What do you think?
Rate this book
Acté
Écrit en 1839, ce roman peu connu est l'une des rares fictions de Dumas se situant dans l'antiquité (avec, bien entendu, Isaac Laquedem, son grand roman inachevé). Acté est une jeune Corinthienne qui devient la maîtresse de l'empereur Néron. Son histoire permet à l'écrivain d'évoquer le règne du cruel empereur, en une fresque impressionnante.
251 pages, Paperback
First published January 1, 1839
5 people are currently reading
115 people want to read
About the author
Alexandre Dumas
6,977 books12.3k followersThis note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 16 of 16 reviews
November 16, 2017
Die Mutter aller Bibelromane in der Römerzeit
Alexandre Dumas beim Warmlaufen im historischen Gewand für den Grafen von Monte Christo.
Sprich: Am Ende geht es um Rache für ein verstümmeltes Leben. Am Anfang verliebt sich die Kortintherin Akte in einen späten Gast, der mit einem herrlichen Schiff eintrifft, um an den örtlichen Wettspielen teilzunehmen. Lucius nennt sich der Römer, der beim Wagenrennen, Ringen und im Dichterwettstreit gewinnen will. Das Pferderennen ist ein Vorgeschmack auf Ben Hur, im Ringkampf genügt Lucius ein Erfolg bis zum Exitus des Gegners, so dass erst keiner der anderen Finalisten mehr antreten will, beim Dichterwettkampf gibt es von vorn herein keine Konkurrenz, denn der Rest von Korinth hat längst geschnallt, was der verliebten Akte entgangen ist: Lucius ist Nero und sie steigt aus Liebe auf sein Schiff und merkt erst beim Einzug in Rom, wer ihr Geliebter wirklich ist.
Beim ersten Bad liefert schon Mutter Agrippina eine Liste sämtlicher Schandtaten ihres Sohnes, die kann der Kaiser mit einer nicht minder schändlichen Liste der Untaten seiner Mutter kontern, allerdings machen seine Orgien der armen Akte Herzschmerzen. Deshalb begeht sie die Dummheit sich an Bord des Schiffes zu begeben, das von vorn herein für den Untergang mit der unvergiftbaren Mutter präpariert ist. Beide Frauen überleben, Agrippina nur kurzfristig, Akte geht dort an Land, wo schon der Apostel Paulus auf sie wartet. Ihr wisst schon, was daraus entstehen muss.
Allzu viel Frömmigkeit mutet Alexandre Dumas seinen Lesern allerdings nicht zu, wo zu hat man ein Monster im Personal, falls ihr immer schon wissen wolltet wie der aus dem Neuen Testament bekannt Paulus-Adlatus Silas sich im Dreikampf gegen Stier, Löwe und Tigerin in der Arena schlägt, um Akte das Leben zu retten, dann ist der Roman ein gefundenes Fressen. Da alle Damen, auch die in der Arena an einen Pfahl gefesselte Akte, barbusig dargestellt sind, ergibt sich ein zusätzlicher Thrill für Freunde antiker Erotika. Alles andere wird nicht gespoilert..., aber man weiß ja, welches Ende Nero genommen hat, in diesem Fall ist halt das Personal des Romans in den Untergang des Tyrannen verwickelt...
Akte erschien 1839 also deutlich vor Ben Hur (1880) und Quo Vadis (1895), enthält ein Wagenrennen und eine Begegnung mit Paulus in Rom und das Martyrium des Apostels, sowie ein paar Gesänge des Kaisers. Insofern ist das Buch ein Vorläfuer der populären Schinken um die Jesus-Nachfolge, nur deutlich kürzer. Und, wie schon gesagt, die Intrige mit der Nero letztlich zu Fall und um sämtliche Auswege gebracht wird, könnte als Probelauf zum Grafen gelten.
Alexandre Dumas beim Warmlaufen im historischen Gewand für den Grafen von Monte Christo.
