What do you think?
Rate this book
Aurul pisicii
„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi. Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul. Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru – si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor.“ — IOANA PÂRVULESCU
O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.
O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.
256 pages, Paperback
Published January 1, 2024
33 people are currently reading
362 people want to read
About the author
Ioana Pârvulescu
63 books452 followersIoana Pârvulescu este o eseistă, publicistă, critic literar român și conferențiar la Universitatea din București. (Wikipedia)
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 75 reviews
June 28, 2024
Mi-aș fi dorit să-mi placă romanul ăsta! Deși construit cu grijă și migală, tonul mi s-a părut atât de fals.
June 20, 2024
3 ⭐
"Aurul pisicii" este un roman de dragoste compus din două părți, cu o stilistică simplă.
Mi-a plăcut ideea scriitoarei, Ioana Pârvulescu, de a apela la versurile unor hituri muzicale ca o caracteristică de exprimare a personajului feminin. Însă nu mă așteptam ca în a doua parte a romanului, să regăsesc metamorfoza din "Alice în Țara Minunilor" de Lewis Carroll, sub o altă formă: femeia matură de 49 redevine fetița de 7 ani. Acest aspect nu prea i-a ieșit autoarei.
Povestea de dragoste a celor doi, ea - Monica, el - Sebastian, este spusă de către Monica fiicei prea curând pierdute, Sonia.
"Aurul pisicii" este un roman de dragoste compus din două părți, cu o stilistică simplă.
Mi-a plăcut ideea scriitoarei, Ioana Pârvulescu, de a apela la versurile unor hituri muzicale ca o caracteristică de exprimare a personajului feminin. Însă nu mă așteptam ca în a doua parte a romanului, să regăsesc metamorfoza din "Alice în Țara Minunilor" de Lewis Carroll, sub o altă formă: femeia matură de 49 redevine fetița de 7 ani. Acest aspect nu prea i-a ieșit autoarei.
Povestea de dragoste a celor doi, ea - Monica, el - Sebastian, este spusă de către Monica fiicei prea curând pierdute, Sonia.
February 1, 2025
Până la urmă, n-a fost o poveste chiar atât de rea. 🙂 Plecasem sceptică la drum, auzind că va fi pe-aici și ceva realism magic. Și a fost, dar nu imposibil de dus.
Cartea combină la un moment dat Lolita și Metamorfoza lui Kafka, lucruri recunoscute de autoare în unele paragrafe, culminând cu ideea femeii-pisică.
Și pandemia de Covid-19 joacă un rol important, la fel și durerea pierderii unui copil, deși tare mi-ar fi plăcut ca acest episod să fie prezentat ceva mai clar.
Unele aspecte mi s-a părut că au fost omise. Spre exemplu, relația dintre Monica și Maya este întreruptă brusc, după ce Monica revine acasă, deși cele două aparent păstrau legătura prin mesaje (cei care au citit probabil au identificat momentul la care mă refer).
Recunosc, prima jumătate a cărții mi s-a părut ceva mai plictisitoare și mai poetică oarecum. A doua jumătate mi-a plăcut mai mult.
Cartea combină la un moment dat Lolita și Metamorfoza lui Kafka, lucruri recunoscute de autoare în unele paragrafe, culminând cu ideea femeii-pisică.
Și pandemia de Covid-19 joacă un rol important, la fel și durerea pierderii unui copil, deși tare mi-ar fi plăcut ca acest episod să fie prezentat ceva mai clar.
Unele aspecte mi s-a părut că au fost omise. Spre exemplu, relația dintre Monica și Maya este întreruptă brusc, după ce Monica revine acasă, deși cele două aparent păstrau legătura prin mesaje (cei care au citit probabil au identificat momentul la care mă refer).
Recunosc, prima jumătate a cărții mi s-a părut ceva mai plictisitoare și mai poetică oarecum. A doua jumătate mi-a plăcut mai mult.
September 11, 2024
Mi-a plăcut cel mai puțin dintre cărțile autoarei. Cărțile cu și despre pisici nu sunt pentru mine.
2* pentru subiect
4* pentru scriitură
2* pentru subiect
4* pentru scriitură
July 3, 2024
Aveam așteptări mari de la această poveste. Am citit-o pe jumătate, abandonând-o, deoarece nu am rezonat nici cu intriga și nici cu personajele. Uneori aveam impresia că nici nu citesc ceva scris de Ioana Pârvulescu.
October 27, 2024
Am crezut pentru o vreme, în timp ce citeam Aurul pisicii, că am dat peste un exemplu de transrealism în literatura noastră, dar mi-am dat repede seama că fermecătorul roman al Ioanei Pârvulescu are mult mai multe în comun cu proza fantastică eliadescă (și e drept că, după ce l-am încheiat, am recitit începutul și încă o dată sfîrșitul, în căutarea unor indicii revelatoare, exact cum făceam pe vremuri cu nuvelele lui Eliade).
Bineînțeles, timpul (ca să exploatăm leitmotivul favorit al ambilor autori), adică distanța de aproape un secol face diferența, cartea intertextualizînd, ca să spun așa, nu numai cu, de exemplu, La țigănci, dar și cu Alice în Țara minunilor, sau cu Time's Arrow a lui Martin Amis sau, de ce nu, cu Romeo și Julieta, pe măsură ce tema iubirii face și ea un drum invers, de la plenitudine la frustrare, de la posibil la imposibil.
Îmi place mult stilul tihnit al Ioanei Pârvulescu, narațiunea ei care curge susurând liniștitor și seducător, ademenindu-te în capcana poveștii de unde nu te mai poți scoate pînă n-ai ajuns la capăt.
Bineînțeles, timpul (ca să exploatăm leitmotivul favorit al ambilor autori), adică distanța de aproape un secol face diferența, cartea intertextualizînd, ca să spun așa, nu numai cu, de exemplu, La țigănci, dar și cu Alice în Țara minunilor, sau cu Time's Arrow a lui Martin Amis sau, de ce nu, cu Romeo și Julieta, pe măsură ce tema iubirii face și ea un drum invers, de la plenitudine la frustrare, de la posibil la imposibil.
