What do you think?
Rate this book
Vărul Alexandru și alte povești adevărate
In urma cu cateva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget si fara diacritice, cele nouasprezece "povesti adevarate" care alcatuiesc volumul Varul Alexandru. Autorul, care a implinit 78 de ani, ma ruga sa-i spun ce parere am. Primindu-le, am suras. Nu i-am dat nici o sansa. Nici cea mai mica. Nimeni pe lume, mi-am spus, incepand sa scrie la o asemenea varsta, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanista se reducea de altfel la istorici si politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodata o buna intalnire. Afara de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu stiam sa fi produs vreodata ceva. Stiam ca seara, tarziu, ii placea sa faca focul in caminul din living si sa se uite la jocul flacarilor, sorbind un Cotes du Rhone si tragand dintr-o pipa. Dar nu stiam ca se apucase de scris. L-am intrebat de unde i se trage. "Am scris pentru ca mi se parea ca am ceva de spus."
De unde a invatat sa scrie, la peste 70 de ani? Cu aceasta intrebare in minte, m-am grabit sa dau cartea la tipar. (Gabriel Liiceanu )
"Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit sa fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine sa fiu unul dintre detinutii politici care trebuiau sa contribuie la construirea socialismului prin saparea Canalului." (Adrian Oprescu)
De unde a invatat sa scrie, la peste 70 de ani? Cu aceasta intrebare in minte, m-am grabit sa dau cartea la tipar. (Gabriel Liiceanu )
"Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit sa fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine sa fiu unul dintre detinutii politici care trebuiau sa contribuie la construirea socialismului prin saparea Canalului." (Adrian Oprescu)
370 pages, Paperback
First published January 1, 2007
1 person is currently reading
35 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
January 7, 2022
Cartea m-a fermecat si acaparat de la un capat la altul cu toate ca a trecut prin doi registrii total diferiti: copilaria-coltul meu de rai ( Cezieni- universul din jurul bunicului) si adolescenta- caderea in infern ( Craiova, Poarta Alba- universul concentrationar).
Recomand cu caldura cartea scrisa la 78 de ani pentru ca autorul a considerat ca are ceva de spus.
Sunt povesti traite la intensitate maxima cu bucurie, cu oroare si multe alte stari sufletesti dar si trupesti.
Recomand cu caldura cartea scrisa la 78 de ani pentru ca autorul a considerat ca are ceva de spus.
Sunt povesti traite la intensitate maxima cu bucurie, cu oroare si multe alte stari sufletesti dar si trupesti.
November 9, 2025
M-aș avânta să spun că e una din cele mai bune cărți citite în ultimii ani, dacă nu chiar, vreodată. Este admirabil scrisă, este vie, nepretențioasă și totuși atât de completă. Mi-a părut sincer rău că am ajuns la finalul ei. Aș fi vrut să mai petrec o vreme în compania amintirilor și poveștilor domnului Oprescu.
November 2, 2017
O carte incantatoare.
Mai mult decat istoria de inceput a comunismului in Romania, cartea prezinta invataturi impletite savuros in povesti din copilarie.
Recomand cu caldura.
Mai mult decat istoria de inceput a comunismului in Romania, cartea prezinta invataturi impletite savuros in povesti din copilarie.
Recomand cu caldura.
This entire review has been hidden because of spoilers.
January 25, 2026
"Vărul Alexandru și alte povești adevărate", de Adrian Oprescu, editura Humanitas, colecția Memorii-Jurnale
O carte care a cerut să fie scrisă, să fie citită, înțeleasă și ținută minte.
Pentru că, așa cum însuși autorul spune încercând să justifice de ce "mi-a venit să scriu în loc să-mi văd de alte treburi" (cartea de memorii a fost scrisă la vârsta de 77 de ani), pare că "pe tineri nu-i mai interesează ce au pățit cei mai vârstnici, cu atât mai mult dacă necazurile acestora au fost înghițite de trecut".
Folosind un limbaj simplu, uneori amar, alteori ironic, autorul ne dezvăluie ceea ce a trăit în cei doi ani de detenție (1949-1951) în pușcăria de la Craiova și mai apoi în lagărul de la Canal, după ce i s-a înscenat un proces politic și a fost acuzat de atitudine dușmănoasă la adresa regimului.
Cartea începe într-o notă liniștită, cu amintiri din copilăria lipsită de griji trăită în satul bunicilor, Cezieni, lângă Caracal- "Colţul meu de rai", continuă cu „Căderea în infern” (perioada de detenție) şi se încheie cu un „Epilog", într-o altă notă plină de optimism și speranță.
Pentru că, deși autorul, și ca el, din păcate, mulți alții, este supus anchetelor istovitoare, torturii, umilințelor, lipsurilor și suferințelor diverse, reușește să supraviețuiască, să rămână un om demn, să-și păstreze intacte valorile " boierești" și principiile cu care intrase în "cea mai murdară dintre lumi".
Totul este povestit fără încrâncenare, simplu, cu luciditatea și înțelepciunea omului care a reușit să-și înfrunte destinul și să iasă învingător.
Această înțelepciune a acceptării lucrurilor întâmplate am întâlnit-o și în "La început a fost sfârșitul", în "Gustul amar al ciocolatei" sau "Așa a fost să fie".
Poate că e o formă de supraviețuire.
Poate că vine din puterea pe care oamenii o găsesc de fiecare dată când au de înfruntat răul în orice formă ar lua el.
Sau poate că e speranța de a găsi binele acolo unde nimeni nu mai crede că e posibil. Sau credința nezdruncinată că îți poți face rai din ce ai, oriunde te duce viața. Important e să nu uiți cine ești, indiferent cum vor alții să te (re)definească.