Sprich: Am Ende geht es um Rache für ein verstümmeltes Leben. Am Anfang verliebt sich die Kortintherin Akte in einen späten Gast, der mit einem herrlichen Schiff eintrifft, um an den örtlichen Wettspielen teilzunehmen. Lucius nennt sich der Römer, der beim Wagenrennen, Ringen und im Dichterwettstreit gewinnen will. Das Pferderennen ist ein Vorgeschmack auf Ben Hur, im Ringkampf genügt Lucius ein Erfolg bis zum Exitus des Gegners, so dass erst keiner der anderen Finalisten mehr antreten will, beim Dichterwettkampf gibt es von vorn herein keine Konkurrenz, denn der Rest von Korinth hat längst geschnallt, was der verliebten Akte entgangen ist: Lucius ist Nero und sie steigt aus Liebe auf sein Schiff und merkt erst beim Einzug in Rom, wer ihr Geliebter wirklich ist.
Beim ersten Bad liefert schon Mutter Agrippina eine Liste sämtlicher Schandtaten ihres Sohnes, die kann der Kaiser mit einer nicht minder schändlichen Liste der Untaten seiner Mutter kontern, allerdings machen seine Orgien der armen Akte Herzschmerzen. Deshalb begeht sie die Dummheit sich an Bord des Schiffes zu begeben, das von vorn herein für den Untergang mit der unvergiftbaren Mutter präpariert ist. Beide Frauen überleben, Agrippina nur kurzfristig, Akte geht dort an Land, wo schon der Apostel Paulus auf sie wartet. Ihr wisst schon, was daraus entstehen muss.
Allzu viel Frömmigkeit mutet Alexandre Dumas seinen Lesern allerdings nicht zu, wo zu hat man ein Monster im Personal, falls ihr immer schon wissen wolltet wie der aus dem Neuen Testament bekannt Paulus-Adlatus Silas sich im Dreikampf gegen Stier, Löwe und Tigerin in der Arena schlägt, um Akte das Leben zu retten, dann ist der Roman ein gefundenes Fressen. Da alle Damen, auch die in der Arena an einen Pfahl gefesselte Akte, barbusig dargestellt sind, ergibt sich ein zusätzlicher Thrill für Freunde antiker Erotika. Alles andere wird nicht gespoilert..., aber man weiß ja, welches Ende Nero genommen hat, in diesem Fall ist halt das Personal des Romans in den Untergang des Tyrannen verwickelt...
Akte erschien 1839 also deutlich vor Ben Hur (1880) und Quo Vadis (1895), enthält ein Wagenrennen und eine Begegnung mit Paulus in Rom und das Martyrium des Apostels, sowie ein paar Gesänge des Kaisers. Insofern ist das Buch ein Vorläfuer der populären Schinken um die Jesus-Nachfolge, nur deutlich kürzer. Und, wie schon gesagt, die Intrige mit der Nero letztlich zu Fall und um sämtliche Auswege gebracht wird, könnte als Probelauf zum Grafen gelten.
December 28, 2023
This first novel of Dumas is entertaining and well written. Its brevity and lack of depth don't detract from its entertainment.
The tragedy of Acté herself, however interesting it was for most of the novel, is clearly there only to provide an excuse or a narrative reason to explore the rein of Nero and early christian persecutions. The story of Acté has some interesting moments, especially one twist close to the end of the book that was very clever and references myths of the early christian martyrdom.
The description of Nero's wickedness was entertaining and is probably heightened here to provide a better contrast and to give the persecuted christians a higher moral sanctity by comparison. This was probably done to avoid some criticism of revelling in the outrageous, although I got a feeling Dumas was already showing his taste for the adventurous and shock.
A nice short read to travel in time for a bit and be in this fictionalised version of history for a short time.
The tragedy of Acté herself, however interesting it was for most of the novel, is clearly there only to provide an excuse or a narrative reason to explore the rein of Nero and early christian persecutions. The story of Acté has some interesting moments, especially one twist close to the end of the book that was very clever and references myths of the early christian martyrdom.
The description of Nero's wickedness was entertaining and is probably heightened here to provide a better contrast and to give the persecuted christians a higher moral sanctity by comparison. This was probably done to avoid some criticism of revelling in the outrageous, although I got a feeling Dumas was already showing his taste for the adventurous and shock.
