Ca repere, mi s-a părut că Punk Requiem al lui Goran Mrakic e undeva între Marlboro de Sarajevo a lui Miljenko Jergović, prin preferinţa pentru personaje pitoreşti şi 1988—ul lui Cristi Vicol, pentru „aplecarea” către locurile rău famate din Timişoara, unde apar personajele pitoreşti de mai sus.
Mult umor, dar şi povestiri dark, cum e GPS, despre un drum cu maşina pe „Road to hell”, către nicăieri, sau Rotax – o călătorie în timp, înapoi, cum altfel decât cu o Dacie 1310, în Timişoara gri a anilor 80, din care-ţi revii doar dacă te duci la Mac şi comanzi un lapte acru, ca la Lacto-bar.
Mai sunt şi tristeţi pe acolo, cum e Bulevardul Cetăţii, în care un timişorean aşteaptă şi la 50 de ani să reapară în piaţa Dacia iubirea vieţii, dar 80% e un umor balcanic, negru pe alocuri, dar care susţine bine de tot întregul parcurs al volumului.
Punk requiem e povestea despre o trupă cu un singur show, din care, peste ani, cel mai tare şi singurul punker adevărat, dedicat, rămâne toboşarul cu Sindromul Down. Dar e să şi mergi în piaţa de vechituri Ocko întors de la un seminar, cu o broşură cu formele de diseminare ale multilingvismului şi să bei o bere la doza cautându-l si-i dai omorul pe ţiganul Congo care ţi-a şutit bicla Ucraina neagră. Să ajungi să bei bere şi cu el şi să vezi că la un moment dat adoarme pe mas. „Sau poate a murit, cine ştie?” Şi să pleci, în noapte tot cu bicla Ucraina neagră. Dar a altuia.
În „Dracu ţine de şase” asistăm la naşterea unui OTV funerar şi a partidului aferent cu sloganul „Să îngropăm România”, care ar merge, de fapt, aplicat oricărei doctrine. În Noaptea de Cox moldoveanul Grişa devine John Wick-ul Complexului studenţesc, iar la Întalnirea de 20 de ani, temă care tot reapare în carte, Elektric Orgazmu e rockerul care se pişă pe linia de înaltă tensiune de pe pasarela CFR de la Gara de Nord.
În Teza la română un prof gen domnu Vucea, şi suveranist pe deasupra, insuflă pasiunea pentru poezie într-un elev cu complimentul suprem despre creaţia literară servită pe post de teză: „Cam de labagiu, dar merge”. Reinventat, ca după Cercul poeţilor dispăruţi, elevul are apoi o dilemă – să meargă după fata căreia tocmai îi compusese un poem, sau să mai bea o bere la chelneriţa ţâţoasă? Evident că alege varianta doi.
În Gripa aviară dăm de unul dintre cele mai fidele portrete ale fenomenului numit, select „trafic de mică frontieră”, cu bişniţari cu vailinguri şi găini, şpagă la vameşi şi multe, multe beri băute câte două simultan.
În După-amiaza tortului masonic – nebunul conspiraţionist al fiecărei redacţii îl „upgradează” pe ziaristul care face greşeala să se întâlnească cu el cavaler al Marelui maestru al ordinului Orolesc - Vulturul Carpaţilor.
Foarte bună e şi Cocomârlă, despre un gunoier care găseşte comori în deşeurile Timişoarei, dar şi Romanian beauty – un Fantasy – despre ce-ar face cu adevărat un urâcios în mall de Sfântul Valentin – care aminteşte de scena „omului cu hamburgărul” din clasicul Falling down.
Iar de final, rotund, o odă treningului.
Şi dacă o colecţie de povestiri cum e Marlboro de Sarajevo a fost una dintre revelaţiile literare ale anului, cred că şi povestirile lui Mrakic ar merita să circule măcar prin ţările vecine şi prietene, mai ales că autorul e şi traducător. Per total, unul dintre cele mai reuşite volume de povestiri scurte citite în ultimii ani.