„Cu mult timp în urmă, într-un cămin studențesc, aproape am ajuns la bătaie cu doi prieteni de la Litere. C-așa eram noi, dramatizam totul. Unul zicea că textul pentru teatru nu e literatură, ci doar pretext de spectacol. Celălalt, invers: o piesă e în primul rând literatură. Iar eu voiam să-i împac, da-mi și venea să-i iau la bătaie: dramaturgia de calitate e musai și una, și alta. După ce l-am citit pe Mimi Brănescu, mi s-a părut că vedem lumea cumva la fel. Și mă gândeam să-i dau numerele de telefon ale celor doi confrați. Să-i sune și să-i pună sec la punct: «Lăzărescu avea dreptate, știi ce zic?» Dar el tocmai asta demonstrează în scris, ce să-l mai complic pe Mimi? Am să-i îndemn eu să citească cele șase piese din carte și să se dumirească singuri. Ceea ce aș sfătui pe oricine.
Piesele deja au fost puse în scenă, unii poate le-ați și văzut sau urmează. Dar, până una-alta, e nimerit să ai și lucrul tău, să fii tu regizor și scenograf, că personaj ești sigur. Să alegi muzica ori tăcerea ta și să citești în tihnă spectacolul din mintea lui Mimi, pus în cuvinte. E un show iscusit și tăios, de care ajunge să-ți pese. Nu doar despre modul lui special de a observa lumea, ci și despre felul șui al fiecăruia dintre noi de a se înșuruba în realitatea cotidiană.“ — FLORIN LĂZĂRESCU
"Laurențiu: Era să mor, mă! Și v-am sunat pe toți de câte trei ori, nu o dată. Și nici unul nu a renunțat la ce făcea în momentul ăla ca să răspundă? Nu există nici o scuză, la nimeni! Sunt un om singur, înconjurat de oameni pe care îi doare în cur de mine! Asta e concluzia mea. Asta e realitatea. Și poate că merit mai multă atenție din partea voastră. De la fiecare dintre voi. Eu aș dormi cu telefonul sub cap dacă aș fi în locul vostru numai dacă aș ști că e posibil să vă sun. (Plânge). Și aș avea grijă să răspund imediat când aș vedea că sună Laurențiu. Toată lumea știe la ce mă refer, nu trebuie să vă desenez, nu?"