Îmi place mult stilul tihnit al Ioanei Pârvulescu, narațiunea ei care curge susurând liniștitor și seducător, ademenindu-te în capcana poveștii de unde nu te mai poți scoate pînă n-ai ajuns la capăt.
July 17, 2024
,,În prima noastră vară împreună am rămas în București. Orașul era gol, căldura se prelingea pe străzi și noi ne prelingeam în ea, dar ne era atât de bine acolo!”
Tot așa am citit și eu cel mai nou roman semnat de Ioana Pârvulescu. Într-un București pustiit din pricina caniculei, a atmosferei toride, sufocante, într-o singură zi, în pat, cu ventilatorul și cu aerul condiționat pornit, care nu mai fac niciunul față la cât de tare ne-am încins eu și casa, în prima mea vară de după liceu, liniștită, în care altceva decât să lenevesc nici nu-mi prea vine să fac.
Cartea este fantastică, la propriu și la figurat. Realismul-magic cucerește, iar întreaga istorie (întinsă pe o perioadă de două decenii) a Monicăi, doctorița veterinară, și-a lui Sebastian, profesorul universitar de biologie, are, în fatalitatea ei, un farmec nespus. Îndrăznesc să spun că avem de a face poate cu cea mai ferventă scriitură a Ioanei Pârvulescu de până acum (cel puțin din cât am citit eu). De multe ori nici nu am recunoscut-o, atât de bine a reușit să se ascundă în conceptul Ego (cum bine puncta M. Cărtărescu la lansarea de la Bookfest), însă stilul dumneai rămâne inconfundabil (deși aici abundă de prospețime și de râvnă), căci păstrează, poate dintr-o credinciozitate (nebănuită!) aceeași blândețe și minuțiozitate în alegerea cuvintelor.
Nu e nimic pedant în Aurul pisicii, deși suntem introduși într-o sondare a iubirii dintre doi oameni. O cercetăm îndeaproape (de multe ori nostalgia amintirilor Monicăi mă izbea din plin și pe mine, de parcă le-aș fi călcat pe urme protagoniștilor), până la paroxism, e o dragoste de dimensiuni grandioase, într-un fel (ne)obișnuită, fără happy-end (cum suntem, de altfel, avertizați), deși nu este una toxică, otrăvitoare. Doi oameni care se întâlnesc într-o tinerețe târzie (așa vizualizez eu apropierea de vârsta de 30 de ani, bineînțeles că atunci când îi voi avea mi se va schimba și părerea), se îndrăgostesc, îndură împreună vremea nerăbdătoare, totul până când ceva implacabil intervine, spre despărțirea lor.
Am văzut că s-a vorbit mult despre Timp, care ajunge să fie un personaj principal al cărții. Despre cum le joacă el pe toate, despre cum deține controlul și despre cum nu i te poți opune. Că este de neînduplecat știm cu toții, încercăm să-l păcălim, care cum putem, să-l vânăm și să-l ținem apoi captiv, doar doar să nu mai treacă și să fim noi stăpânii, să căpătăm noi proporțiile monumentale, iar pe el să-l dezarmăm. Și m-am întrebat, oare mi-ar fi bine dacă aș putea opri clipa din a se mai scurge, cel puțin în dreptul meu? Fiindcă, la fel ca în piesa lui Jim Croce (amintită și în roman), there never seems to be enough time to do the things you want to do (trad.: se pare că nu există niciodată timp suficient pentru a face lucrurile pe care ți le dorești). Este Timpul de fapt tot ceea ce contează? Căci însăși Moni, cea care va fi cea mai tulburată de el, asupra căreia el va interveni în chip excepțional, cu o înflăcărare teribilă, întorcând acele de ceasornic, spune la un moment dat în confesiunea ei: ,,Dar ce bine îmi prindea că avusesem ora asta neașteptat de bună împreună, o oră în care am reușit să întoarcem timpul în favoarea noastră, cum se întâmplă uneori, dacă ai noroc, cu amintirile.” Deci Timpul poate fi manipulat. El te transformă, te metamorfozează, la fel ca și dragostea, dar cum îmi place să mă gândesc, cum ai putea trăi fără să ai o poveste de spus? Iar ăsta a fost și cazul eroinei. Care a reușit să supraviețuiască Timpului numai prin viață, prin povestea ei de dragoste trăită alături de Sebastian cel mare, apoi de Sebi cel mic. Ei doi, împreună, au înfruntat Timpul. Au trăit, iar astfel l-au învins. Iar ea, l-a retrăit, pentru Sonia. Așa, viața capătă acel happy-end, de-l găsești de fel numai prin basme. Sau cel mult, în filme.
Un roman de citit și recitit, pentru a-ți aduce aminte întotdeauna că deși a trecut Timpul, încă ți-a mai rămas ceva.
Tot așa am citit și eu cel mai nou roman semnat de Ioana Pârvulescu. Într-un București pustiit din pricina caniculei, a atmosferei toride, sufocante, într-o singură zi, în pat, cu ventilatorul și cu aerul condiționat pornit, care nu mai fac niciunul față la cât de tare ne-am încins eu și casa, în prima mea vară de după liceu, liniștită, în care altceva decât să lenevesc nici nu-mi prea vine să fac.
Cartea este fantastică, la propriu și la figurat. Realismul-magic cucerește, iar întreaga istorie (întinsă pe o perioadă de două decenii) a Monicăi, doctorița veterinară, și-a lui Sebastian, profesorul universitar de biologie, are, în fatalitatea ei, un farmec nespus. Îndrăznesc să spun că avem de a face poate cu cea mai ferventă scriitură a Ioanei Pârvulescu de până acum (cel puțin din cât am citit eu). De multe ori nici nu am recunoscut-o, atât de bine a reușit să se ascundă în conceptul Ego (cum bine puncta M. Cărtărescu la lansarea de la Bookfest), însă stilul dumneai rămâne inconfundabil (deși aici abundă de prospețime și de râvnă), căci păstrează, poate dintr-o credinciozitate (nebănuită!) aceeași blândețe și minuțiozitate în alegerea cuvintelor.
