Theodoros

by Mircea Cărtărescu, Marian Ochoa de Eribe (translator)

Un ejercicio de pura libertad literaria, una obra torrencial, libérrima, exuberante, inclasificable. Una novela épica que va desde lo realista hasta lo fantasmagórico.


Tudor es el hijo menor de dos sirvientes de la corte de un gran boyardo de la atrasada Valaquia. Desde su nacimiento, la ambición parece guiar cada uno de sus pasos, y en su arduo ascenso al poder no dudará en dejar su camino sembrado de cadáveres. En su historia se cruzan el rey Salomón, la reina de Saba, el bisabuelo de John Lennon, el general Napier y la reina Victoria. Tudor será bandido y pirata, pecador devoto, el terror de los mares de la Hélade. Vivirá en bosques y monasterios, presenciará batallas y milagros, y finalmente se convertirá en el despiadado Emperador de Emperadores, soberano absoluto de Abisinia. Theodoros constituye un ejercicio de pura libertad creativa en una narración torrencial, libérrima, exuberante, la culminación de una obra absolutamente épica. Un terremoto literario. Una novela arrolladora que abarca desde lo realista hasta lo fantasmagórico.


Historias de amor y de aventuras, reales y fantásticas, voluptuosas y crueles. Cărtărescu entrelaza lo histórico, lo legendario y lo filosófico con pasajes prodigiosamente hermosos para crear un universo que abarca desde la Creación hasta nuestros días y que va incluso más hasta el Juicio Final.


CRÍTICA


«Cărtărescu es la gran estrella de las letras europeas.» —Xavi Ayén, La vanguardia


«Nadie puede leer un libro de Cărtărescu y seguir siendo la misma persona..» —Andrés Ibáñez, ABC Cultural


«Cada libro de Cărtărescu es una pequeña victoria de la literatura. Pocos autores son capaces de andar tan al fondo de sí mismos. Libro tras libro, se confirma que la suya es una de las aventuras literarias más sólidas de las letras contemporáneas.» —Frances Serés, El País


«Leer a Cărtărescu es una experiencia que nada tiene que ver con la evasión y el entretenimiento, sino que nos procura puro éxtasis y alegría.» —Le Monde


«Mircea Cărtărescu pertenece a una tradición de literatura fantástica desmedida y alucinada, cerca de la influencia universal de Borges y Cortázar, y también de su país, Rumanía, con Mircea Eliade.» —Ariadna Castellarnau, Página|12


«Cărtărescu es uno de los grandes magos de la narrativa contemporánea; uno de esos escritores de quien es imprescindible leer algo antes de morir» —Antonio J. Ubero, La Opinión


«Una catedral de la imaginación y la erudición que catapulta a Mircea Cărtărescu a los más altos niveles de la literatura europea.» —Neue Zürcher Zeitung


«Cada libro de Cărtărescu constituye una nueva oportunidad para llamar la atención sobre la obra de un gran escritor que, como hiciera Thomas Mann desde la frontera con la filosofía, ha dedic

Genres: Fiction, Historical Fiction, Romania, Romanian Literature, Historical, Novels, Contemporary

690 pages, Kindle Edition

First published January 1, 2022

About the author

Romanian poet, novelist, essayist and a professor at the University of Bucharest.

Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam.

Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.

Reviews

[Raisa Beicu · Rating 5 out of 5]

Mi-am petrecut aceste zile libere citind Theodoros, de Mircea Cărtărescu. Nu am mai reușit să fac nimic altceva, iar când am ieșit la un concert sau la o cafenea, mintea mi-era blocată în energia atât de stranie a romanului. Am știu că până nu îl termin, nu voi mai putea să mă conectez la altceva, la altcineva, așa că m-am autoizolat citind paginile care mă nedumereau și șocau la început, care m-au fascinat pe parcurs.

Theodoros este un roman ce are la bază fapte reale, istorice, scăldate apoi în ficțiune. Limbaj greoi - specific epocilor, multe arhaisme și patru universuri intersectate: Valahia, Arhipeleagul grec, Etiopia și Iudeea din vremea împăratului Solomon. Toate aceste lumi conduc la povestea personajului principal: Theodoros, un presupus servitor dispărut din Ghergani, care după numeroase aventuri, se autoproclamă Împărat al Etiopiei.

