Nu-i mai așteptăm pe barbari

by Adrian Alui Gheorghe

Adrian Alui Gheorghe este, indiscutabil, unul dintre puținii poeți ai generației sale care știe cum trebuie să arate poezia română capabilă să ne reprezinte în Europa noului mileniu.
Gheorghe Grigurcu
Adrian Alui Gheorghe pare a-și fi găsit condițiile ideale de scris, într-un moment fast
pentru o poezie deopotrivă exigentă cu propriul artizanat liric și cu „realul” spre care privește cu
ochi de spectator dezabuzat. Ion Pop
Abil în a adopta o varietate a tonurilor, Adrian Alui Gheorghe combină fantezist, prin
polifonia vocilor poetice, spiritul ludic, expresia aforistică, ironia, prozaismul și parabola.
Versatilitatea stilistică și constantele tematice stau bine acestui poet care nu rămâne niciodată
crispat într-o unică formulă. Vasile Spiridon
Chiar dacă generațional se integrează în gruparea optzecistă, cea care a dislocat poetic o
lume ajunsă la saturație și care începuse să se reproducă manierist, Adrian Alui Gheorghe are un discurs propriu, inconfundabil. Adrian Lesenciuc

162 pages, Paperback

First published January 1, 2024

Reviews

[Vladimir Ghinculov]

După cum am mai spus, mi-e greu să scriu despre cărți de poezie. La fel cu muzica, pentru că armoniile care te mișcă la ambele nu sunt neapărat intelectuale ci emoționale. Astea fiind spuse, Nu-i mai așteptăm pe barbari a fost un volum care m-a împărțit: unele poezii au fost goale, mai mult o proză în care aliniatele se pun aiurea, pe de altă parte au existat multe poeme care au mers la țintă, au reușit să transmită sentiment și m-au mișcat.

[Andrei Mocuţa]

Oare să fie pură întâmplare că am găsit în poștă noul volum de versuri al lui Adrian Alui Gheorghe, „Nu-i mai așteptăm pe barbari”, tocmai când m-am întors dintr-un periplu prin Marea Britanie? Mă îndoiesc. Barbarii ne-au tot bătut la poartă și noi, ospitalieri cum suntem, i-am poftit să intre și ne-am retras cuminți în munți. Doar că de data aceasta, poetul nu-i mai așteaptă pe invadatori ca-n romanul lui J. M. Coetzee, ci îl văd mai apropiat de pelicula canadiană „Les Invasions Barbares”, scris și regizat de Denys Arcand, de fapt o satiră socială ce îmbină realismul brutal și umorul subtil, oferind o perspectivă sinceră asupra fragilității vieții și a modului în care oamenii își fac bilanțul existenței, explorând în egală măsură tensiunile și reconcilierile dintre generații, și aici nu mă refer strict la cele literare. Din toate acestea nu lipsesc, desigur, umorul și sensibilitatea, căci după cum grăit-a poetul: „Civilizațiile se ciocnesc/ dar iarba nu știe asta”. Am citit cu nesaț ciclul de „poeme americane” (apropo de barbari) ale vilegiaturistului Adrian, m-au cucerit prin limbajul lor direct și precis, prin tonul amar și ironic, prin diversitatea subiectelor atacate, de la încercarea de rebrand-uire (ca să forțăm puțin romgleza, că doar tot un barbarism e și dânsa) a celebrului „cerc al poeților dispăruți”, la emoționantul raport întocmit poetului Richard Brautigan, care a decis să-și pună singur capăt zilelor:

La pescuit de păstrăvi în America,
cu Richard Brautigan
(din raportul anchetatorului)

Moartea l-a găsit pe Richard Brautigan,
care se refugiase, de frica ei și a creditorilor,
în marginea orașului San Francisco,
la Bolinas;
aici, Moartea, urmând rândurile din volumul
Trout Fishing in America literă cu literă,
ca și cum ar fi urcat pe o cărăruie sau pe o scară
până în vârful muntelui,
l-a văzut, l-a țintuit cu privirea;

anchetatorii au constatat că Moartea -
pe care odată și odată trebuie
să o ia cineva la întrebări, judecăm
de mii de ani efectele
dar nu mergem în profunzime, la vinovat -
avusese în mâinile încleștate
un revolver Smith & Wesson de calibrul 44,
iar ca să inducă în eroare pe anchetatori
i-l strecurase la un moment dat în palmă victimei;
Brautigan tocmai silabisea
din Shakespeare,
era o frază din Hamlet:
„Un om poate pescui păstrăvi
cu un vierme
care a mâncat dintr-un rege;
şi poate mânca apoi din peştele
care s-a hrănit cu acel vierme...”.

Nu a contat nici insolitul frazei,
nici frumuseţea limbii,
nici măcar faptul că nu pătrunsese până la capăt
subînţelesul şi înţelesul.

Nu a avut nicio milă.