became a war. Nothing else about us matters now, only it— the catastrophe that has just begun. I buy train tickets to Poland; through worried Europe, I’m heading home to Ukraine. There I will be just myself at war, not war.
The Ministry for Culture gives the contact of an individual in Ukrainian Railways and the individual is called Mykola Hryhorovych
„Ruşii pretind că sunt «frații» ucrainenilor, însă ucrainenii resping această înrudire. Cine are nevoie de un «frate» care este un psihopat ucigaş ce încearcă să te omoare?” (Margaret Atwood în Cuvânt-înainte, p. 9)
„Lumea se transformă şi, odată cu ea, înțelesurile cuvintelor. Simt asta în incapacitatea mea de a rosti cuvântul «război», în tăcerea fiului meu, în privirea poliţistei cehe de la controlul paşapoartelor. Plâng nu doar pentru că suntem lăsaţi să intrăm, ci şi pentru că simt cum, uitându-se la mine, oamenii nu mă mai văd pe mine, ci văd războiul. Eu sunt războiul. Noi, ucrainenii, am devenit cu toţii războiul. Nimic altceva nu mai contează acum, doar ea – catastrofa care abia începe.” (p. 58)
„Czesław Miłosz, un poet polono-lituanian laureat al Premiului Nobel, a descris ce a simţit în 1939, când Germania nazistă şi URSS au atacat Polonia. «Absurditatea s-a terminat în sfârşit», a scris el. «Împlinirea mult temutului fapt ne eliberase de minciunile cu care ne amăgeam, de iluzii, de subterfugii; ceea ce era opac devenise transparent».” (pp. 47-8)
„Nu puteam să scriu. Toate crimele, de la Baturin la Bucea, se învârteau în jurul meu. După-amiază, am îndrăznit să-i trimit un mesaj lipsit de sens mamei lui Roman: «Bună, sunt în Kiev, dacă ai nevoie de mine». Mi-a propus să ne întâlnim sâmbătă, 11 iunie.
Am tras concluzia că nu ştia [că i-a murit fiul] şi am comandat un pahar cu vin. Vinul nu m-a ajutat; de ce să mă fi ajutat? Vinul ajută în cazul unei iubiri neîmpărtăşite, nu în cazul unei nesfârşite tragedii naţionale.” (p. 168)
„Îmi mulţumeşte că nu mă tem să mă întâlnesc cu ea, căci aude adesea că oamenii nu ştiu să vorbească cu o mamă care tocmai şi-a pierdut copilul.
— De ce m-aş teme? mă prefac eu că nu înțeleg, deși înțeleg foarte bine.
Durerea ei este atât de puternică; doar că ea este mai tare decât durerea. Reușește nu doar să trăiască, ci şi să iubească, să dăruiască iubire în ciuda suferinței. Nu toți cei din jurul ei sunt însă la fel de puternici.” (p. 214)
„Nu mai este doar războiul lui Putin, ci este al tuturor celor care au contribuit la funcţionarea maşinăriei urii şi s-au lăsat purtaţi de ură împotriva ucrainenilor.” (p. 130)
„Discursul instigator la ură din mass-media şi din cărţi seamănă mai mult cu radiaţiile; continuă să ucidă. Şi încă nu am înţeles ce putem face ca Europa să redevină un loc sigur.” (p. 131)
„Nu există reguli clare pentru a supraviețui războiului. Poți respecta toate recomandările, poți merge în adăpost la timp, poți avea la tine o trusă de prim ajutor, poți încerca să fugi din calea războiului şi totuși să fii ucis. Nu există reguli pentru supraviețuire; există totuși reguli pentru a trăi. Stătea în puterea noastră să salvăm insecte, să traversăm străzile goale pe culoarea verde a semaforului, să fim politicoși, să fim distinși, să fim oameni.” (pp. 158-9)
„Ea vorbește. Eu ascult. A ascultat femei toată cariera ei de avocată; acum, trebuie s-o ascult eu pe ea. Deodată se opreşte, se uită la mine şi întreabă:
— Poți să-ţi imaginezi viitorul? Adică eu văd ziua de azi şi încerc să-mi imaginez cum va fi viaţa noastră peste câţiva ani, dar nu pot. Nici chiar peste o jumătate de an sau o lună. Mi-e greu. Pur şi simplu nu o văd.
— Eu o văd, spun.
Ea aşteaptă să continui.
— Văd viitorul. Da, am putea să fim lovite de rachetele Iskander chiar în momentul ăsta. În acelaşi timp însă, văd cumva Ucraina de după război. Nu ştiu dacă noi facem parte din acel viitor, dar există o Ucraină după război, spun eu şi mă întorc cu spatele.” (p. 124)