Nu e nimic pedant în Aurul pisicii, deși suntem introduși într-o sondare a iubirii dintre doi oameni. O cercetăm îndeaproape (de multe ori nostalgia amintirilor Monicăi mă izbea din plin și pe mine, de parcă le-aș fi călcat pe urme protagoniștilor), până la paroxism, e o dragoste de dimensiuni grandioase, într-un fel (ne)obișnuită, fără happy-end (cum suntem, de altfel, avertizați), deși nu este una toxică, otrăvitoare. Doi oameni care se întâlnesc într-o tinerețe târzie (așa vizualizez eu apropierea de vârsta de 30 de ani, bineînțeles că atunci când îi voi avea mi se va schimba și părerea), se îndrăgostesc, îndură împreună vremea nerăbdătoare, totul până când ceva implacabil intervine, spre despărțirea lor.
Am văzut că s-a vorbit mult despre Timp, care ajunge să fie un personaj principal al cărții. Despre cum le joacă el pe toate, despre cum deține controlul și despre cum nu i te poți opune. Că este de neînduplecat știm cu toții, încercăm să-l păcălim, care cum putem, să-l vânăm și să-l ținem apoi captiv, doar doar să nu mai treacă și să fim noi stăpânii, să căpătăm noi proporțiile monumentale, iar pe el să-l dezarmăm. Și m-am întrebat, oare mi-ar fi bine dacă aș putea opri clipa din a se mai scurge, cel puțin în dreptul meu? Fiindcă, la fel ca în piesa lui Jim Croce (amintită și în roman), there never seems to be enough time to do the things you want to do (trad.: se pare că nu există niciodată timp suficient pentru a face lucrurile pe care ți le dorești). Este Timpul de fapt tot ceea ce contează? Căci însăși Moni, cea care va fi cea mai tulburată de el, asupra căreia el va interveni în chip excepțional, cu o înflăcărare teribilă, întorcând acele de ceasornic, spune la un moment dat în confesiunea ei: ,,Dar ce bine îmi prindea că avusesem ora asta neașteptat de bună împreună, o oră în care am reușit să întoarcem timpul în favoarea noastră, cum se întâmplă uneori, dacă ai noroc, cu amintirile.” Deci Timpul poate fi manipulat. El te transformă, te metamorfozează, la fel ca și dragostea, dar cum îmi place să mă gândesc, cum ai putea trăi fără să ai o poveste de spus? Iar ăsta a fost și cazul eroinei. Care a reușit să supraviețuiască Timpului numai prin viață, prin povestea ei de dragoste trăită alături de Sebastian cel mare, apoi de Sebi cel mic. Ei doi, împreună, au înfruntat Timpul. Au trăit, iar astfel l-au învins. Iar ea, l-a retrăit, pentru Sonia. Așa, viața capătă acel happy-end, de-l găsești de fel numai prin basme. Sau cel mult, în filme.
Un roman de citit și recitit, pentru a-ți aduce aminte întotdeauna că deși a trecut Timpul, încă ți-a mai rămas ceva.
July 20, 2024
Iubesc foarte mult cartea Inocentii, a aceleiași autoare. Am fost fericită să găsesc în librărie o nouă carte. Din nefericire, nu am rezonat de loc cu povestea, care mi s-a părut fără noimă… Genul de carte la care tot aștepți să te “lovească” frumusețea poveștii, dar cartea se termină și tu ai așteptat inutil…
Read
December 24, 2024Scriitură faină, poveste ciudată (dar am înțeles apoi la ce alte povești / mituri a făcut referire autoarea).
June 12, 2024
FIRST FIRST!!
Anyway, o carte destul de incitantă și interesantă, dar, din păcate, nu m-am atașat pe cât voiam de personaje. Atmosfera si stilul au fost plăcute, so overall it was a pleasant book, dar nu genul meu.
Anyway, o carte destul de incitantă și interesantă, dar, din păcate, nu m-am atașat pe cât voiam de personaje. Atmosfera si stilul au fost plăcute, so overall it was a pleasant book, dar nu genul meu.
September 10, 2024
Ca si la "Viata incepe vineri" si "Viitorul incepe luni" mi se pare ca lipseste finalul.
June 5, 2025
Aurul pisicii urmărește povestea de dragoste dintre Monica și Sebastian.
Relatarea este detaliată și nostalgică. Pe parcursul lecturii sunt introduse versuri din melodiile Monicăi preferate.
Partea a doua o transformă pe Monica dintr-o femeie de 49 de ani într-o fetiță de 7 ani. Aici mi-am pierdut atenția. Trecerea mi s-a părut forțată și nu a reușit să mă convingă.
Personajele nu sunt bine construite, nu sunt complexe. Cartea este lipsită de emoție. În prima parte am regăsit unele expresii auzite în copilărie. Romanul este atent construit, dar simplist. Stilul și atmosfera plăcute.
Autoarea abordează teme precum durerea pierderii unui copil, mi-aș fi dorit să fie mai dezvoltat subiectul, și pandemia de Covid-19.
Relatarea este detaliată și nostalgică. Pe parcursul lecturii sunt introduse versuri din melodiile Monicăi preferate.
Partea a doua o transformă pe Monica dintr-o femeie de 49 de ani într-o fetiță de 7 ani. Aici mi-am pierdut atenția. Trecerea mi s-a părut forțată și nu a reușit să mă convingă.
Personajele nu sunt bine construite, nu sunt complexe. Cartea este lipsită de emoție. În prima parte am regăsit unele expresii auzite în copilărie. Romanul este atent construit, dar simplist. Stilul și atmosfera plăcute.
Autoarea abordează teme precum durerea pierderii unui copil, mi-aș fi dorit să fie mai dezvoltat subiectul, și pandemia de Covid-19.
