A treia parte din trilogia Ultimul împărat nemuritor
După ce se eliberează de Cartea Blestemelor și trece de aventurile din Cartea Ielelor, Aleodor se întoarce în lumea Timpului Curgător, pentru a-și salva atât marea dragoste, cât și seminția omenească. Însă în cele două zile petrecute în Tinerețe fără Bătrânețe și Viață fără de Moarte, douăzeci de ani s-au scurs pe tărâmul muritorilor, iar o Carte a Plângerii stă să i se deschidă. Va avea de înfruntat cel mai neașteptat dușman, va conduce oastea oamenilor în cel mai mare război care s-a văzut vreodată, înțelegând în sfârșit de ce a fost ursit să devină Răstălmăcitorul de Timpuri. Moartea însăși coboară din ceruri să-l caute, căci Stăpânitorul Lumii, care le-a făurit pe toate din gândul său, nu îi va îngădui nici veșnicia, nici fericirea. Cu toate astea, prințul va afla ceva ce numai zânilor le este permis să cunoască.
Andrei Ruse s-a născut în decembrie 1985, în București. Este scriitor, editor de carte și promoter cultural. Din 2016, a înființat și conduce și astăzi Editura Hyperliteratura.
Am finalizat și ultima carte din serie și pot spune că s-a ridicat mult peste așteptările avute după terminarea celea de-a doua părți. A fost cu mult mai faină decât primele două și nu numai.
Încă de când am început-o, purtam în mine curiozitatea unui final neașteptat și măreț. Cu fiecare pagină cu care înaintam mai mult în poveste, pildele povestite îți transmiteau mesaje mult mai puternice și impresionante. Să nu mai zic de final - mi-a frânt inima, dar m-a și îndoiașat și împăcat în același timp. Finalul e satisfăcător și Ruse l-a construit cu stil pe o "fundație" clădită cu îndemânare, reușind să pună punctul pe "i" la o poveste care va rămâne în sufletul meu pentru mult timp.
Spre deosebire de primele două cărți din serie, aici avem parte de mai multă acțiune și mai multă suferință. Indiferent de asta, Ruse își "îndrumă" în continuare personajele pe drumul necesar ... acum spre iertare, împăcare și Moarte. Moartea este personificată spre final, un "desen" cam jucăuș comparativ cu ce avem fiecare în cap legat de imaginea morții. Scopul a fost probabil să o arate mai puțin rea decât este ea defapt și să prezinte o perspectivă importantă asupra acesteia. Nu te induce în eroare, nu are o semnificație obscură, ci pur și simplu este ceea ce este. Așa e și viața și, cum a zis și Apolodor, este o minunăție că suntem aici pe Pământ in the first place indiferent dacă avem sau nu sentimentul de fericire între clipele trăite.
Ruse ne face să înțelegem cât de complex poate să fie basmul, chiar dacă mulți îl asociază mai mult cu inocența și poveștile mai "light" spuse copiilor înainte de culcare. E o trilogie care ar trebui citită pentru a ne reaminti că lucrurile nu sunt chiar așa. E o trilogie care ne reamintește că viața în sine nu e departe de a-și avea o semnificație pentru fiecare dintre noi. M-a convins că trebuie să mai pun mâna pe cărți care țin de mitologia românească și trecutul nostru - nu primesc destulă atenție, deși sunt atâtea povești și pilde și tradiții care încă sunt de actualitate și în zilele noastre. Sau măcar din simplul motiv că este imperativ să ne cunoaștem rădăcinile.
Sper ca această carte să prindă mai multă atenție din partea cititorilor români. E neprețuită!
PS: Am plâns citind ultimele pagini, not gonna lie. Jos pălăria, Andrei Ruse!
Seria ,,Ultimul Împărat Nemuritor”, scrisă de se încheie cu al treilea volum - ,,Cartea Plângerii” Fiind o repovestire a basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, seria se învârte în jurul unei lumi fantastice, cu ființe fabuloase și multă aventură. 😍
Dacă în primele două volume tânjeam după aventură și lupte, al treilea volum m-a surprins și mi-a oferit peste măsură tot ceea voiam de la un fantasy. E și cea mai bună carte din serie, după părerea mea și una a cărei acțiuni m-a ținut ca pe ace. 😍
Deja obișnuită cu toate personajele și cu lumea lui Aleodor, de abia așteptam să văd cum decurge povestea eroului nostru și să văd dacă va face ce i-a fost prezis. 👀 Și mi-a plăcut foarte mult încotro a mers povestea și cum s-a dezvoltat Aleodor. A devenit eroul pe care-l aștepta toată lumea și nu a dezamăgit.