A nice short read to travel in time for a bit and be in this fictionalised version of history for a short time.
June 4, 2024
Malgré qu'il soit mon auteur préféré et que son écriture reste superbe, ce roman écrit quand il était jeune à des erreurs historiques qui me font mettre que 3 étoiles. Même si l'histoire est divertissante ce roman n'égale pas ces autres écrits. Acté dans l'histoire de Néron était meilleure que cette version de Dumas.
October 22, 2022
Dumas första bok. Melodramatisk, men med välljudande språk.
March 11, 2013
Alexandre Dumas est un de mes auteurs préférés. L'époque de l'Empire Romain est ma période préféré de l'histoire. On a donc ici tous les éléments pour une recette gagnante. On a ici l'histoire des derniers jours de l'Empereur Néron. Ça commence lors de sa participation aux jeux de Corinthe où il remporte tous les titres et on va jusqu'à sa mort en passant par des excès sans commune mesure et la persécution de chrétiens.
On a ici un histoire vraiment intéressante. C'est dans les débuts de Dumas, l'histoire n'est pas parfaite mais la plupart des éléments qui ont fait sa renommée sont là.
Je conseille ce livre à tous les amateurs de l'Empire Romain et à ceux de Dumas.
On a ici un histoire vraiment intéressante. C'est dans les débuts de Dumas, l'histoire n'est pas parfaite mais la plupart des éléments qui ont fait sa renommée sont là.
Je conseille ce livre à tous les amateurs de l'Empire Romain et à ceux de Dumas.
November 2, 2021
Era prin anul 57 după Christos şi 810 de la întemeierea Romei. În ziua a şaptea a lunii mai, pe care grecii o numesc „thargelion”, o tânără de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, încântătoare, înaltă şi mlădioasa, asemenea zeiţei vânătoarei, trecea cu pas grăbit prin poarta de est a Corintului, îndreptându-se spre plajă din marginea cetăţii. Ajunsă într-un fel de luncă mărginită pe de o parte de o pădurice de măslini iar de cealaltă parte de un râu deasupra căruia se profilau umbrele portocalilor şi ale rododendronilor, ea se opri să culeagă flori.
Nu prea ştia exact ce vroia şi şovăia, cu drept cuvânt, între violetele ascunse de umbra copacilor şi narcisele sau nuferii de la suprafaţa apei, căci toate respirau aceeaşi frăgezime şi acelaşi parfum îmbătător.
Dar numai după o clipă de nehotărâre se decise pentru acestea din urmă şi cu multă graba fugi spre râu. Se opri la mal pentru a privi, surâzătoare, în luciul apei, chipul minunat, încadrat de un păr lung, ce se despletise alergând.
Era într-adevăr, una din cele mai frumoase fecioare ale Aheei: cu ochii negri plini de licăriri pătimaşe, cu nasul acvilin şi gura arcuită, de culoarea mărgeanului, cu trupul mlădios care, deşi avea o carne tare şi plăcută, împrumutase totuşi fineţea şi graţia unei sălcii, ea părea o suavă statuie a vestitului Phidias, însufleţită de flacăra lui Prometeu. Doar picioruşele ei, prea mici pentru a putea suporta greutatea corpului, părea că desenează o disproporţie în armonia întregii făpturi; cu tot acest neajuns, chiar zeiţa Pyrene ― oricât de invidioasă ar fi fost ― trebuia să recunoască, în oglinda lacrimilor ei, imaginea perfecţiunii, graţiei şi purităţii.
După ce se privi mai mult în tăcere în apa magică, tânăra îşi desfăcu părul în trei părţi, îşi făcu două cozi din şuviţele de la tâmple şi le prinse deasupra capului printr-o coroniţă de lauri pe care şi-o înfipse în păr.
Lăsând să-i fluture în voie părul ce mai rămăsese desprins, se plecă apoi din nou deasupra râului, de astă dată însă spre a-şi potoli setea ce de fapt o adusese până aici şi care dăduse naştere unei dorinţe nestăvilite: aceea de a se convinge încă o dată că ea şi nu alta, era şi rămăsese cea mai frumoasă dintre fiicele Corintului.