December 24, 2024
Cam generos dar totusi ideea a fost interesanta si scrisa destul de frumos. TOTUSI am destule probleme cu ea, toate izvorate din faptul ca povestea a pornit ca o idee veche, executata printr-o poveste de dragoste, pe care autoarea s-a hotarat s-o îmbrățișeze din nou. Se simte ca ideea era una tematica, un subiect interesant de explorat, dar fara o actiune anume care sa-l sustina sau propulseze. Majoritatea scenelor sunt simbolice, anticipeaza intorsatura, toate simbolurile se leaga de timp, in afara de timp si iubire nu disecam altceva. Si astfel devine totul prea vadit. Cainele Kronos, cumpana apelor, ceasul din bucatarie, we get itttttt timpul ne stapaneste pe toti avem doar iluzia ca il controlam, schimbam bateria la ceas dar timpul tot ne invinge. Mi se pare ca ar fi fost elevate toate ideile daca ar fi fost purtate de o poveste mai consistenta, ele singure cu greu umplu cele 240 de pagini.
Si apoi ajungem la povestea propriu zisa. Daca ideile mi-au placut, chit ca au fost suprasaturate, despre poveste nu pot spune acelasi lucru. Personajul lui Sebastian mi se pare detestabil, iar prin lentila lui devine antipatica si protagonista. Mi-e greu sa empatizez cu o femeie atat de absorbita de un barbat atat de comun. Toata glamorizarea lui, inclusiv in momentele in care se dezvaluie drept tradator si isi anihilează toata aura de nobilime pe care i-o construise protagonista, mi se pare absurda. Toata cartea e batatorita de un fir al naivitatii, cumva transpira o convigere a autoarei ca barbatii sunt asa cum sunt pentru ca sunt barbati, nu ca ar putea dezvolta si ei inteligenta emotionala sau ca ar putea sa fie mai putin absorbiti de sine. Profunzimea lui Sebastian e atat de artificiala, fix un stereotip, barbat cu cariera academica, asculta doar muzica clasica, vorbeste mereu ca un tocilar, foarte strict in obiceiuri personale. Nu-mi pasa de el! Imi pare rau dar un barbat nu e interesant doar pentru ca e inteligent! Isi poarta inteligenta ca definitia din dictionar a biologului. Nu mai zic ca e un partener mediocru. Prin urmare n-am putut sa ma atasez de povestea lor de dragoste.
Pe deasupra, au lipsit detalii absolut esentiale ca sa apreciez iubirea lor. De ce s-au certat cand s-au despartit! De ce au decis sa nu se căsătorească! Cum a fost relatia dintre ei in perioada in care o asteptau pe Sonia! Cum a fost dupa! Cum au decis ca vor un copil! Sau nu au decis? Sunt foarte multe goluri aici. Dar bine ca ni se aminteste odata la 2 pagini ca se babardesc. DOAMNE putea sa NU ne pomeneasca de fiecare data cand fac xxx, si de fiecare data cu alta metafora. Mi-a iesit pe urechi ok gata am inteles oamenii din acest cuplu fac SEx.
Mi-a placut personajul lui Viki, Maya mi-a fost destul de indiferenta, dar preferata mea este CECILIA. Scrisa cumva ca antagonista, e singurul personaj cu ochi critic. Asta a lipsit cu desăvârșire, cred ca i-ar fi urcat scorul daca exista o voce exterioara mai pregnanta. Totul e la persoana 1, si de fapt a2a, caci e o adresare catre Sonia, si atunci multe evenimente sunt privite printr-o palnie destul de ingusta. Cecilia e aspra dar ancorata la realitate, ii ataca defectele lui Sebastian chiar si in cele 2 pagini cat apare cu mai multe replici. Si cu toate astea, e de asemenea un personaj foarte rezonabil, singurul normal la cap. N-o lasa pe Monica mica singura, o ocroteste cum poate, cum se pricepe. Cred ca Maya se voia a fi criticul si sfatuitorul Monicai, dar e o proiectie atat de apropiata a sa incat produce aproape o oglindire. Cele 2 bune prietene care abia asteapta sa schimbe impresii pentru ca stiu ca le vor avea pe aceleasi.
Per total, cu alte personaje si alta poveste mi-ar fi placut muuult mult mai tare, dar pot aprecia totusi explorarea destul de curajoasa a unei teme vaste prin ochii unei femei si ideile solide despre legatura omului cu timpul.
Si apoi ajungem la povestea propriu zisa. Daca ideile mi-au placut, chit ca au fost suprasaturate, despre poveste nu pot spune acelasi lucru. Personajul lui Sebastian mi se pare detestabil, iar prin lentila lui devine antipatica si protagonista. Mi-e greu sa empatizez cu o femeie atat de absorbita de un barbat atat de comun. Toata glamorizarea lui, inclusiv in momentele in care se dezvaluie drept tradator si isi anihilează toata aura de nobilime pe care i-o construise protagonista, mi se pare absurda. Toata cartea e batatorita de un fir al naivitatii, cumva transpira o convigere a autoarei ca barbatii sunt asa cum sunt pentru ca sunt barbati, nu ca ar putea dezvolta si ei inteligenta emotionala sau ca ar putea sa fie mai putin absorbiti de sine. Profunzimea lui Sebastian e atat de artificiala, fix un stereotip, barbat cu cariera academica, asculta doar muzica clasica, vorbeste mereu ca un tocilar, foarte strict in obiceiuri personale. Nu-mi pasa de el! Imi pare rau dar un barbat nu e interesant doar pentru ca e inteligent! Isi poarta inteligenta ca definitia din dictionar a biologului. Nu mai zic ca e un partener mediocru. Prin urmare n-am putut sa ma atasez de povestea lor de dragoste.
Pe deasupra, au lipsit detalii absolut esentiale ca sa apreciez iubirea lor. De ce s-au certat cand s-au despartit! De ce au decis sa nu se căsătorească! Cum a fost relatia dintre ei in perioada in care o asteptau pe Sonia! Cum a fost dupa! Cum au decis ca vor un copil! Sau nu au decis? Sunt foarte multe goluri aici. Dar bine ca ni se aminteste odata la 2 pagini ca se babardesc. DOAMNE putea sa NU ne pomeneasca de fiecare data cand fac xxx, si de fiecare data cu alta metafora. Mi-a iesit pe urechi ok gata am inteles oamenii din acest cuplu fac SEx.