Ce mi-a plăcut: 🫶🏻 Cum au fost transpuse emoțiile personajelor 😌 Înțelepciunea lui Aleodor 🤝🏻 Cum s-au legat toate până la urmă 👌🏻 Stilul de scriere cu care ne-a obișnuit Andrei Ruse ✨ Magia basmului
Ce nu mi-a plăcut: 😒 Că am plâns. Nu mă așteptam, dar a ajuns să-mi pese mult de niște personaje. 😅 Finalul poate putea fi mai fericit într-o privință. Dar am înțeles de ce s-a ajuns la asta, acum doar trebuie să mă împac cu ideea.
Per total, seria aceasta merită mai multă atenție. Nu e basmul clasic, dar nici fantasy-ul modern cu care ne-am obișnuit. E undeva între. Și te poate surprinde plăcut, dragă cititorule. 🤗 Recomand seria din toată inima :) 5 steluțe ✨
Am așteptat cu sufletul la gură ultimul volum, care nu doar că s-a ridicat la standardele înalte pe care Andrei le-a setat în primele două, ci chiar le-a depășit. Superb! Am crezut încă de la început că știu cum se va sfârși, căci nu poți fugi de soarta ce ți-e scrisă, însă autorul a reușit să încheie trilogia cu o scenă înduioșătoare, care-ți lasă un gol în stomac, și un epilog care ne aduce în prezent și ne ajută să ne trezim din visul plămădit în aceste cărți. În ultima carte, cel mai mult m-a impresionat moartea și modul jucăuș în care Andrei Ruse reușește să ilustreze întunecimea, neînduplecarea și insistența sa. Moartea lui e blândă, ironică aș zice, deși se vrea a fi înfiorătoare. La finalul oricărei cărți mă întreb ce a vrut să transmită autorul atunci când a scris-o, dincolo de ce am înțeles eu din ea. De aceea am apreciat foarte mult capitolul „Postfață”, în care Andrei și-a ieșit din rolul de autor și a devenit om printre oameni. În postfață el prezintă și explică modul în care a gândit și creat cartea, referințele mitologice și intenția sa, care mi-a oferit o imagine și mai clară asupra poveștii și m-a ajutat să înțeleg cât de complexă este ea și cât de adânc pătrunde în folclorul balcanic. Cu siguranță m-a convins să citesc de-acum mai mult despre mitologia românească. Singurul regret pe care îl am este că nu voi mai avea nicicând ocazia să citesc această capodoperă pentru întâia oară. Andrei Ruse, mă înclin!
Mi-ar plăcea foarte mult ca această trilogie sa fie ecranizată, sau chiar să stea la baza unui joc video.
Mi-a plăcut în mod deosebit cum autorul a folosit un vocabular cu arhaisme și regionalisme, elemente de folclor românesc pentru a crea cât mi-a fidel atmosfera de basm.
Din paginile cărții se vede cu ușurință efortul și munca de documentare pentru a o scrie, și sper ca această trilogie să aibă succesul binemeritat! Cu siguranță voi citi și alte cărți de Andrei Ruse.
Finally ... Cartea plamgerii incheie drumul lui Aleodor. Recunosc ca deja am obosit din cauza arhaismelor multe folosite - unele noi pentru acest volum (si deci cu not de subsol explicative), altele aparute in volumele anterioare, care m-au facut sa apelez la dexonline cam des. Meritul de a face din "fantasy: un gen citibil si pentru mine (da, recunosc ca si eu cam am parerea pe care autorul o critica in postfata) ramane; imens chiar. Oh, si cata diferenta este intre basmul original (care cred ca abia daca acopera cateva pagini din sutele care insumeaza cele 3 volume ale trilogiei); nu doar la lungime, ci si la dezvoltare. Chiar sunt curios cat timp o sa mai tin minte ce este o "bala", sau o "gadina" si multele altele care impanzesc cartea (in cele 3 volume ale ei).