Uluitor modul în care Mircea Cărtărescu reușește să aducă aceste lumi la un loc. Să intersecteze domnia lui Solomon cu girafa nubiană Zarafa oferită de de Muhammad Ali conducătorilor europeni în 1827 sau cu invenția stiloului de către Petrache Poenaru sau cu Mitul Zburătorului.
Povești despre regina Regină din Saba sau Regina din Sheba, Makeda, și vizita sa în Israel, unde a ajuns mânată fiind de marea înțelepciune a regelui Solomon. În urma acestei vizite, regina l-a conceput pe Menelik, moștenitorul lui Solomon. De la strânsa relație dintre Menelik și Makeda, romanul sare adeseori la relația lui Theodoros cu mama sa, Sofiana, căreia îi scrie lungi scrisori din devenirea sa.

Dar cel mai tare m-au zdruncinat paginile de final, care m-au făcut să retrăiesc emoțiile simțite când am citit “Eseu despre orbire”, a lui Saramogo. Doar că aici, la Mircea Cărtărescu, Orbirea era înlocuită cu Învierea (asistată de cei 7 Arhangheli).

Theodoros, care începe ca Tudor, continuă ca Theodoros și se desăvârșește sau distruge ca Thewodro, este personajul care creează un roman-basm al devenirii. Theodoros ne face să ne întrebăm cât putem empatiza, oare, cu drama unui om malefic căruia i se distrug toate speranțele?
Theodoros ne vorbește despre Judecata Lumii, despre iertare, sacrificiu, despre luptele sau atrocitățile vieții.

Universuri imaginate, renunțări, lumi care colcăie de urechelnițe, păianjeni, minciuni, despotisme, degradări, disperări, pieiri ale visului de liubov, palate de sticlă făcute țăndări, porți deschise spre lumi nesperate.

Îmi pare de-a dreptul miraculos să poți scrie așa ceva. Miraculos să avem așa un roman publicat în 2022, de un autor român. Mulțumim, domnule Mircea Cartarescu! Un privilegiu să vă citesc.

[Javier Ventura · Rating 3 out of 5]

Cartarescu juega en otra liga. La Liga de los escritores extraordinarios. Pero también juega en la Liga de los escritores extraordinarios que escriben para unos pocos. Porque leer a Cartarescu no es precisamente fácil, al menos no siempre, y en esta ocasión, Theodoros, no ha sido fácil.
Ya el argumento avisa de sus intenciones: la vida y tribulaciones de un joven rumano de ascendencia griega que tras ser entre otras cosas, criado, monje o pirata, llegará a convertirse en emperador de Etiopía en el siglo XIX desafiando la legendaria condición para ocupar el trono de ser descendiente directo del Rey Salomón y la Reina de Saba.
Lo que aparenta ser una novela épica de aventuras con sus batallitas, sus leyendas, sus encuentros de amor prohibidos y sus dosis de historia y de religión, se presenta como una vorágine descontrolada, bastante repetitiva y tediosa a veces de desenfreno fantástico, alegórico y hasta apocalíptico como sólo el bueno de Cartarescu es capaz de regurgitar a veces. Porque mentiría si no dijera que en muchos momentos no sabía ni lo que estaba leyendo, y si bien es cierto que en ocasiones resulta un placer sublime leer muchos de los pasajes (como sublime me pareció leer “Nostalgia” o “Solenoide”), en otras momentos he acabado mareado y aturdido de tanta exuberancia y libertad literaria.
Hay que leer a Cartarescu, pero si no lo has hecho antes, mejor empezar por alguna otra de sus obras.

[María Carpio · Rating 5 out of 5]

Tudor, Theodoros, Tewodros. Uno y trino. Cârtârescu ha llevado el realismo mágico a otro nivel, justo cuando pensamos que ya no podía estar más desgastado. Ese nivel incluye una visión particular de la ficción, una en la que las raíces del escritor son la carne, el espíritu y el mito de sus historias. Rumanía es ese todo, y en otras ocasiones, su propio yo. Pero ahora no, ahora se trata de la primera novela mastodóntica del autor en la que su propia vida (o interpretación ficcionada de su vida) no se entremezcla con la trama. Esta es una novela en segunda persona, lo cual es ya una rareza, que tiene una base histórica, con personajes y hechos históricos que navegan al son de la ficción. No es una novela histórica, como lo aclara el propio autor en la nota final, pero es una narración con un sentido legendario, un sentido mítico, un sentido que imita y a la vez reinventa las narrativas primordiales de la Historia, aquellas que cruzaban realidad y fantasía, y que construían el pasado como un mundo mítico-místico-mágico. Como La odisea de Homero (de la cual bebe bastante este libro), Las mil y una noches, El Quijote (aunque más terrenal), La divina comedia, pero sobre todo la Biblia y otro texto sagrado de la Iglesia Ortodoxa de Etiopía, el Kebra Nagast, como bibliografía directa.