Mi-a placut personajul lui Viki, Maya mi-a fost destul de indiferenta, dar preferata mea este CECILIA. Scrisa cumva ca antagonista, e singurul personaj cu ochi critic. Asta a lipsit cu desăvârșire, cred ca i-ar fi urcat scorul daca exista o voce exterioara mai pregnanta. Totul e la persoana 1, si de fapt a2a, caci e o adresare catre Sonia, si atunci multe evenimente sunt privite printr-o palnie destul de ingusta. Cecilia e aspra dar ancorata la realitate, ii ataca defectele lui Sebastian chiar si in cele 2 pagini cat apare cu mai multe replici. Si cu toate astea, e de asemenea un personaj foarte rezonabil, singurul normal la cap. N-o lasa pe Monica mica singura, o ocroteste cum poate, cum se pricepe. Cred ca Maya se voia a fi criticul si sfatuitorul Monicai, dar e o proiectie atat de apropiata a sa incat produce aproape o oglindire. Cele 2 bune prietene care abia asteapta sa schimbe impresii pentru ca stiu ca le vor avea pe aceleasi.
Per total, cu alte personaje si alta poveste mi-ar fi placut muuult mult mai tare, dar pot aprecia totusi explorarea destul de curajoasa a unei teme vaste prin ochii unei femei si ideile solide despre legatura omului cu timpul.
November 13, 2024
4.5 ⭐️
Nu știu exact unde, pe parcursul lecturii, am știut că urmează ceva ce va rupe realul, și că povestea va ieși din direcția inițială. Nu m-a surprins partea a doua a cărții, nici nu știu dacă ar fi trebuit sau dacă a fost gândită ca să surprindă, de aceea m-au surprins cei ce s-au legat atât de tare de acest aspect, încât nu s-au mai putut bucura de carte ca întreg.
De asemenea, îmi asum optica de adolscentă întârziată, care mereu pune botul la astfel de povești. Oricâtă experiență aș aduna, oricâți ani de viață aș duce în spate (în suflet abia dacă trec de 20), voi citi cu aceeași încântare o poveste de dragoste și nu o să pot zice vreodată că e proastă, pentru că nu poți critica dragostea, nu poți critica felul în care trăiește cineva acest sentiment (sau poate că doar eu nu pot face asta…). În dragoste și în război totul e permis, nu? De ce nu ar fi la fel și în modul de expunere a subiectului?!
Cred că, într-un fel, cei ce critică sau nu susțin felul de expunere al subiectului, nu fac decât să-i dea dreptate și să întărească ceea ce atât de bine a spus autoarea: “Cuvintele și gesturile dragostei se schimbă când ies din exclusivitatea spațiului celor doi, și sună altfel, de asta mulți evită să le pomenească, și nu neapărat din pudoare, …”. Eu mă bucur însă, că Ioana Pârvulescu nu a ținut cont de asta și a ales să lase cuvintele fie să-i bucure, fie să-i indigneze pe cei ce le vor citi.
Într-unsingur aspect sunt de acord cu cei ce critică aprig cartea, și anume finalul. Cred că l-a mâncat pisica.
Nu știu exact unde, pe parcursul lecturii, am știut că urmează ceva ce va rupe realul, și că povestea va ieși din direcția inițială. Nu m-a surprins partea a doua a cărții, nici nu știu dacă ar fi trebuit sau dacă a fost gândită ca să surprindă, de aceea m-au surprins cei ce s-au legat atât de tare de acest aspect, încât nu s-au mai putut bucura de carte ca întreg.
De asemenea, îmi asum optica de adolscentă întârziată, care mereu pune botul la astfel de povești. Oricâtă experiență aș aduna, oricâți ani de viață aș duce în spate (în suflet abia dacă trec de 20), voi citi cu aceeași încântare o poveste de dragoste și nu o să pot zice vreodată că e proastă, pentru că nu poți critica dragostea, nu poți critica felul în care trăiește cineva acest sentiment (sau poate că doar eu nu pot face asta…). În dragoste și în război totul e permis, nu? De ce nu ar fi la fel și în modul de expunere a subiectului?!
Cred că, într-un fel, cei ce critică sau nu susțin felul de expunere al subiectului, nu fac decât să-i dea dreptate și să întărească ceea ce atât de bine a spus autoarea: “Cuvintele și gesturile dragostei se schimbă când ies din exclusivitatea spațiului celor doi, și sună altfel, de asta mulți evită să le pomenească, și nu neapărat din pudoare, …”. Eu mă bucur însă, că Ioana Pârvulescu nu a ținut cont de asta și a ales să lase cuvintele fie să-i bucure, fie să-i indigneze pe cei ce le vor citi.
Într-unsingur aspect sunt de acord cu cei ce critică aprig cartea, și anume finalul. Cred că l-a mâncat pisica.
July 29, 2024
Un roman de dragoste atipic, construit grațios, cu migală și o plăcere a scrisului care se resimte foarte bine - precum un macrame. Ce i-a lipsit a fost credibilitatea, cel puțin pentru a doua parte a romanului. Dar este o poveste de dragoste care merită descoperită pentru că reușește să surprindă tot firescul și nefirescul dragostei (și timpului).
„Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură.”
„Dintr-odată bărbații dinaintea lui s-au șters de parcă n-ar fi existat, nu mai contau. Țineau de o viață fără contur, abia acum începeam să-mi trăiesc viața ‹mea›, modelul meu de viață unicat mondial, cu bărbatul meu, până atunci trăisem viața altora, cu modelele lor cu tot. În dragoste, oricare din șir poate fi primul, chiar și ultimul.”
„Dragostea e metamorfoză.”
„Pentru oameni, fericirea altuia e un scandal, li se pare că se fac de rușine cu viața lor, și se feresc de cel fericit ca de un ciudat.”
„Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri.”
„Nu suntem decât umbră și ceață. Umbră și negură.”
„Dintr-odată bărbații dinaintea lui s-au șters de parcă n-ar fi existat, nu mai contau. Țineau de o viață fără contur, abia acum începeam să-mi trăiesc viața ‹mea›, modelul meu de viață unicat mondial, cu bărbatul meu, până atunci trăisem viața altora, cu modelele lor cu tot. În dragoste, oricare din șir poate fi primul, chiar și ultimul.”