Un sfarsit binemeritat al povestii, no loose ends. Mi-a placut imbinarea dintre fragmentele din basmul vechi si povestea actuala, plus adaosurile de basme. S-a pastrat structura de 3 parti cu 7 capitole, si chiar daca e mai lunga cartea fata de celelalte, nu se simte... nu vad cum ar fi taiat din ea. Mi-ar placea sa mai citesc asa ceva in literatura noastra actuala, dar cred ca povestea se termina aici, si pentru mine e o capodopera.
Cartea plângerii încheie trilogia fantasy, inspirată din basmele populate românești și mitologia locală.
Am apreciat documentarea serioasă ce a stat în spatele cărților și aerul de basm popular.
Ultimul volum e scris într-un ritm mai alert decât anterioarele, are parte de mai multă acțiune, inclusiv de bătălii grandioase. Și totuși a fost destul de greu de ținut pasul cu acțiunea, din cauza multitudinii de arhaisme, ce întrerup firul narativ, obligându-te să citești notele de subsol.
Arhaismele folosite au dat culoare romanului, deși uneori mi s-au părut cam multe. Mai sunt și mici scăpari, unde anumite cuvinte sunt folosite greșit. De exemplu, cuvântul "IE". Deși mulți bărbați din zilele noastre au impresia ca poartă o "IE", atunci când îmbracă o cămașă cu aer etno, brodată la mașina în China... în realitate acest cuvânt a fost (și este) folosit DOAR pentru cămășile FEMEIEȘTI, dintr-o anumită zonă a țării. Bărbații poartă "cămăși" (sau cămeși, cămeșe etc. în funcție de zonă). Așa că, mă îndoiesc că prințul a primit o "IE" de la bunica sa, atunci când i-a adus "straie" curate. Sau poate... i-a dat o cămașă de femei, din colecția personală.
Mai sunt și alte cuvinte și construcții ce au un aer prea modern și m-au scos din atmosfera de basm a romanului, dar nu voi insista pe ele.
Deși a fost un roman lung, parcă finalul a venit cam repede. Bătălia finală avea nevoie de mai multă dezvoltare, finalizându-se cam abrupt, tocmai când lucrurile deveneau interesante.
Cu toate micile scăpări, mi-a plăcut mult această trilogie și s-a simțit documentarea intensă din spatele ei. De multe ori e mai dificil și poate mai riscant să te bazezi pe o sursă de documentare vastă, cum e folclorul românesc, decât să inventezi o lume nouă, cu propriile reguli și propriul limbaj.
Deja îndrăgeam seria asta din părțile precedente, pentru îmbinarea folclorului și al fantasticului cu o interpretare nouă, proaspătă. Pentru munca și dedicare autorului către seria asta. Pentru bucuria stârnită părții de copil din mine.
Sincer, nu eram pregătită de unele surprize din cartea asta. A fost o călătorie năstrușnică și pe cinste. Finalul 🤌
Seria asta m-a făcut să vreau să-l citesc pe A. Ruse și în alte cadre, nu doar fantastice.
Fantastic volum care inchide trilogia. Multumesc pentru aventura! Un adevarat “coming of age” fantasy romanesc, mi-as dori mai multi autori pe stilul acesta in limba romana.
Mi-a plăcut tare mult lumea pe care a construit-o Andrei Ruse în această trilogie. Cine are impresia că genul fantasy nu are profunzime și emoție, tare se mai înșală.
Am apreciat, de asemenea, toată munca ce a stat în spatele acestei opere.
Mi-a placut foarte mult seria asta. De la cap la coada, mi-a placut maxim. Mi-ar placea sa o vad ecranizata, ca ar prinde la fel de bine ca filmele LOTR.
Al treilea volum din trilogia fantasy a lui Andrei Ruse este scris intocmai pe calapodul primelor doua cand vine vorba despre tehnica literara. Nu voi mai insista pe pacatele deja mentionate la recenziile precedentelor volume: abuzul nejustificat de arhaisme, personajele unidimensionale sau worldbuildingul sumar. Inconsistentele lingvistice sunt la ordinea zilei, va dau doar un exemplu: tot timpul este folosit cuvantul "leat" pentru a se face referire la ani, iar intr-un dialog ce se intinde pe doar cateva randuri "leat" se foloseste interschimbabil cu "ani".