O să las mai jos câteva citate care mi-au plăcut, poate și vouă vă vor plăcea:
《...incercând să definesc noblețea: cinste, demnitate, modestie, a te face util, a nu deranja voit pe nimeni. În rezumat: a fi gentleman. Simplu, dar teribil de greu de realizat. (...) Am văzut și pe câțiva care jucau rolul și- recunosc- cu mult talent. Până la situațiile limită. Ajunși acolo capotau. Chițu, în schimb, nu juca nici un rol. El era.
(...) M-am gândit de multe ori la soarta lui. Era exclus să devină "omul nou", preconizat de comunism. Ceea ce spus pe șleau, însemna: ticălosul, licheaua.
Ce-au putut face cu asemenea stâncă " tovarășii"? Nimic, decât s-o spargă, "bolșevicește".
"Marii intelectuali" rămâneau până la urmă niște oameni mici. Lor le lipseau celelalte calități, pe care Chițu le avea. Erau ticăloși.
Care o fi metoda ca din retorta în care se creează un mare intelectual să iasă și un gentleman?》
" Fiind sărbătoare, pe bănci ședeau sătenii în straie strămoșești, frumos colorate. Pe măsură ce trasura se apropia de ei, îi vedeam, de o parte și de alta a uliței, cum se ridicau în picioare. Bunicul ridica pălăria și o balansa de sus în jos. Era răspunsul lui la salut care ținea până se termina satul.(...) Ridicatul și așezatul sătenilor era ca un val ce străbătea satul și ne însoțea prima parte a călătoriei. Așa se manifesta pe vremea aceea respectul. Și el era autentic. Și reciproc."
O carte care a cerut să fie scrisă, să fie citită, înțeleasă și ținută minte.
Pentru că, așa cum însuși autorul spune încercând să justifice de ce "mi-a venit să scriu în loc să-mi văd de alte treburi" (cartea de memorii a fost scrisă la vârsta de 77 de ani), pare că "pe tineri nu-i mai interesează ce au pățit cei mai vârstnici, cu atât mai mult dacă necazurile acestora au fost înghițite de trecut".
Folosind un limbaj simplu, uneori amar, alteori ironic, autorul ne dezvăluie ceea ce a trăit în cei doi ani de detenție (1949-1951) în pușcăria de la Craiova și mai apoi în lagărul de la Canal, după ce i s-a înscenat un proces politic și a fost acuzat de atitudine dușmănoasă la adresa regimului.
Cartea începe într-o notă liniștită, cu amintiri din copilăria lipsită de griji trăită în satul bunicilor, Cezieni, lângă Caracal- "Colţul meu de rai", continuă cu „Căderea în infern” (perioada de detenție) şi se încheie cu un „Epilog", într-o altă notă plină de optimism și speranță.
Pentru că, deși autorul, și ca el, din păcate, mulți alții, este supus anchetelor istovitoare, torturii, umilințelor, lipsurilor și suferințelor diverse, reușește să supraviețuiască, să rămână un om demn, să-și păstreze intacte valorile " boierești" și principiile cu care intrase în "cea mai murdară dintre lumi".
Totul este povestit fără încrâncenare, simplu, cu luciditatea și înțelepciunea omului care a reușit să-și înfrunte destinul și să iasă învingător.
Această înțelepciune a acceptării lucrurilor întâmplate am întâlnit-o și în "La început a fost sfârșitul", în "Gustul amar al ciocolatei" sau "Așa a fost să fie".
Poate că e o formă de supraviețuire.
Poate că vine din puterea pe care oamenii o găsesc de fiecare dată când au de înfruntat răul în orice formă ar lua el.
Sau poate că e speranța de a găsi binele acolo unde nimeni nu mai crede că e posibil. Sau credința nezdruncinată că îți poți face rai din ce ai, oriunde te duce viața. Important e să nu uiți cine ești, indiferent cum vor alții să te (re)definească.
O să las mai jos câteva citate care mi-au plăcut, poate și vouă vă vor plăcea:
《...incercând să definesc noblețea: cinste, demnitate, modestie, a te face util, a nu deranja voit pe nimeni. În rezumat: a fi gentleman. Simplu, dar teribil de greu de realizat. (...) Am văzut și pe câțiva care jucau rolul și- recunosc- cu mult talent. Până la situațiile limită. Ajunși acolo capotau. Chițu, în schimb, nu juca nici un rol. El era.
(...) M-am gândit de multe ori la soarta lui. Era exclus să devină "omul nou", preconizat de comunism. Ceea ce spus pe șleau, însemna: ticălosul, licheaua.
Ce-au putut face cu asemenea stâncă " tovarășii"? Nimic, decât s-o spargă, "bolșevicește".
"Marii intelectuali" rămâneau până la urmă niște oameni mici. Lor le lipseau celelalte calități, pe care Chițu le avea. Erau ticăloși.
Care o fi metoda ca din retorta în care se creează un mare intelectual să iasă și un gentleman?》
" Fiind sărbătoare, pe bănci ședeau sătenii în straie strămoșești, frumos colorate. Pe măsură ce trasura se apropia de ei, îi vedeam, de o parte și de alta a uliței, cum se ridicau în picioare. Bunicul ridica pălăria și o balansa de sus în jos. Era răspunsul lui la salut care ținea până se termina satul.(...) Ridicatul și așezatul sătenilor era ca un val ce străbătea satul și ne însoțea prima parte a călătoriei. Așa se manifesta pe vremea aceea respectul. Și el era autentic. Și reciproc."
Displaying 1 - 4 of 4 reviews