„Dragostea e metamorfoză.”
„Pentru oameni, fericirea altuia e un scandal, li se pare că se fac de rușine cu viața lor, și se feresc de cel fericit ca de un ciudat.”
„Nu ne scăldăm niciodată în apele aceleiași iubiri.”
February 2, 2025
Vai, n-am mai citit demult o carte ca şi când aş fi respirat-o în doar câteva zile, într-o perioadă din viața mea în care aveam atâta nevoie de o poveste de dragoste atât de suav construită. Ioana Pârvulescu are întradevăr stilul unei pisici de a se întinde pe pagini întregi de descrieri atât de vii. Realismul magic, îmbinarea cu versuri de melodii şi şueta de la finele cărții o fac cu atât mai adorabilă.
August 8, 2025
În "Aurul pisicii" de Ioana Pârvulescu am dat peste o doză consistentă de realism magic, ce îmbracă într-un mod excentric o poveste de dragoste tăiată în două ca într-un truc magic de către sabia timpului 🐈⬛ Povestea de dragoste dintre o ea și un el cunoaște la un moment dat o metamorfoză ce sfidează legile naturii și care cere de la cititor o largă perspectivă și o undă verde pentru o imaginație bogată 👀 Mai multe despre carte am scris într-un articol publicat pe blog ✍️
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
https://ciobanuldeazi.home.blog/2025/...
August 5, 2024
Am luat cartea pentru că au fost o surpriză plăcută la vremea lor cărțile de non ficțiune ale Ioanei Pârvulescu: Alfabetul doamnelor și În intimitatea secolului 19 și interesant romanul Viața începe vineri.
Data viitoare o să mă gândesc de două ori dacă să mă mai apuc. Nici n-o să povestesc cartea, pe care am terminat-o totuși deși n-are final.
A doua stea e pentru pisici :)
Data viitoare o să mă gândesc de două ori dacă să mă mai apuc. Nici n-o să povestesc cartea, pe care am terminat-o totuși deși n-are final.
A doua stea e pentru pisici :)
August 25, 2024
Simpluță, slăbuță, m-au cam obosit versurile și mi s-a părut foarte adolescentină abordarea.
April 19, 2025
Aurul pisicii -Ioana Pârvulescu
Deși începutul cărții relatează discutia dintre Severin/Sebastian și un polițist, prin care acesta anunță dispariția Monicăi, autoarea ne-a redat imediat calmul( nu s-a întâmplat nimic grav), ci Monica a decis să-și părăsească soțul după o relatie de 19 ani. Din relatările Monicăi către Soniei( fiica sa -o ascultătoare fără intreruperi, aflăm cum s-au întâlnit cei doi -ea lucra la un cabinet veterinar si cum s-a gandit ea sa o ajute pe prietena ei Maia, discutând cu renumitul biolog Severin.
Maia avea un baiat pe nume David in vârstă de 17 ani...ce se îndrepta spre dezastru
Foarte haioase au fost unele apariții in cabinetul veterinar, oamenii chiar seamă cu animalele pe care le dețin, despre Roberto care a leșinat când i s-a recoltat sânge animalului său, câinele Bandit ce rămâne fara stăpâni fix in cabinet, datorită ingerarii unui balon (știți voi de care), dar care își găsește repede alti stăpâni.
In pandemie, își petrece Severin (ca deobicei) o lună la Brăila, dar este afectat de Covid-19, stă mult în spital acolo stare critică, iar Monica face o promisiune...încât pune capăt relatiei lor. A avut un presentiment, asa cum a avut inainte de accidentul părinților, de nasterea Soniei...și acum ...
Iar de aici încolo nu mi-a mai plăcut...n-am înțeles transformarea ei...nu a fost logică...are loc o metamorfoză, ajunge în corpul unui copil de 7 ani, iar acum ajunge sa fie nepoata Monicăi, fiica lui Cezar și să locuiască cu Severin...Aflăm că Severin a mai fost însurat timp de 1 an, cu toate ca ei (Severin si Monica se mutaseră împreună)
Ok, innebunise, dar cum a asistat la discursul lui Severin, la ce la întâmplat cu domnul Gurau de la 5, la discutia lui Severin cu Cecilia...
Deși începutul cărții relatează discutia dintre Severin/Sebastian și un polițist, prin care acesta anunță dispariția Monicăi, autoarea ne-a redat imediat calmul( nu s-a întâmplat nimic grav), ci Monica a decis să-și părăsească soțul după o relatie de 19 ani. Din relatările Monicăi către Soniei( fiica sa -o ascultătoare fără intreruperi, aflăm cum s-au întâlnit cei doi -ea lucra la un cabinet veterinar si cum s-a gandit ea sa o ajute pe prietena ei Maia, discutând cu renumitul biolog Severin.
Maia avea un baiat pe nume David in vârstă de 17 ani...ce se îndrepta spre dezastru
Foarte haioase au fost unele apariții in cabinetul veterinar, oamenii chiar seamă cu animalele pe care le dețin, despre Roberto care a leșinat când i s-a recoltat sânge animalului său, câinele Bandit ce rămâne fara stăpâni fix in cabinet, datorită ingerarii unui balon (știți voi de care), dar care își găsește repede alti stăpâni.
In pandemie, își petrece Severin (ca deobicei) o lună la Brăila, dar este afectat de Covid-19, stă mult în spital acolo stare critică, iar Monica face o promisiune...încât pune capăt relatiei lor. A avut un presentiment, asa cum a avut inainte de accidentul părinților, de nasterea Soniei...și acum ...
Iar de aici încolo nu mi-a mai plăcut...n-am înțeles transformarea ei...nu a fost logică...are loc o metamorfoză, ajunge în corpul unui copil de 7 ani, iar acum ajunge sa fie nepoata Monicăi, fiica lui Cezar și să locuiască cu Severin...Aflăm că Severin a mai fost însurat timp de 1 an, cu toate ca ei (Severin si Monica se mutaseră împreună)
Ok, innebunise, dar cum a asistat la discursul lui Severin, la ce la întâmplat cu domnul Gurau de la 5, la discutia lui Severin cu Cecilia...