Firul narativ e si el cum il stim, adica foarte liniar, lipsit de complexitate. Nu cunoastem niciodata personajele cu adevarat, pentru ca autorul nu ne lasa sa petrecem timp cu ele, sa patrundem cu adevarat in mintea lor pentru a le intelege motivatiile, gandurile, ca despre conflict interior nici nu poate fi vorba.
Desi vorbim despre trei volume a cate aproximativ 400 de pagini fiecare, ma simt ca si cum as fi citit o nuvela, iar nu trei volume de roman. Pana si autorul recunoaste in postfata ca a dorit sa creeze ceva intre basm si epic fantasy, dar in opinia mea nu se situeaza nici macar la jumatatea dintre acestea, ci mai degraba la vreo trei patrimi distanta de epic fantasy si o patrime distanta de basm.
Genul fantasy se deosebeste de restul beletristicii prin faptul ca in fantasy avem magie si utilizatori de magie. Insa de vreo cateva decenii a devenit foarte popular subgenul epic fantasy, care se distinge prin:
- sumedenia de personaje (de obicei sute) - multiple fire narative care se intretaie si se despart numai ca sa se intretaie din nou - o desfasurare a actiunii care se petrece pe intinderi mari in spatiu si timp - deznodamant cu efecte colosale asupra lumii sau lumilor in care se petrece actiunea - serii cu volume numeroase si foarte consistente (400-1000 de pagini) - o preferinta atat a autorilor cat si a cititorilor pentru povesti ce au loc in lumi fantastice, dar predominant agrare si / sau medievale
In plus, cititorul de epic fantasy mai este obisnuit cu ceva foarte important: sisteme de magie complicate, stufoase chiar, insa extrem de bine definite si consistente. Iar cand vorbesti despre magie, ca autor, trebuie sa explici intr-un mod foarte verosimil motivele pentru care magia exista in lumea ce-o zugravesti, ajungand inevitabil sa pui in discutie cosmogonia si teogonia universului in care are loc actiunea.
Trilogia lui Andrei Ruse bifeaza partial cateva dintre criteriile enumerate si deloc pe restul. Magia din seria "Ultimul imparat nemuritor" se apropie mai degraba de misticism decat de un sistem clar si consistent de magie. Panteonul e plin de zeitati a caror ierarhie nu e niciodata explicata. Avem zanii, Zana, Viata, Moartea, marele Creator - si niciodata nu stim cine cui se roaga, cine se subordoneaza cui s.a.m.d.
Personajele secundare sunt putine si slab creionate. Firul narativ este singular si lipsit de complexitate. Insa desi ne situam la limita de jos a numarului de pagini per volum, avem insa de-a face cu un deznodamant care afecteaza aproape catastrofal lumea romanului. Ceva-ceva e acolo.
Doresc sa mentionez in treacat situatia batranului vrajitor care ramane fara mana, ceea ce mi s-a parut de o banalitate feroce. In ziua de azi vorbim de mana in jocuri video cu settinguri fantasy pentru simplul motiv ca reprezinta o metrica ce se preteaza usor calculelor ce stau in spatele unui joc video, care nu e altceva decat un software, iar jucatorii au invatat sa accepte aceasta banalitate drept o conventie necesara. Insa niciun scriitor de fantasy contemporan ce se respecta nu foloseste denumirea asta atunci cand aplica constrangeri asupra capacitatii utilizatorilor de magie de a folosi respectiva magie.
Un alt aspect ce m-a deranjat foarte tare a fost lipsa unei explicatii plauzibile pentru care Amona (ce nume nepotrivit!) a fost capabila sa subjuge fara cracnire zmeii si toate lighioanele pamantului. Daca la sfarsitul precedentului volum ea ramane prizoniera zmeilor, in a treia parte trec 20 de ani, mare parte dintre acestia fiind mutilata si schingiuita. Cum ar putea o astfel de fiinta, orisicat ar fi de inraita, sa-si dovedeasca asupritorii si, mai mult, sa si-i subordoneze pe acestia si pe toate lighioanele plamantului pentru a-i ridica impotriva oamenilor?