Atunci, în atingere cu apa, cele două imagini ― modelul şi umbra lui ― se apropiară; s-ar fi crezut două surori pe care o dulce sărutare le va uni. Buzele reci şi umede se lipiră, apa fremăta, un vânt uşor, cu suflu de voluptate străbătu aerul lăsând un parfum de trandafiri pe care curentul râului îl duse spre mare.
Când se ridică, privirea-i plină de uimire, rămase aţintită asupra golfului. Atunci, zări o galeră cu două rânduri de vâsle, cu puntea aurită, cu pânzele de purpură, ce înainta încet spre plajă, împinsă de vântul pornit dinspre insula Delos. Cu toată depărtarea, ea putu să deosebească corul vâslaşilor ce intonau un imn de slavă zeului Neptun.
Nu erau însă vocile răguşite şi aspre ale obişnuiţilor „lupi de mare”. Muzica aceasta era armonioasă, iar notele, cu toate că din cauza vântului ajungeau la ea risipite, erau duioase şi fermecătoare aidoma celor ale preoteselor lui Apollo.
Atrasă de melodie, tânăra corintiană se ridică şi după ce rupse câteva flori de portocal şi de laur, făcu la repezeală o coroniţă pe care se gândi să o depună la întoarcerea acasă în templul zeiţei Flora, căreia îi era consacrată luna mai. Cu pas uşor, curios şi totodată înfricoşat, înainta apoi spre ţărmul mării.
În timpul acesta, corabia se apropia din ce în ce mai mult de mal, astfel că tânăra putu nu numai să desluşească sunetul vocii, dar chiar şi să zărească feţele cântăreţilor.
Imnul care lăuda şi preamărea pe Neptun era intonat de unul singur dintre ei, însoţit la răstimpuri de corul armonios şi regulat în aşa fel încât se imita perfect mişcarea monotonă şi greoaie a vâslaşilor ce se plecau peste vâsle şi a acestora din urmă, ce cădeau cu zgomot surd în apă.
Nu prea ştia exact ce vroia şi şovăia, cu drept cuvânt, între violetele ascunse de umbra copacilor şi narcisele sau nuferii de la suprafaţa apei, căci toate respirau aceeaşi frăgezime şi acelaşi parfum îmbătător.
Dar numai după o clipă de nehotărâre se decise pentru acestea din urmă şi cu multă graba fugi spre râu. Se opri la mal pentru a privi, surâzătoare, în luciul apei, chipul minunat, încadrat de un păr lung, ce se despletise alergând.
Era într-adevăr, una din cele mai frumoase fecioare ale Aheei: cu ochii negri plini de licăriri pătimaşe, cu nasul acvilin şi gura arcuită, de culoarea mărgeanului, cu trupul mlădios care, deşi avea o carne tare şi plăcută, împrumutase totuşi fineţea şi graţia unei sălcii, ea părea o suavă statuie a vestitului Phidias, însufleţită de flacăra lui Prometeu. Doar picioruşele ei, prea mici pentru a putea suporta greutatea corpului, părea că desenează o disproporţie în armonia întregii făpturi; cu tot acest neajuns, chiar zeiţa Pyrene ― oricât de invidioasă ar fi fost ― trebuia să recunoască, în oglinda lacrimilor ei, imaginea perfecţiunii, graţiei şi purităţii.
După ce se privi mai mult în tăcere în apa magică, tânăra îşi desfăcu părul în trei părţi, îşi făcu două cozi din şuviţele de la tâmple şi le prinse deasupra capului printr-o coroniţă de lauri pe care şi-o înfipse în păr.
Lăsând să-i fluture în voie părul ce mai rămăsese desprins, se plecă apoi din nou deasupra râului, de astă dată însă spre a-şi potoli setea ce de fapt o adusese până aici şi care dăduse naştere unei dorinţe nestăvilite: aceea de a se convinge încă o dată că ea şi nu alta, era şi rămăsese cea mai frumoasă dintre fiicele Corintului.