December 11, 2024
3.5 rounded up.
Un mix interesant, Aurul Pisicii e o poveste de dragoste cu oleacă de fantastic presărat. Pârvulescu scrie bine dintotdeauna, și evită prețiozitatea obositoare a "auteurilor" din literatura română contemporană dar și mizerabilismul a la mode. O reconstrucție mid-life a unui roman de tinerețe, cum precizează chiar autoarea Aurul Pisicii e un mix bizar de sentimentalism precoce si nostalgia celui trecut prin viață. E și o carte poștală de amor pentru animale, pisici, câini chiar și pisici sălbatice la un moment dat. Eu sunt un cinic ursuz de cele mai multe ori, și nu e în niciun caz genul meu de roman dar tre să recunosc că m-a atins la corzile inimii și sfârșitul în special m-a umplut de o tristețe plină de speranță. Mi-a plăcut și plimbarea nostalgică prin practic anii mei de viață mai mult asau mai puțin adultă, bucureștiul sfârșitului de 90, schițat dar recogniscibil până la pandemia ce s-a abătut peste noi toți ca un mult așteptat ceva ce tot urma să vină. Frumos.
Un mix interesant, Aurul Pisicii e o poveste de dragoste cu oleacă de fantastic presărat. Pârvulescu scrie bine dintotdeauna, și evită prețiozitatea obositoare a "auteurilor" din literatura română contemporană dar și mizerabilismul a la mode. O reconstrucție mid-life a unui roman de tinerețe, cum precizează chiar autoarea Aurul Pisicii e un mix bizar de sentimentalism precoce si nostalgia celui trecut prin viață. E și o carte poștală de amor pentru animale, pisici, câini chiar și pisici sălbatice la un moment dat. Eu sunt un cinic ursuz de cele mai multe ori, și nu e în niciun caz genul meu de roman dar tre să recunosc că m-a atins la corzile inimii și sfârșitul în special m-a umplut de o tristețe plină de speranță. Mi-a plăcut și plimbarea nostalgică prin practic anii mei de viață mai mult asau mai puțin adultă, bucureștiul sfârșitului de 90, schițat dar recogniscibil până la pandemia ce s-a abătut peste noi toți ca un mult așteptat ceva ce tot urma să vină. Frumos.
January 30, 2025
Când citeam, simțeam amărăciune și deznădejde, dar încă nu știam dacă romanul va fi preparat după "rețeta" Bergman: cu un final care va aduce, la capătul deznădejdii, "un bine de esență nouă". L-a adus; mai mult, rețeta care m-a făcut să-l iubesc pe regizorul suedez este chiar numită explicit de Ioana: "întotdeauna am văzut scrisul ca pe o formă de rugăciune. Cred că și aici am făcut la fel. În carte este multă deznădejde și doar un fir de nădejde. Dacă ar lipsi, n-aș mai avea de ce să scriu".
December 12, 2024
Interesanta ideea întoarcerii in timp, ar fi fost utilă.poate și o cheie prin care sa pot interpreta aceasta regresie. Cam ciudată totuși alăturarea asta a copilei langa fostul iubit.
December 25, 2024
varianta audio: 5 pentru naratoare
1.5 pentru poveste.
1.5 pentru poveste.
November 21, 2025
si iată, inca o carte care m a facut sa plâng.
ce dor o sa mi fie...
ce dor o sa mi fie...
July 9, 2024
Un mesaj pentru cine nu este obișnuit/ă cu romanele de dragoste: merită răbdarea până ajungi la a doua parte a romanului.
October 26, 2024
3.5⭐
o idee frumoasă.
o idee frumoasă.
November 9, 2025
Trei carti intr-una si niciuna construita pana la capat. Dificil tare de citit.
June 19, 2025
17.04.25
*Acest review conține spoilere, dar nu voi dezvălui întregul fir narativ*
Romanului "Aurul pisicii" îi voi acorda două steluțe, singura mea motivație fiind faptul că se putea mai rău. Dar cartea cu siguranță nu e bună.
În primul rând, Monica este naratorul subiectiv al poveștii. O protagonistă demnă uitării, alături de partenerul acesteia, Sebastian. În vreme ce viața și atitudinea altor personaje se transformau, "îndrăgostiții" nu au făcut decât să înainteze în vârstă, deși povestea le aparține.
Un aspect memorabil al romanului îl reprezintă faptul că narațiunea îi este adresată Soniei, fiica Monicăi, care a decedat la câteva zile după naștere. Lăsând la o parte conceptul lugubru, complicațiile aduse de acesta mă agasează. Pentru a aminti cititorului cui îi e destinat romanul, la finalul unor enunțuri aleatorii este plasat în mod nestrategic un "[...], Sonia dragă". În plus, nu toate detaliile unei povești de dragoste ar trebui relatate unui copil, chiar și dacă acesta nu se mai află printre noi, cel puțin din punctul meu de vedere. Cu toate acestea, protagonista cu siguranță nu se sfiește din a menționa fiecare moment de dorință carnală, dacă știți la ce mă refer. În locul autoarei, aș fi renunțat din a mă adresa Soniei, pentru a păstra toate scenele, fără a stârni controverse nenecesare. Dar hei, nu eu sunt geniul literar care a scris o poveste de dragoste ce alterează legile vieții aici.
În plus, există scene de unde lipsesc explicații elementare. De exemplu, pare că autoarea vrea ca protagonista să îl părăsească pe Sebastian, dar nu găsește pretextul potrivit, așa că "timpul o forțează să plece", orice ar însemna asta. Mai mult decât atât, Monica susține tot restul cărții că nu a fost vina ei, că ei i-ar fi plăcut să rămână. Dacă îmi spui că ți-ai părăsit partenerul de viață din cauză că te-a speriat modul în care ticăia un ceas, așteaptă-te să am dubiile mele. Modul și momentul în care îl părăsește sugerează cruzimea și imaturitatea protagonistei, cu care bănuiesc că ar fi trebuit să rezonăm ca cititori.
