Prezentul volum a fost alcătuit pentru a oferi o interpretare sintetică a istoriei româneşti, de la apariţia statului român până astăzi, cu o anumită insistenţă asupra curentelor de gândire şi a celor artistice manifestate în acest interval de timp. El nu este un tratat, căci, aşa cum bine observa folcloristul Ovidiu Bîrlea, „într-un tratat sunt dezbătute toate aspectele domeniului, proporţional cu importanţa lor, în fapt cu suma cunoştinţelor dobândite până la acea dată”1. Un astfel de scop nu mi-a stat în intenţie aici. Am fost interesat mai curând de dinamica de factură culturală din interiorul noului stat, inclusiv prin recursul abundent la opiniile unora dintre principalii săi protagonişti şi observatori.
„Mircea Eliade spunea undeva că «e totdeauna penibil să vorbești despre lucruri prea triste și umilitoare pentru neamul tău». Și totuși, a le ține cu totul sub tăcere, tot timpul, nu poate decât să păgubească o bună cunoaștere a adevărului despre trecut și, până la urmă, și cunoașterea de sine. Mi-am asumat riscul de a le aduce în discuție pe unele, acordându-le un spațiu anume, pentru a contribui la întregirea imaginii despre trecutul nostru, care nu a fost numai spini, dar nici doar flori.” (Ovidiu Pecican)
Prin noua sa carte, Ovidiu Pecican aduce în fața cititorilor, cu strălucirea unui maestru, zbaterile dramatice, în plan politic și cultural, ale elitelor naționale ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, ale chinuitorului secol XX și ale primelor două decenii ale secolului nostru. România, stat și cultură (1866-2018) este, de fapt, istoria modernizării țării noastre, cu bune și cu relele ei, a ieșirii din înapoiere, a edificării unui stat funcțional, a expresiei culturale a unui ideal și a tentativei de liberă afirmare a ethosului românesc – toate constituind, de bună seamă, efigii ale unei victorioase reconfigurări de destin.
Scriitor, istoric și publicist. Este doctor in istorie (1998) si profesor la Facultatea de Studii Europene a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor al unor volume de istorie care sondeaza structurile sociale si interactiunile etnoculturale din Europa Central-Sud-Estica.
Din păcate această carte este o salată totală. Se vede că domnul Pecican este foarte erudit dar problema este că nu prea se pricepe să scrie o carte de istorie. Cartea este o combinație între istorie culturală, plus câteva evenimente politice plus niște detalii aleatoare fără prea mult sens.
De exemplu, capitolul despre Mihai Viteazul începe cu detalii despre tinerețea lui, continuă cu prima parte a domniei ca apoi să înceapă o discuție despre miturile întemeierii statale. Dar autorul uită să explice cum exact s-a încheiat domnia lui Mihai.
Este o carte de la care am învățat multe în perioada asta. Mi-a oferit nu doar informații istorice, ci și o perspectivă mai vie asupra felului în care s-a construit identitatea românească de-a lungul timpului.
📌 Ce mi-a plăcut
• Abordarea diversă: Autorul nu se limitează la domnitori și bătălii, ci include și aspecte culturale, sociale și cotidiene. • Stilul accesibil: Deși e o lucrare de istorie, limbajul este clar și prietenos, ceea ce o face potrivită și pentru cititori tineri. • Perspectiva nuanțată: Mi-a plăcut că Pecican nu prezintă o singură „linie oficială”, ci mai multe unghiuri, inclusiv rolul comunităților locale și al diversității culturale. • Dimensiunea umană: Cartea vorbește și despre mentalități, obiceiuri și modul în care oamenii obișnuiți au trăit istoria.
🔎 Ce ar fi putut îmbunătăți
• Structura densă: Uneori, bogăția de detalii poate obosi cititorul; o schemă vizuală sau rezumate la final de capitol ar fi ajutat. • Subiectivitatea interpretărilor: Deși interesantă, perspectiva personală a autorului poate părea uneori prea marcată de opinii proprii. • Continuitatea narativă: Fiind doar primul volum, povestea rămâne suspendată; ar fi fost util un rezumat mai clar al direcțiilor ce vor fi dezvoltate în volumele următoare.
🎯 Concluzie
Cartea lui Ovidiu Pecican este o lectură valoroasă, care îmbină erudiția cu accesibilitatea. Mi-a plăcut că m-a făcut să privesc istoria nu doar ca pe o succesiune de date, ci ca pe o poveste vie, plină de oameni și contexte.
Fix ca anumite cărți de filosofiei sau pe la Dostoievski când îți mai bagă câte un pasaj în latină/franceză fără să pună și traducerea așa și aici se aruncă nume de orașe, localități, regiuni din trecut fără să treacă în paranteză care ar fi astăzi locurile respective săbpierd 10mii de ani căutând eu pe internet ce și cum.