În luna august 1976, în timp ce eram în concediu, am primit un telefon. Directorul de la France-Inter, dl Pierre Wiehn, pe care nu îl cunoşteam, mi-a propus ca începând cu acea toamnă să particip la o emisiune ce urma să se ocupe de problemele pe care le au părinţii în relaţia cu copiii lor. Să mă gândesc în timpul concediului la ce am să fac după, nu! Un nu categoric şi datorită dificultăţii unei asemenea emisiuni, având în vedere că atâţia factori inconştienţi sunt în joc când e vorba de educaţie. Peste câteva zile, adjunctul directorului de la France-Inter, Jean-Chouquet, m-a sunat încercând să fie mai convingător. Cererea e mare, îmi spunea el; de când radioul a devenit prietenul fiecărui cămin, mulţi părinţi aşteaptă prin el răspunsuri la problemele lor psihologice. Trebuie făcută o emisiune despre dificultăţile legate de educaţia copiilor. Posibil. Dar de ce să apelaţi la mine, un psihanalist atât de prins de meseria lui? Acesta este rolul educatorilor de profesie, al psihologilor, al mamelor şi taţilor din familiile tinere. Multe persoane sunt preocupate de aceste lucruri. În ceea ce mă priveşte, răspunsul este nu… şi nu m-am mai gândit la asta.
Dar când m-am întors la lucru, Pierre Wiehn m-a sunat din nou. Veniţi măcar să stăm de vorbă: studiem problema şi vrem să ne consultăm cu dumneavoastră. Am vrea să vă spunem care sunt ideile noastre. Ţinem foarte mult la acest proiect. Tocmai mă întorsesem din concediu, odihnită şi încă nepresată de un program prea încărcat Am acceptat.
Şi astfel, într-o după-amiază de la începutul lui septembrie m-am dus să-i întâlnesc pe aceşti domni în clădirea impunătoare pe care o ocupă Radio-France, să reflectăm împreună şi, încet-încet, m-am lăsat câştigată de cauza lor.
Da, era adevărat, se putea face ceva pentru vârsta copilăriei. Existau multe cereri din partea publicului.