Cu toate astea, Amona ramane la fel de unidimensionala si lipsita de credibilitate ca si restul personajelor. Cel mai probabil autorul nu a intocmit fise detaliate pentru fiecare personaj, preferand mai degraba sa il construiasca pe fiecare din cateva miscari de penita.
Ca si in celelalte recenzii, voi acorda o stea pentru executie si inca una pentru ca vreau sa vad cat mai multi autori romani ai genul fantasy explodand in popularitate. Dar voi acorda si o a treia, pentru simplul fapt ca, odata ce treci cu vederea lipsurile majore ale acestei trilogii, Andrei Ruse ramane consecvent stilului sau pana la final si ofera un deznodamant satisfacator - atat cat se poate in limitele a ceea ce a creat.
Daca nu era scena de sex din volumul doi - o scena stanjenitor de slaba, dealtfel - as fi incadrat trilogia asta cu succes la genul "young adult fantasy". Oricum, raman cu un gust dulce-amarui; dulce pentru ca acest proiect avea un potential urias si amarui pentru ca, intr-un final, nu a livrat.
Asteptam alti autori romani care sa preia stafeta de la Andrei Ruse si sa scrie ceva de zece ori mai bun.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Spre deosebire de alți cititori, am intrat greu în "Cartea blestemelor". Din varii motive: abundența de arhaisme, o expozițiune lungă cât un microroman, un ton ce pendulează între un fanstasy potrivit copiilor și adolescenților, mai degrabă, și o poveste matură, sumbră, serioasă. Apoi "mocănița" prinde o viteză neașteptat de mare și te poartă prin peisaje de basm. La propriu. Astfel încât e greu să lași din mână următoarele două volume din trilogia "Ultimul împărat nemuritor" - "Cartea ielelor" și "Cartea plângerii". Cu multă imaginație (dublată de o muncă asiduă de documentare, sunt convins), Andrei Ruse îți deschide porțile spre lumea oamenilor cârmuită de Împăratul Verde, împărăție despărțită, prin ziduri străvechi, de Lumea de Dincolo, locul unde își au sălașul făpturile fantastice în frunte cu zmeii. În mijlocul tuturor acestora se află Buricul Pământului, ca un portal către Lumea de Dedesubt pe unde au pătruns în lumea noastră magia și toate aceste făpturi pe care le cunoaștem din folclor și mitologie (pricolici, iele, vâlve, strigoi, moroi, oameni-lup, zgripțuroaice, brehne, bohânchii, Muma Pădurii și câte și mai câte). După moartea biologică, sufletul călătorește în Tărâmul Celălalt (echivalentul precreștin al Raiului). Și, dincolo de toate cele cunoscute și necunoscute, se află Regatul Tinereții fără Bătrânețe și al Vieții fără de Moarte, Alfa și Omega trilogiei noastre. Ce ar însemna, totuși, aceste tărâmuri și peisaje de basm fără să fie populate de personaje memorabile? Deși circumscrise inevitabil convențiilor basmului (bine vs. rău), ele au o personalitate suficient de colorată încât să nu rămână niște proptele unidimensionale în stâlpii de aramă, argint și aur ai poveștii. Redau aici câteva personaje care ies în evidență, dintr-o galerie impresionantă: Gorun Necioplitul, unchiul protagonistului, Galben de Soare, calul său năzdrăvan, Amona, fata Gheonoaiei, pe jumătate om, pe jumătate pasăre (care pricinuiește pe câte bucurii, pe atâtea necazuri), Morok-Prostul, antagonistul meu favorit, un zmeu care vorbește precum Nea Mărin, inegalabilul personaj creat de Amza Pelea. Și, bineînțeles, starul poveștii, Aleodor însuși, fiul Împăratului Verde, cu ursita țesută în stele și firea aparent contradictorie, când șiret și tenace ca Ulise, când de o bunătate împinsă până la idioțenie (în sensul dostoievskian al cuvântului). Vedeți voi din ce parte a inimii i se trage această bunătate, nu dezvălui mai multe. Ar fi o sumă de lucruri de spus despre ce a izbutit Andrei Ruse cu acest proiect fantasy (printre puținele de asemenea amploare de la noi). Sintetizând însă, se simte dragostea autorului nu numai pentru basmele lui Petre Ispirescu care au inspirat trilogia "Ultimul împărat nemuritor", ci pentru întreaga mitologie română. Și, chiar dacă munca imensă de documentare din spate nu este întru totul topită în text, la finalul celor trei cărți care alcătuiesc această trilogie (însemnând aproximativ 1200 de pagini citite), recunosc că "Ultimul împărat nemuritor" joacă într-o ligă proprie. La fel ca "Theodoros" al lui Mircea Cărtărescu.