Atunci, în atingere cu apa, cele două imagini ― modelul şi umbra lui ― se apropiară; s-ar fi crezut două surori pe care o dulce sărutare le va uni. Buzele reci şi umede se lipiră, apa fremăta, un vânt uşor, cu suflu de voluptate străbătu aerul lăsând un parfum de trandafiri pe care curentul râului îl duse spre mare.
Când se ridică, privirea-i plină de uimire, rămase aţintită asupra golfului. Atunci, zări o galeră cu două rânduri de vâsle, cu puntea aurită, cu pânzele de purpură, ce înainta încet spre plajă, împinsă de vântul pornit dinspre insula Delos. Cu toată depărtarea, ea putu să deosebească corul vâslaşilor ce intonau un imn de slavă zeului Neptun.
Nu erau însă vocile răguşite şi aspre ale obişnuiţilor „lupi de mare”. Muzica aceasta era armonioasă, iar notele, cu toate că din cauza vântului ajungeau la ea risipite, erau duioase şi fermecătoare aidoma celor ale preoteselor lui Apollo.
Atrasă de melodie, tânăra corintiană se ridică şi după ce rupse câteva flori de portocal şi de laur, făcu la repezeală o coroniţă pe care se gândi să o depună la întoarcerea acasă în templul zeiţei Flora, căreia îi era consacrată luna mai. Cu pas uşor, curios şi totodată înfricoşat, înainta apoi spre ţărmul mării.
În timpul acesta, corabia se apropia din ce în ce mai mult de mal, astfel că tânăra putu nu numai să desluşească sunetul vocii, dar chiar şi să zărească feţele cântăreţilor.
Imnul care lăuda şi preamărea pe Neptun era intonat de unul singur dintre ei, însoţit la răstimpuri de corul armonios şi regulat în aşa fel încât se imita perfect mişcarea monotonă şi greoaie a vâslaşilor ce se plecau peste vâsle şi a acestora din urmă, ce cădeau cu zgomot surd în apă.
November 4, 2017
Acteea este o tânără din Corint care se îndrăgostește de un roman venit de pe peste mare pentru a participa în Jocurile Corintice. Când acesta i-o cere, își părăsește casa și familia pentru a-și urma noul iubit la Roma, capitala lumii, fără să știe că și-a legat destinul de Împăratul Nero.
De unde să încep? Se pare că acesta este primul roman istoric al celebrului Dumas. Este bine că a evoluat și nu s-a oprit aici. De asemenea, termenul “roman” este prea generos pentru această nuvelă aproape rahitică. Autorul s-a documentat cu privire la subiectul pe care-l abordează, dar, din păcate, nu suficient. De asemenea, a permis triumful funcției asupra formei, prezentându-l pe controversatul împărat Nero într-un stil academic din secolul trecut. Din cauza mărimii reduse a operei, acțiunea este foarte condensată, iar personaje precum apostolul Pavel intră și ies din scenă atât de repede încât nu ne lasă decât cu câteva replici. Concluzie: uitați de Nero și Acteea și citiți în loc QUO VADIS.
De unde să încep? Se pare că acesta este primul roman istoric al celebrului Dumas. Este bine că a evoluat și nu s-a oprit aici. De asemenea, termenul “roman” este prea generos pentru această nuvelă aproape rahitică. Autorul s-a documentat cu privire la subiectul pe care-l abordează, dar, din păcate, nu suficient. De asemenea, a permis triumful funcției asupra formei, prezentându-l pe controversatul împărat Nero într-un stil academic din secolul trecut. Din cauza mărimii reduse a operei, acțiunea este foarte condensată, iar personaje precum apostolul Pavel intră și ies din scenă atât de repede încât nu ne lasă decât cu câteva replici. Concluzie: uitați de Nero și Acteea și citiți în loc QUO VADIS.
November 3, 2019
Trzeba zacząć od tego, że polski tytuł wprowadza czytelników w błąd. W oryginale Aleksander Dumas zatytułował swoją powieść "Acte". Jej główną postacią jest bowiem Akte - grecka kochanka Nerona.
