Volumul de față reunește, în primul rând, poeme care au apărut anterior în două cărți scrise și publicate între 2015 și 2017: Saturn, zeul și Charles Dickens. Tipărite unul după celălalt, în forme și formule mai curând precipitate, aproape anulându‐se reciproc, aceste volume au fost receptate de la bun început ca ipostaze ale unui proiect gemelar. Era deci firesc ca, în baza acestei evidente înrudiri, să fuzioneze. Titlul sub care le public, Bestia de zahăr, este însă mult mai vechi. El a existat de sine stătător încă din 2012, când plănuiam o recidivă editorială – la șase ani după Toate ceasurile. Bestia de zahăr este, de altfel, cel mai vechi text din prezenta antologie. În al doilea rând, veți putea citi aici o secțiune de inedite care nu și-au găsit locul nici în Civilizații, nici în Resursa. Alături de alte poezii, eliminate din selecția pe care v-o propun, acestea au alcătuit, la un moment dat, schele- tul unei cărți numite provizoriu Poezii din iad pentru serbări școlare. Am ales ca acest titlu să reprezinte colecția aceasta care întregește, cred eu, profilul poeziei mele – așa cum o concepeam in my late 20s, spre sfârșitul deceniului trecut. (Olga Ștefan) Bestia de zahăr (antologie) 2015-2019
"ce e la capătul drumului tău atât de măreț, orbitor, brațele cărui guru? când bujorii mimează mirosul de hoit și moartea sau înflorirea-s totuna, discretă perfect în fericire și boală, cui îi va folosi tandrețea ta, cititoare de rugăciuni, poetă fără urmări?"
Nu cred că pot scrie ceva original despre poeiza Olgăi Ștefan, care cumva și-a săpat propria ei nișă în literatură, deci subscriu la ce spune Cristina Ispas, anume că dacă rămâi indiferent la poezia Olgăi este fix problema ta. Poemele reunite în antologia de față sunt construite abil; poeta ne poartă prin diferite cadre sociale, emoții și momente cărora pare că li se atribuie un grad variant de nostalgie, totul reunit cumva sub o viziune hipercritică acompaniată de anxietate și angoasă, dar și de sentimentul că tot ce ne rămâne din realitatea trăită astfel se află la limita dintre kitsch și orașe nelocuite.
not my cup of tea, mi s-a parut prea pretențioasa, pierzandu-si astfel mesajul (care n-a ajuns deloc la mine si in momentul când am lăsat cartea jos nu am știut sa zic o idee certa din carte).
ce e acum candoare, în urma noastră superstițiile, în urma noastră folclorul, la 21, tot fetiță, nu știu dragostea de după rană și ură; nu i-am mestecat carnea ațoasă de fruct scump, cu mulți sâmburi, și n-am ieșit din cazi de marmură purtând ca pe un colier de dinți mirosul putrefact al pasiunii.
aici nu e my safe space. mișună invidia, frica și vina de tot ce n-am putut fi
aici nu e my safe space: în cuibul pentru vegani am încercat să leg o prietenie cu o fată din gemeni, veselă și troubled, dar prietenia mea fără sevă și-a arătat chipul
fără să am cui să-i povestesc viața mea plină de abureli casnice, plăcerea diafană a dragostei constante, monologhez interior (nu ai știut duce viața plină a oportunistului, te-ai împiedicat în cozi pentru pașapoarte și mici umilințe teritoriale, aeroporturile în care ai pășit s-au făcut pe loc țăndări) și fac liste (o vânzătoare de pătrunjel și de busuioc, o femeie curată de la care ai avea curaj să cumperi produse alimentare, o poetă care a călătorit în maroc și s-a întors nepoliticoasă și mai sumbră sub trențe psihedelice, o venerabilă cougar care poartă swarowski peste sâni lăsați și nu-și amintește)
tot așteptând ca cineva să descifreze imaginea completă, intru în magazin cu nume exotice, probez rochii lungi, cu trenă, și-mi imaginez ca sunt o țărancă bogată, o țoapă căreia i se rupe de corpul în care stă și ar purta orice strălucește.
dumnezeu nu-mi arătase încă cine sunt. dar erau destule nepotriviri între ceasul de mână și încheietura strivită, între venele care au pulsat sub acest corp în care mă simt singură și această cupolă de circ pe care o numesc viața mea (taie doar o frânghie și va cădea, resemnată, peste noi, boltă violet cu stelele ei mimate).
Mereu revin la poezia Olgăi Ștefan cu nerăbdare, oricât aș citi nu este niciodată destul, o lirică sigură, un univers al unei sensibilități care nu poate fi distrusă de nimic, pierderea devine locul unde își poate face loc tandrețea și siguranța că orice durere își are propriul scop, o nostalgie a unui paradis care se îndepărtează și pe care poeta pare să-l ajungă mereu din urmă, o durere care se-ndulcește, o poezie care inspiră și care cucerește.
Mi-au plăcut poeziile vechi din Saturn, zeul. Cele noi au pierdut însă din forța și unicitatea aia acidă pe care o aveau cele din Civilizații; par cumva foarte similare între ele, in natura punchline-ului stilistic din fiecare