Romanul lui Andrei Ruse, Ultimul împărat nemuritor, publicat în trei volume (Cartea Blestemelor, 2022; Cartea Ielelor, 2023; Cartea Plângerii, 2024), reprezintă o interesantă incursiune în imaginarul folcloristic român (și al țărilor vecine). Deși numit trilogie, Andrei recunoaște că a „spart” povestea pentru a putea să o scoată în lume mai repede și pentru că altfel mărimea unui singur volum ar fi putut descuraja cititorii. Am înțeles că romanul ar putea fi reeditat într-un singur volum în viitor. Eu voi alege să-l tratez ca pe o singură operă literară. Având în vedere că romanul își are rădăcinile în basmul cules de Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, pe care Andrei l-a folosit ca schelet al întregii sale construcții literare, dar și faptul că o poveste de acest gen va fi invariabil asociată genului fantasy, se ridică întrebarea firească: Ultimul împărat nemuritor se încadrează în categoria basmelor ori a literaturii fantasy? Răspunsul este – nici una, nici cealaltă pe de-a-ntregul. În fapt, avem mai mult de a face cu un basm scris în cheie fantasy. Cu alte cuvinte, vedem foarte clar elementele de construcție specifice basmului, precum și formula sa narativă, însă o lucrare de asemenea întindere nu ar putea sta în picioare doar pe acestea; intră așadar în scenă tehnicile specifice subgenului epic fantasy, care dau măsura ambiției scriitorului. Voi încerca aici o concluzie a opiniei mele după citirea acestui roman în trei părți. Alegerile stilistice ale lui Andrei caută să apropie textul de basmul tradițional, atât prin construcția frazei, cât și prin vocabularul folosit. Găsim totuși un număr mare de arhaisme și regionalisme ce puteau fi abandonate fără a afecta atmosfera poveștii. În privința acțiunii, deși în liniile sale principale aceasta va fi previzibilă, elementele de detaliu (sub-plots) sunt adesea interesante, bine închegate și contribuie la savoarea poveștii. Amploarea temei nu este neapărat susținută de narațiune, însă autorul duce acțiunea către un final sensibil, de impact, care va rezona cu cititorii care vor fi rămas alături de personaje pe parcursul celor o mie două sute de pagini. Nu este o carte perfectă, iar unele dintre neajunsurile sale (de exemplu, prea multe detalii de context, care uneori nu-și au rostul în mersul poveștii) vor deranja cu siguranță cititorii avizați de fantasy. Pe de altă parte, privit ca basm cult cu valențe fantasy, Ultimul împărat nemuritor își va găsi cu siguranță un loc în peisjul literar românesc.