Interesujące też jest, że po wydaniu "Quo Vadis" Henryk Sienkiewicz był oskarżany o plagiat, m.in. tej właśnie książki. Nasz noblista twierdził, że powieści Dumasa nie czytał. Zresztą zestawianie ich ze sobą jest trochę karkołomne, bo "Quo Vadis" wielokrotnie przewyższa "Acte" pod każdym względem. Trzeba przyznać, że fabuła powieści Dumasa jest nieco naiwna, a wszyscy bohaterowie - w tym Neron, zupełnie papierowi. Podobnie wątek żarliwej niby miłości Akte do Nerona jest zupełnie bezbarwny.
Jednak pewne podobieństwa tematyki do "Quo Vadis", jak przedstawienie wspólnoty pierwszych chrześcijan spotykających się w katakumbach, czy ich męczeństwa na rzymskich arenach sprawiają, że lekturę tej krótkiej powieści można potraktować jako ciekawostkę.
Interesujące też jest, że po wydaniu "Quo Vadis" Henryk Sienkiewicz był oskarżany o plagiat, m.in. tej właśnie książki. Nasz noblista twierdził, że powieści Dumasa nie czytał. Zresztą zestawianie ich ze sobą jest trochę karkołomne, bo "Quo Vadis" wielokrotnie przewyższa "Acte" pod każdym względem. Trzeba przyznać, że fabuła powieści Dumasa jest nieco naiwna, a wszyscy bohaterowie - w tym Neron, zupełnie papierowi. Podobnie wątek żarliwej niby miłości Akte do Nerona jest zupełnie bezbarwny.
Jednak pewne podobieństwa tematyki do "Quo Vadis", jak przedstawienie wspólnoty pierwszych chrześcijan spotykających się w katakumbach, czy ich męczeństwa na rzymskich arenach sprawiają, że lekturę tej krótkiej powieści można potraktować jako ciekawostkę.
November 5, 2025
Sure, it’s all about the context.
I really do believe that Dumas would have been a visionary director as the strongest point of the story is its scope. The other one being the knowledge of the author. Of course he’s wildly liberal with the timeline and its characters, as it’s a work of fiction. But what’s undeniable is his dedication. The intention was to show the birth of Christianity from the womb of Rome, and yes, I do see the inspiration behind “Quo Vadis?”.
Black and white characters (although in the beginning I thought he would do something interesting with Lucius, but alas), plot holes, random revelations (like Paul’s execution happens in one small paragraph and it’s never mentioned again), and just some weird stuff (Acté calls Paul The Father after barely speaking to him).
Overall, this work was reworked and mastered by Sienkiewicz, so the story is very important culturally.
From the 2025 perspective it seems too preachy and too convenient.
I really do believe that Dumas would have been a visionary director as the strongest point of the story is its scope. The other one being the knowledge of the author. Of course he’s wildly liberal with the timeline and its characters, as it’s a work of fiction. But what’s undeniable is his dedication. The intention was to show the birth of Christianity from the womb of Rome, and yes, I do see the inspiration behind “Quo Vadis?”.
Black and white characters (although in the beginning I thought he would do something interesting with Lucius, but alas), plot holes, random revelations (like Paul’s execution happens in one small paragraph and it’s never mentioned again), and just some weird stuff (Acté calls Paul The Father after barely speaking to him).
Overall, this work was reworked and mastered by Sienkiewicz, so the story is very important culturally.
From the 2025 perspective it seems too preachy and too convenient.
November 21, 2019
An early novel, and quite delightful.
November 24, 2024
I thought the plot was all over the place and I found it a bit pointless. I didn't like the way Acté was written.
September 10, 2012
Alexandre Dumas' first novel is a tale of Nero's Rome and Dumas' talent as a storyteller is apparent from the start.
September 28, 2013
wow. I never read a Dumas book without history opening up before me.
This is a book about the reign and the end of Nero.
This is a book about the reign and the end of Nero.
November 24, 2016
Un court voyage dans la Rome des derniers instants de Néron.
August 21, 2013
Ok, now i know who was Nero.
Displaying 1 - 16 of 16 reviews