Aquí caben muchas disquisiciones sobre la doctrina cristiana (la ortodoxa), las disquisiciones sobre la divinidad de Cristo (si es verdadero Dios y verdadero hombre, como una sola esencia o por separado), las antiguas doctrinas consideradas herejías (tomando en cuenta las dos escisiones de la Iglesia Católica: el ortodoxismo y el protestantismo), el destino, el libre albedrío, la Providencia, el dictado divino como ineludible, la divinidad creadora nuevamente representando alegóricamente al escritor/creador (como en Cegador), y los ya constantes en Cârtârescu: la visión de un universo cuántico, la superposición de múltiples dimensiones y, con ello, la duplicidad de los caracteres, el doble, el impostor, el juego de espejos, el opuesto (el Opositor, el Adversario, entendiéndolo en su acepción bíblica), así como la aplicación de estos principios a la estructura narrativa de la obra. Ya no tanto en capas espiraladas como en Solenoide, sino como la totalidad de la visión simultánea de pasado, presente y futuro, en una ruptura tiempo-espacio proveniente de la lógica de la divinidad. Una no-lógica, pues no surge de la razón humana sino de la mente creadora que está más allá de todo. Dios leyendo el libro de la humanidad, el libro de cada uno. Y los arcángeles como los escritores del destino humano.

Es un libro ya escrito el de Theodoros, y esta es quizás la metáfora de lo que durante cuarenta años Cârtârescu germinó después de leer una carta sobre el protagonista de esta novela, una carta con una posible leyenda sobre el verdadero origen valaco (de Valaquia, parte de lo que hoy es Rumanía) del rey Tewodros II de Etiopía a mediados del siglo XIX. Esta pintoresca carta que plantea una historia alterna, paralela, es en sí un universo paralelo al que da vida el autor con su pluma magnánima y fascinante, llena de imágenes, abundante en descripciones maravilladas del mundo que retrata (Valaquia, el Archipiélago griego, Etiopía y Judea). Esta cualidad falsa de la sustancia del mito es lo que interesa a Cârtârescu, cuyo interés mayor es siempre indagar los mecanismos profundos del germen de la ficción. Y en esta novela -tan bien documentada que se puede investigar la fidelidad de cada personaje descrito, cada historia narrada, incluso de cada noción doctrinal del Cristianismo, de la Iglesia Ortodoxa, de la Iglesia Ortodoxa de Etiopía, y hasta del Judaísmo- están explorados y explotados al máximo esos mecanismos. Incluso de toda la imaginería e iconografía tomadas de la iglesia ortodoxa, el arte bizantino, y del imaginario cristiano-bíblico que es como un enorme retablo en el que se desarrolla la narración.

Los mitos dentro de los mitos, como el de la dinastía salomónica que reinaría en Etiopía luego de que la Reina de Saba, Makeda, visitara al sabio rey, se enamoraran y tuvieran un hijo, de quien descenderían desde entonces los gobernantes de linaje real en esas tierras. Este hijo robaría la sagrada Arca de la Alianza (en donde Moisés guardaba las tablas de los mandamientos, la vara de Aarón y un pedazo de maná). Esto, que en la Biblia no sucedió, sí sucedió en el Kebra Nagast, y de ahí parte Cârtârescu para moldear la trama. También toma todos los hechos históricos al rededor de Theodoro II de Etiopía, su relación con la reina Victoria y el Imperio Británico y quien finalmente lo vencería, el General Napier, entre otros personajes, entre los cuales entra hasta el bisabuelo de John Lennon, convertido en pirata de la banda de Theodoros. Pero, no lo olvidemos, esta es una historia paralela, la del impostor, aquel que la ambición por el poder le llevaría a las cotas más altas y a lo más ruin del ser humano, lo sanguinario y cruel, incluso monstruoso. Pero Teodoro no es un monstruo, también hay un pequeño resquicio de corazón, en el amor a su madre Sofiana e incluso en el amor/obsesión por Stamatina, prototipo del amor etéreo e inalcanzable. Ahora, lo que se debate en toda la novela es si su destino ya escrito es determinista, es decir, ya no podía cambiarlo a través del libre albedrío y se vería entonces empujado a partir en busca del Arca de la Alianza, quizás la obsesión más grande por la que realiza toda su travesía, una travesía que sería una especie de anti-viaje del héroe. Una epopeya moderna.

