Punk Requiem

by Goran Mrakić

Un playlist pentru Timișoara de pretutindeni.

„Ne plac poveștile pentru că viața fiecăruia dintre noi seamănă cu una dintre ele. Sau cu mai multe“ ne spune, la un moment dat, unul dintre personajele cărora scriitorul le dă glas în Punk requiem, un soi de prequel al Povestirilor din garaj.

Și, citind cartea aceasta, nu veți face decât să trageți cu ochiul la aceste vieți ale noastre, ale tuturor, și să realizați, din nou și din nou, că poveștile ne înconjoară permanent, dacă știm unde să le căutăm, și că istoriile mărunte sunt cel puțin la fel de relevante și de spectaculoase precum cele oficiale. Mai ales când sunt redate cu zvâc, umor și un strop de nostalgie, așa cum numai un scriitor ca Goran Mrakić o poate face.

„Cel mai mult apreciez la un scriitor capacitatea de a nu-mi da senzația că tocmai citesc ceva scris de un scriitor. Goran Mrakić face din Timișoara, în sfârșit, un personaj, iar Punk requiem este cartea sa de identitate.“
Daniel Silvian Petre

„Punk requiem, volum de debut, publicat acum într-o formă nouă, revizuită și adăugită cu două proze proaspete, la nouă ani distanță de prima ediție, nu face decât să demonstreze, dacă mai era nevoie, de ce scriitorul bănățean de origine sârbă este o voce aparte în peisajul contemporan. Aici, în această carte, sunt sâmburii literaturii sale, aici se vede limpede stilul care avea să-l consacre, predilecția pentru subiecte, întâmplări și personaje aduse parcă dintr-o altă lume, pentru altfel de povești, de fapt, scrise într-un limbaj viu, antrenant. Și, poate cel mai important, cu textele lui Goran Mrakić chiar nu ai cum să te plictisești.“
Eli Bădică (coordonatoarea imprintului n’autor)

184 pages, Paperback

First published January 1, 2015

Reviews

[Ovidiu Lechintan · Rating 3 out of 5]

bune, cu zvâc, rememorări din vremuri recente, dar care par de mult apuse

[Theodora Savuli · Rating 5 out of 5]

This dude rocks & that’s the only thing I’m gonna say!

[Irina Baciu · Rating 5 out of 5]

Am descoperit o altfel de Timișoara și, cu siguranță, când voi reveni o voi vedea cu alți ochi.
Frânturi de viață, momente pe care le pierdem din vedere în vârtejul vieții de zi cu zi, dar atât de frumoase și pline de tâlc.
Vieți aparent banale, epoci și generații care se întrepătrund și care capătă o cu totul altă culoare și valență prin condeiul minunatului Goran Mrakić.

“La înmormântarea fiecărei iluzii se naște câte o speranță deșartă.”

“Și, sincer, nu voi păși în niciun rai dacă la poarta lui nu vor fi papucii bunicii mele.”

[Bogdan Piticariu · Rating 5 out of 5]

Ca repere, mi s-a părut că Punk Requiem al lui Goran Mrakic e undeva între Marlboro de Sarajevo a lui Miljenko Jergović, prin preferinţa pentru personaje pitoreşti şi 1988—ul lui Cristi Vicol, pentru „aplecarea” către locurile rău famate din Timişoara, unde apar personajele pitoreşti de mai sus.
Mult umor, dar şi povestiri dark, cum e GPS, despre un drum cu maşina pe „Road to hell”, către nicăieri, sau Rotax – o călătorie în timp, înapoi, cum altfel decât cu o Dacie 1310, în Timişoara gri a anilor 80, din care-ţi revii doar dacă te duci la Mac şi comanzi un lapte acru, ca la Lacto-bar.
Mai sunt şi tristeţi pe acolo, cum e Bulevardul Cetăţii, în care un timişorean aşteaptă şi la 50 de ani să reapară în piaţa Dacia iubirea vieţii, dar 80% e un umor balcanic, negru pe alocuri, dar care susţine bine de tot întregul parcurs al volumului.
Punk requiem e povestea despre o trupă cu un singur show, din care, peste ani, cel mai tare şi singurul punker adevărat, dedicat, rămâne toboşarul cu Sindromul Down. Dar e să şi mergi în piaţa de vechituri Ocko întors de la un seminar, cu o broşură cu formele de diseminare ale multilingvismului şi să bei o bere la doza cautându-l si-i dai omorul pe ţiganul Congo care ţi-a şutit bicla Ucraina neagră. Să ajungi să bei bere şi cu el şi să vezi că la un moment dat adoarme pe mas. „Sau poate a murit, cine ştie?” Şi să pleci, în noapte tot cu bicla Ucraina neagră. Dar a altuia.
În „Dracu ţine de şase” asistăm la naşterea unui OTV funerar şi a partidului aferent cu sloganul „Să îngropăm România”, care ar merge, de fapt, aplicat oricărei doctrine. În Noaptea de Cox moldoveanul Grişa devine John Wick-ul Complexului studenţesc, iar la Întalnirea de 20 de ani, temă care tot reapare în carte, Elektric Orgazmu e rockerul care se pişă pe linia de înaltă tensiune de pe pasarela CFR de la Gara de Nord.
În Teza la română un prof gen domnu Vucea, şi suveranist pe deasupra, insuflă pasiunea pentru poezie într-un elev cu complimentul suprem despre creaţia literară servită pe post de teză: „Cam de labagiu, dar merge”. Reinventat, ca după Cercul poeţilor dispăruţi, elevul are apoi o dilemă – să meargă după fata căreia tocmai îi compusese un poem, sau să mai bea o bere la chelneriţa ţâţoasă? Evident că alege varianta doi.
În Gripa aviară dăm de unul dintre cele mai fidele portrete ale fenomenului numit, select „trafic de mică frontieră”, cu bişniţari cu vailinguri şi găini, şpagă la vameşi şi multe, multe beri băute câte două simultan.
În După-amiaza tortului masonic – nebunul conspiraţionist al fiecărei redacţii îl „upgradează” pe ziaristul care face greşeala să se întâlnească cu el cavaler al Marelui maestru al ordinului Orolesc - Vulturul Carpaţilor.
Foarte bună e şi Cocomârlă, despre un gunoier care găseşte comori în deşeurile Timişoarei, dar şi Romanian beauty – un Fantasy – despre ce-ar face cu adevărat un urâcios în mall de Sfântul Valentin – care aminteşte de scena „omului cu hamburgărul” din clasicul Falling down.
Iar de final, rotund, o odă treningului.
Şi dacă o colecţie de povestiri cum e Marlboro de Sarajevo a fost una dintre revelaţiile literare ale anului, cred că şi povestirile lui Mrakic ar merita să circule măcar prin ţările vecine şi prietene, mai ales că autorul e şi traducător. Per total, unul dintre cele mai reuşite volume de povestiri scurte citite în ultimii ani.