Ca expert in mitologie si folclor ma declar incantat de aceasta serie! Andrei a reusit ce nu au putut face zeci de ani specialisti, profesori sau etnografi cu doctorate: sa redea un suflu proaspăt folclorului romanesc, sa ii dea oxigen și apa vie acestui popor astmatic. Știu ca autorul s-a documentat extrem de serios pe aceasta tema cu lucrari de specialitate, lucru vizibil în episoadele sale la Zaiafet sau cu mine la Mythologica. Numai în acest fel a reusit sa înțeleagă basmele și rolul lor. Ultima carte din trilogia Ultimul Împărat Nemuritor a livrat exact ce a promis. Nici prin gând nu-mi trecea cum va reuși Andrei un asemenea lucru. Deși sfârșitul era de la sine înțeles, dacă era urmată linia basmului original, felul în care s-a ajuns aici, obstacolele, luptele, constrângerile și drama personajelor sunt la alt nivel. Este cu siguranță o serie cu și despre mitologia romaneasca si, mai ales, despre folclor, traditii și înțelepciune populara. Cartile lui Ispirescu, basmele lui Reteganul, estetica lui Călinescu și avem un tablou complet al imaginarului fantastic romanesc. În plus, cred ca Andrei a inovat mult și a adus lumi noi precum cea a sminilor (zmei și palate, orânduire socială etc), dar și creaturi cumva "noi" sau hibride (împrumutând și din folclorul ucrainian și nu numai). Deasemenea, folosirea basmelor originale ca o poveste în rama, precum Voinicul cel cu cartea în mana nascut, reînvierea ritualurilor, a zicatorilor, aducerea în prim plan a geografiei sacre, a miturilor despre facerea lumii, a explicațiilor țăranilor referitoare la astre, vise, rostul omului, trecere, moarte și multe altele. Cred, cumva, cu multa migala și dedicare, ca Andrei a reusit sa surprindă o buna parte a psihicului colectiv și a spiritualității romanesti vechi.
“Într-una din zile, zburând pe calul său, Aleodor s-ar fi întâlnit cu Stăpânitorul Lumii, care era doar gând. De ce, Cârmuitorule, nu ne lasi să luăm nimic cu noi de pe pământ, nici măcar trupurile sau amintirea lor? ar fi îndrăznit el să-l întrebe. lar acesta i-ar fi zis astfel: Ce ați vrea mai mult decât să păstrați poveștile, pe care sufletul le poartă cu el în nemărginire? Din ce crezi că-s plămădite stelele? Nu te-ai întrebat niciodată din ce-i făcută apa, piatra sau văzduhul?”
Superb! Nu cred că mă așteptam să avem parte de un final atât de minunat, deși autorul nu m-a dezamăgit niciodată. Superb, superb, superb! ☀️
“Șapte răsărituri Cârmuitorul a încuviințat să-ti dau, căci i-a plăcut izvodul. Șapte iele voi lua însă din razele lunii, ca alte șapte să se împlinească, cu șapte cântece plămădite din praf de stele. Șapte seminții, cărora le-a venit sorocul, vor pleca, ca alte șapte roduri să se nască. Șapte cascade se vor prăvăli cu tot cu cei șapte munți ce le poartă, șapte văi se vor umple de apele lor cu șapte mări ce se vor ivi. Șapte ceasuri rele vor întâlni șapte zâne bune, în șapte zări străbune. Și șapte inimi vor iubi, precum alte șapte n-au cunoscut decât întristarea. Șapte prunci se vor naște, la șapte țări departe de tine, din șapte pântece, și ei îtți vor purta povestea măreață în șapte feluri în șapte veacuri peste alte șapte. Aleodor era cu spatele la ceilalți, și nu-l văzură cum plânge. Căci șapte lacrimi îi curseră de sub fiecare pleoapă, și-n fiecare dintre ele șapte lacuri sărate de șapte doruri se isprăviră, iar în locul unde lacrimile sale căzură, pământul uscat căptă viață și șapte fire de iarbă se prinseră, dar lumea avea să le vadă abia peste șapte zile. Când pentru el va fi fost prea târziu.”
Exceptional! M-a ținut cu sufletul la gură. Pentru o trilogie, este ceva extraordinar. Nu te lasă deloc sa te plictisești, să îți vina sa o lași din mana. Pana și la Witcher au fost episoade care mi-au părut de umplutură, peste care abia așteptăm să trec. Andrei Ruse, ai făcut ceva nemaivăzut în literatura noastă, după părerea mea. Ai stârnit dorința de aprofundare în mitologia românească, mândria că avem ceva asa frumos, și condeiul tău fermecat 😋 Îți mulțumesc, m-a uns sufletul!
Respect, Andrei. Toată seria m-a ajutat să-mi amintesc anii copilăriei, pe care i-am petrecut cu Ispirescu în brațe, despre care constat că-mi lipsește. Trilogia face mare cinste basmului lui Aleodor.
Excelent! Presărat cu arhaisme, folclor și mitologie românească, a fost un deliciu. Încheierea trilogiei răstălmăcitoare, un omagiu cuvântului povestitor.