En suma, es un trabajo titánico el de Cârtârescu, su capacidad de tomar realidad y ficción y elevarlas a un nivel en el que se produce un encuentro mítico es asombrosa. La estructura no lineal, que es sin embargo lineal (por lo dicho del presente, pasado y futuro al mismo tiempo), es un enorme acierto, en un principio desconcertante, luego redundante, pues el mismo autor hace recuentos, como cuando se narra oralmente una historia, para tomar la pista de los hechos donde se quedaron mucho antes, antes de haber abierto ramificaciones temporales de historias paralelas de otros personajes o del mismo personaje en otro tiempo. Es así que como en ciclos ascendentes, vamos y venimos de la historia de Tudor/Theodoros/Tewodros, de principio a fin, desde su nacimiento hasta su muerte, sabiendo desde el principio que se ha dado muerte a sí mismo, así que, el final del libro no es la muerte, sino, spoiler alert, lo que está más allá de la muerte, la Escatología del mundo cristiano (católico y ortodoxo), sí, el juicio final. Entonces es donde termina de revelarse (aunque lo vemos durante toda la novela) el corazón de la vida, de la vida en la ficción: la lucha, la eterna batalla entre el bien y el mal. No es una novela perfecta, tiene sus momentos de declive, pero está cerca de serlo. Es quizás, la más ambiciosa de Cârtârescu hasta el momento (aunque sin dudas su obra maestra es Solenoide, pero esta no se queda atrás).

[Mihaela · Rating 4 out of 5]

4.5 *
Am scris câte ceva din ce mi-a plăcut, nu e foarte închegat, dar în mare e esența a ceea ce m-a atras.

Când am cumpărat cartea, imediat după apariție, eram convinsa că îmi va plăcea. Dar a mers greu, deși scriitura mi s-a părut minunată, cu bogăția de arhaisme și cu limbajul adecvat epocii descrise. Mult timp am văzut o formă mai bună decât fondul (și nici aceea fără hibe), povești destul de frumoase, dar prea multe, care nu se legau sau nu aveau un substrat profund.
Primul capitol care mi-a plăcut cu adevarat a fost cel despre București (cap.14), aici am simțit pasiunea scriitorului, iar de la cap.17 m-a atras din ce în ce mai mult, au fost pagini întregi încărcate cu povești splendide. Probabil am făcut acel pact ficțional, m-am gândit că această carte e un basm și m-am lăsat vrăjita: de imagini fabuloase ale lumilor de tot felul - reale sau imaginare, de legende știute sau neștiute - legenda Zburătorului, de exemplu, care m-a fascinat mereu, de figurile de stil "în cascada" - le-am numit pe cele care ating infinitul pornind de la un singur element - ex. deschiderea chivotului (p.595), de metafore ample, cum ar fi apariția vieții, o lume întreagă născuta din drumul unui glonte (p.348).
O descriere superbă a mării și a culorilor sale este: "Omir cel orb din vechime spusese că marea e de culoarea vinului, căci odată cu amurgul se făcea stacojie și posomorâtă, dar și cu sticliri purpurii ascunse-n sticla valurilor." Cam 40 de culori avea marea...
Cap.17 m-a încântat cu bătălia între ciumați și ciocli, armata ciumaților fiind descrisă într-un mod fabulos și am citit totul cu o plăcere nebună.
Apoi am vazut epoca, "în sâmbăta lui 23 Gustar, când se prăznuiește Sf. Mucenic Lup", în "Oborul de vite unde toamnele se țineau Mosii, cu lanțuri și panarame și mustării și pastrama sfârâind pe carbuni, și ulcele de vin nou pocnind în pereți..."
Poveștile despre Valahia sunt scrise cu mare drag, autentice declarații de dragoste, inclusiv pentru limba română.
Numele corabiei Pséma, "singura corabie ce scăpase din mâinile beiului" sugerează că Theodoros traiește o viață de falsă mărire, minciuna înălțându-se la rang de lege, el mințindu-se pe sine tot timpul.
Personajul Ingannamorte mi se pare a fi însuși Timpul care, în ciuda iluziei că își schimbă locul pe mări, este imuabil, pentru că doar noi, oamenii, ne mișcăm, curgem de la naștere spre moarte. Și tot acum apare metafora vieții omului, așa cum e trăită de către el: înțeleasă ori neînțeleasă, așa cum e vazută de alții, așa cum rămâne în amintire, peste timp, ca să răsară mai târziu legendele și miturile.
La sfârșit, Theodoros a coborât să caute chivotul în biserica Biete Ghiorgis, mergând la fel ca Prâslea cel voinic pe tărâmul celălalt, pentru a se lupta cu zmeul, în fapt cu el însuși și, în opoziție cu eroul din basme, Theodoros a fost invins de demonul interior.
"In miezul oglindei sferice de aur nu mai erai decat tu, iar chipul tau lățit pe pereți era unul de diavol".
In final, firele s-au legat și ultimul capitol a reușit ceva ce nu credeam că se va-ntâmpla, am empatizat cu personajul, de parcă mi-aș fi dorit să fie iertat, dupa ce mă îngroziseră toate fărădelegile lui.