[Amaia ✡ · Rating 4 out of 5]

O carte cu povesti variate, un meli-melo al carui fir conductor e Timisoara. Am citit-o in tihna, cu picatura, ca sa ma impregnez de atmosfera de acasa de care mi-e atit de dor. Avem in comun nu doar locul in care am crescut, dar si nisa temporala si reperele socio-culturale. Playlistul lui Goran rezoneaza profund cu propriul meu trecut si prezent.
Nu are merite literare extraordinare, dar cred ca nici nu-si propune; forta ei e in autenticitatea limbajului si redarea fidela a unui colt de timp si de lume cu care probabil nu multi vor rezona. Dar cei care o vor face sunt de-ai mei.

Mi-a placut mult, cit de 5+ stele, "Si noi am luptat in Vietnam". Si "Bulevardul Cetatii" rings a bell - nu avem oare toti intilniri fugare care in alt context ne-ar fi schimbat profund cursul vietii dar care nu s-au repetat si la care ne gindim si acum?

[eden · Rating 2 out of 5]

2.5*

Amazing storytelling and engaging texts, but racism and misogyny aren't really that punk yk... (ignoring the elitism and millennial frustration)

[Roland · Rating 5 out of 5]

Cea mai buna lectura pe anul asta pana acum,
evident nu te poti bucura de ea pe deplin daca nu ai prins, tanc fiind pe obi si deicide in deplina glorie.

[Valentin · Rating 4 out of 5]

O carte in care in mare masura ma regasesc.

[Miruna Cojocaru · Rating 1 out of 5]

O carte scrisă din suflet, pentru oameni (mai puțin femei!), de către un ins care ar urla la adolescentele cu tricouri cu trupe să NUMEASCĂ TREI PIESE!

[Andreea Ursu-Listeveanu]

Cred ca ar fi trebuit sa las mai mult timp sa treaca intre povestirile lui Goran Mrakic si cele ale lui Cristi Vicol (O mie noua sute optzeci si opt), dar pofta de Timisoara asa cum o stiu, in care am trait si pe care am trait-o, dar si de cea de care doar am auzit, a fost prea mare ca sa aman lectura.

Stilul, dar si personajele lui Mrakic sunt un amalgam de vagabonzeala si sensibilitate, de machism si emotie, vulnerabilitate si agresivitate. Sunt cateva momente in care, ca feminista, m-as fi putut simti lezata, as fi putut inchide cartea pentru ca 'nu se poate, dom'le sa mai scrii asa ceva in zilele noastre!', dar stiu mai bine de atat si am apreciat chiar ilustrarea acelor situatii, replici si oameni care, din pacate, nu au disparut inca dintre noi. E benefica si utila prezenta lor in carte pentru a deschide ochii.

Am si ras de cateva ori, chiar de la inceput de absurdul existentei a doua tramvaie cu numarul 1, insa lipsa unuia cu numarul 2. New York, via Mehala m-a dus cu gandul la Noi, copiii din Bahnhof Zoo si cat de tare mi-a frant inima. Am savurat razbunarea din Tatuajul, gunoierul mi-a ajuns la suflet cu iubirea pentru carti, Prietenul din Tijuana - pfui, ce om!, iar Teza la romana mi-a amintit de niste profesori de ai mei, totusi nu chiar asa dezaxati ca cel din povestire.

S-ar putea ca Mrakic sa fie pentru mine autorul timisoarean favorit.

[Mădălina · Rating 4 out of 5]

Contrar asteptarilor, Timisoara nu mi-a sarit in fata mereu, ca personaj atotprezent. Cartea mi s-a parut o salata (o zic in sensul bun) de episoade din anii '80 pana in prezent, cu bune si cu rele, cu vagabonzi, copii care faceau nazbatii, profesori buni si rai. Mi-au placut mai multe episoade, in special cel cu profesorul de romana si calatoria cu taxiul cu episoade din trecut si prezent.

[Sanda Drăgușin · Rating 4 out of 5]

" Ne plac poveștile pentru că viața fiecăruia dintre noi seamănă cu una dintre ele. Sau cu mai multe...Plecăm în direcții diferite, visând cu ochii deschiși. Fiecare în filmul lui"
Mi-au plăcut poveștile din această carte, atât de simple și profunde în același timp.

[Zebici · Rating 4 out of 5]

Si noi am luptat in Vietnam
Teza la Romana
Tatuajul