Nici sfârșitul nu este mai decent, dubiosul blocului e oarecum dezmințit de faptul că ar fi violat o femeie, în ciuda comportamentului său îndoielnic. Această turnură de situație nu este necesară, ba din contră. Poate fi interpretată ca un îndemn să acordăm mai multă încredere celor care prezintă semne clare că ar putea fi prădători. Sper că nu e nevoie să explic de ce o astfel de abordare este dăunătoare, mai ales venind din partea unei autoare de succes precum Ioana Pârvulescu.
Pare că autoarea nu a știut cum să termine romanul. Ultimele două pagini a fost extrem de vagi. S-ar putea să fi înțeles eu greșit, dar cred că la final Monica a murit din cauză că se simțea... împacată?! "Aurul pisicii" m-a lăsat cu multe întrebări, dar nu așa cum speram.
Nu în ultimul rând, nenumăratele inconsistențe și greșeli de redactare fac romanul să fie mai dificil de citit cu plăcere. Voi face o listă cu cele identificate de mine:
1. Scăpări gramaticale;
2. Un pui de motan care nu își are locul în poveste, numit și strigat Sebastian, greu de diferențiat de bărbatul Sebastian;
3. Cântecele din care Monica și-a format, chipurile, părerea despre viață sunt prost alese - semnificația melodiilor diferă adesea de contextul în care versurile lor sunt folosite. În plus, nu există note de subsol care să indice proveniența versurilor, toate sunt îngrămădite la final, împreună cu traducerile lor. Titlurile cântecelor sunt într-o listă separată;
4. Întâmplările sunt într-o oarecare ordine, dar uneori Monica se trezește să mai încarce cititorii cu vreo amintire de-a sa care nu contribuie la acțiune în vreun fel și care este dificil de plasat pe axa temporală.
În concluzie, povestea de dragoste m-a lăsat rece în părțile scrise decent și m-a sâcâit în scenele mai puțin bune.
*Acest review conține spoilere, dar nu voi dezvălui întregul fir narativ*
Romanului "Aurul pisicii" îi voi acorda două steluțe, singura mea motivație fiind faptul că se putea mai rău. Dar cartea cu siguranță nu e bună.
În primul rând, Monica este naratorul subiectiv al poveștii. O protagonistă demnă uitării, alături de partenerul acesteia, Sebastian. În vreme ce viața și atitudinea altor personaje se transformau, "îndrăgostiții" nu au făcut decât să înainteze în vârstă, deși povestea le aparține.
Un aspect memorabil al romanului îl reprezintă faptul că narațiunea îi este adresată Soniei, fiica Monicăi, care a decedat la câteva zile după naștere. Lăsând la o parte conceptul lugubru, complicațiile aduse de acesta mă agasează. Pentru a aminti cititorului cui îi e destinat romanul, la finalul unor enunțuri aleatorii este plasat în mod nestrategic un "[...], Sonia dragă". În plus, nu toate detaliile unei povești de dragoste ar trebui relatate unui copil, chiar și dacă acesta nu se mai află printre noi, cel puțin din punctul meu de vedere. Cu toate acestea, protagonista cu siguranță nu se sfiește din a menționa fiecare moment de dorință carnală, dacă știți la ce mă refer. În locul autoarei, aș fi renunțat din a mă adresa Soniei, pentru a păstra toate scenele, fără a stârni controverse nenecesare. Dar hei, nu eu sunt geniul literar care a scris o poveste de dragoste ce alterează legile vieții aici.
În plus, există scene de unde lipsesc explicații elementare. De exemplu, pare că autoarea vrea ca protagonista să îl părăsească pe Sebastian, dar nu găsește pretextul potrivit, așa că "timpul o forțează să plece", orice ar însemna asta. Mai mult decât atât, Monica susține tot restul cărții că nu a fost vina ei, că ei i-ar fi plăcut să rămână. Dacă îmi spui că ți-ai părăsit partenerul de viață din cauză că te-a speriat modul în care ticăia un ceas, așteaptă-te să am dubiile mele. Modul și momentul în care îl părăsește sugerează cruzimea și imaturitatea protagonistei, cu care bănuiesc că ar fi trebuit să rezonăm ca cititori.
Nici sfârșitul nu este mai decent, dubiosul blocului e oarecum dezmințit de faptul că ar fi violat o femeie, în ciuda comportamentului său îndoielnic. Această turnură de situație nu este necesară, ba din contră. Poate fi interpretată ca un îndemn să acordăm mai multă încredere celor care prezintă semne clare că ar putea fi prădători. Sper că nu e nevoie să explic de ce o astfel de abordare este dăunătoare, mai ales venind din partea unei autoare de succes precum Ioana Pârvulescu.
Pare că autoarea nu a știut cum să termine romanul. Ultimele două pagini a fost extrem de vagi. S-ar putea să fi înțeles eu greșit, dar cred că la final Monica a murit din cauză că se simțea... împacată?! "Aurul pisicii" m-a lăsat cu multe întrebări, dar nu așa cum speram.
Nu în ultimul rând, nenumăratele inconsistențe și greșeli de redactare fac romanul să fie mai dificil de citit cu plăcere. Voi face o listă cu cele identificate de mine:
1. Scăpări gramaticale;
2. Un pui de motan care nu își are locul în poveste, numit și strigat Sebastian, greu de diferențiat de bărbatul Sebastian;
3. Cântecele din care Monica și-a format, chipurile, părerea despre viață sunt prost alese - semnificația melodiilor diferă adesea de contextul în care versurile lor sunt folosite. În plus, nu există note de subsol care să indice proveniența versurilor, toate sunt îngrămădite la final, împreună cu traducerile lor. Titlurile cântecelor sunt într-o listă separată;
4. Întâmplările sunt într-o oarecare ordine, dar uneori Monica se trezește să mai încarce cititorii cu vreo amintire de-a sa care nu contribuie la acțiune în vreun fel și care este dificil de plasat pe axa temporală.
În concluzie, povestea de dragoste m-a lăsat rece în părțile scrise decent și m-a sâcâit în scenele mai puțin bune.
Displaying 1 - 30 of 75 reviews