Cartea scrisa de arhangheli poate semnifica forța literaturii de a crea o noua lume, în care totul este posibil, chiar și metamorfozarea răului în bine.
"...într-o suveică neostenită de creatori și creature ce se scriu una pe alta în șirul de file străvezii din care se alcătuiesc cartea din lume și lumea din carte."

[Andrei Topală · Rating 5 out of 5]

Un roman-fenomen


Înainte de lectura romanului, menționez că am aveam o relație de „love and hate” cu opera lui Mircea Cărtărescu, întrucât citusem doar ciclul de povestiri „Nostalgia”, volum față de care am o opinie ambivalentă (adorând unele nuvele, detestând altele), și câteva secvențe din „Solenoid” care mi-au displăcut. Totuși, autorul mi-a stârnit curiozitatea când a menționat că „Theodoros” e primul său roman „adevărat” în accepția sa, celelalte așa-zise „romane” publicate fiind, de fapt, poeme în proză. Aflând mai apoi despre caracterul istoric sau, mai degrabă, pseudoistoric, al cărții și despre temele religioase abordate, am dorit să îl parcurg cât mai curând și cât mă bucur că am făcut această alegere.

Deși am încercat să devorez romanul, am constatat că nu pot decât să îl parcurg lent, capitol cu capitol, pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt pentru a fi capabil să sorb și să absorb frazele meticulos alcătuite și enunțate de Mircea Cărtărescu. Am dorit să prelungesc lectura iar și iar doar ca să rămân în universul ficțional al autorului. „Theodoros” face parte din categoria de cărți care trebuie savurate pagină cu pagină, transportând cititorul în patru lumi distincte din punct de vedere geografic și istoric.

Călătoria începe pe moșia familiei Ghica de la Ghergani în Valahia, la finalul epocii fanariote, și cuprinde momente ale domniei lui Grigore IV Ghica, ocupația rusă a Bucureștiului, continuă cu incursiuni în Arhipelagul grecesc și se încheie în Etiopia dinastiei solomonice la finalul „Epocii Prinților” și începutul modernității. Mai mult, cea de-a patra lume evocată este Iudeea din timpul întâlnirii regelui Solomon cu regina din Sheba, fiind dezvoltate teme biblice pe tot parcursul cărții și apelându-se la Kebra Nagast, cartea sfântă a Bisericii Ortodoxe Tewahido din Etiopia.

Romanul lui Mircea Cărtărescu este o lucrare unică la nivel mondial. Nimic din ce am citit nici măcar nu se aseamănă cu „Theodoros” - roman pseudoistoric în trei părți congruente (Tudor - Theodoros - Tewodros) cu câte 11 capitole fiecare ce ilustrează viața și moartea personajului eponim inspirat din relatările lui Ion Ghica într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri, subiectul acestuia își are originile în urmă cu 40 de ani, conform mărturisirilor autorului, iar abia acum, după multe încercări de a-l scrie, romanul a putut „să se lase scris”.

Alături de stilul prozaic specific cărtărescian care cufundă cititorul într-un univers literar aparte printr-un pseudolimbaj care se confundă cu diferitele registre lingvistice ale epocilor descrise, narațiunea la persoana a II-a constituie o trăsătură ce conferă lecturii un caracter adresat și este unul dintre multele mistere ale romanului: cine se adresează cititorului și care este motivația sa? Indicii sunt presărate de-a lungul cărții, iar finalul operei dezvăluie pe larg motivul scrierii la persoana a II-a.

Aș putea să continui să scriu despre firele narative ale romanului, despre cele șapte scrisori scrise de protagonist mamei sale, Sofiana, despre descrierea splendidă a Templului din Ierusalim, despre capitolul dedicat zilei încoronării reginei Victoria, despre împăratul Statelor Unite ale Americii, Stamatina și Zburătorul, faptele lui Petrache Poenaru, Cina cea de Taină sculptată în sare, despre Makeda (regina din Sheba), lupta ciumaților, bătăliile din Etiopia, referințele la Războiul Stelelor, Stăpânul Inelelor, The Beatles sau chiar Coca-Cola ascunse în text, dar mă voi opri prin a spune că „Theodoros” este o capodoperă a literaturii române (și a celei universale!) care merită citită și recitită, dar este și un dar al lui Mircea Cărtărescu pentru toți cititorii. Adaug mai jos doar unul dintre fragmentele mele favorite din „Theodoros”, care sper să sporească curiozitatea pentru lectura romanului:


„Zidurile cu viața Maicii Domnului și-a sfinților părinți te strângeau la umeri ca o cămeșă prea strâmtă, așa că privirile tale zburau în sus, către bolta pe care Hristos Pantocrator era zugrăvit în toată puterea lui fără de margini. Bărbatul de pe boltă era Fiul lui Dumnezeu, și se vedea asta în întreaga sa înfățișare de bărbat desăvârșit. Știa totul, înțelegea totul, trăise totul, fără de păcat, și putea totul. În ochii Săi de safir netulburat te pierdeai în cele două ceasuri cât erai încuiat acolo. Nu găseai în ei nici o îndoială, nici o slăbiciune, ci doar liniștea Celui ce, fără să se miște, mișcă totul, fără a spune vreun cuvânt, vorbește fiecărei inimi, fără să scoată sabia, biruiește lumea.
Câtă iubire și câtă pizmă se-adăposteau atunci în inima ta! Te cufundai atât de adânc în ochii Lui ce nu clipeau niciodată, că-ntr-un sfârșit te vedeai de sus, cu acei ochi azurii, cum stăteai pe chivot și priveai în bagdadie, în propriii tăi ochi cerești. Erai una cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Așa se văzuse poate și Satanael, la-nceputul timpurilor, și voise să se suie în pisc, lângă Cei Trei, și aflase că nu poate. « Dar dacă eu…? », îți începuseși cugetarea nesăbuită, și poate doar fiindcă erai încă un prunc n-ai fost trăznit acolo, în biserică, la grozăvia gândului tău. « De ce nu? Oare nu-mi pot mișca mâna? Oare nu pot porunci trupului meu, picioarelor mele, gurii mele și ochilor mei, ca un adevărat dumnezeu al lor? Oare nu pot clipi, când vreau, din pleoape? » Voia omului se oprește la fruntariile pielii sale, dar, a grăit Iisus, dac-ar avea credință și cât un bob de muștar, și-ar întinde biruința și asupra a ce-i dincolo de piele, a copacilor, a munților, a râurilor, a soarelui, a lunii și-a stelelor. Ar porunci smochinului să se sădească-n mare, și el s-ar smulge din rădăcini, ar intra-n valuri și s-ar sădi acolo. Iar credința ce e altceva decât voință, voință fără de margini?” (pg. 122-123)

[Titi Coolda · Rating 5 out of 5]

Nu dau steluțe (încă), nu comentez. Aștept clubul de carte din 24. Sau 28? Belzebuth knows. Trecu și clubul așa că pot spune: jos pălăria Mircea Cărtărescu. Cu toate c-am abandonat Orbitorul după prima aripă (dreapta? stânga?) și nici n-am mai citit de-atunci nimic de autor, ocazia de-a mă întâlni cu Theodoros a fost o înălțătoare și foarte plăcută surpriză. Dac-ar fi să fac o analogie între cărți care mi-au trezit aceeași pasiune în citirea lor, aș asemăna lecturarea și complexitatea narațiunii cu ceea ce a
însemnat citirea cărții lui Umberto Eco, Pendulul lui Foucault. Istorie, mit, fabulație, real și oniric, fantastic și veridic, toate alambicate-ntr-un limbaj de mare artă scriitoricească. Pot declara cu mâna pe suflet că-i , pentru mine cel puțin, poate cea mai bună carte din lit. rom. citită vreodată.

[Nona · Rating 5 out of 5]

Multă vreme am refuzat să-l citesc pe domnul Cărtărescu. Nu întrebați, nu orice trebuie să aibă vreo logică. Așa că nu am cu ce compara, fiind prima mea întâlnire cu dumnealui. O întâlnire care m-a lăsat într-un soi de purgatoriu literar din care încă nu simt că am ieșit. Cred că voi mai ronțăi mult la cartea asta care mi-a trimis creierii în overdrive pentru două săptămâni.

Am știut că „Theodoros” va fi cartea pentru mine de dinainte de a o cumpăra, fiind o potrivire (aproape) perfectă cu zona mea de interes - ficțiune istorică? Check! Realism magic? Check! Un personaj controversat, pe care iubești să-l urăști și urăști să-l iubești? Cel mai! Dacă mai includem aici și elementele mitologice, pe care Cărtărescu le-a croșetat în țesătura acestui roman, dar și poveștile întrețesute, care curg dintr-una în alta, ramă în ramă în ramă, era imposibil să nu-mi placă.

L-am citit greu pe „Theodoros”, da. Nu este cea mai accesibilă carte din lume (dar nici inaccesibilă nu este!), în principal din cauza limbajului, de o bogăție fantastică, plin de arhaisme și regionalisme care fac lectura un deliciu, dar m-au forțat și să stau cu dicționarul lângă mine. Totuși, am adorat limbajul și îl admir pe autor pentru modul în care l-a folosit - a fost obositor, dar lectura nu ar fi avut același farmec dacă ar fi fost folosit un vocabular mai actual. Mi-am marcat multe cuvinte și, dacă „futeș” nu era în limbajul meu de zi cu zi, de-acum încolo va fi.

E o carte gândită, muncită, documentată (Cărtărescu o gândește de decenii și se vede asta); apreciez atenția la detalii, mai ales la detaliile istorice - nimic nu mă deranjează mai mult la o carte de ficțiune istorică decât denaturarea evenimentelor cunoscute, lucru care nu s-a întâmplat aici. Autorul atinge aspecte mai mult sau mai puțin semnificative ale istoriei universale și românești, de la Regina Victoria și colonialism, la robia romilor, la împăratul Statelor Unite (căutați, a existat aievea!), la istoria religiei, inventarea stiloului, haiducii lui Iancu Jianu, epoca fanariotă și așa mai departe. Surprinzător pentru mine, elementul religios, deși preponderent (e o carte unde ortodoxia în sine devine personaj principal), nu e deranjant. Dimpotrivă, a fost fascinant de urmărit (și investigat, în paralel) multiplele laturi ale aceleiași religii, dar și digresiunile în viața lui Solomon - o poveste secundară dintre cele mai fascinante ale cărții (și are multe!).

Modul în care a reușit Cărtărescu să îmbine toate firele narative, să nu piardă din vedere personajele secundare este lăudabil. Nu am găsit „găuri”, ițe rămase dezlegate. E o carte al cărei unic scop este ea însăși, lucru care nu mă deranjează, dimpotrivă. E mărturia faptului că autorul nu prea mai are nimic de demonstrat și scrie de dragul de a scrie, cu un talent de povestitor remarcabil. Și dincolo de poveste (sau povești), „Theodoros” e un roman despre sensul vieții, cu multă simbolistică, metaficțiune, niveluri de interpretare și meditație.

Este un roman atmosferic - un alt aspect care s-a potrivit perfect pe gusturile mele. Descrierile Gherganilor, dar mai ales ale Bucureștiului, vibrante, colorate, m-au umplut de energie. Am apreciat lipsa înfrumusețărilor inutile, coborârea în noroiul mahalalelor, realismul. Tot romanul mi-a dat un vibe hedonist, dar mai ales în ceea ce privește descrierile de atmosferă.

Un singur lucru m-a râcâit, și anume hipersexualizarea; la un moment dat, cârlionții și bursucii au devenit prea mulți pentru mine (deși apreciez creativitatea în descrierea „rușinii” femeiești, creativitate al cărei izvor a secat când a fost vorba de plictisitoarele mădulare).

Totuși, în ciuda faptului că mi-a plăcut atât de mult cartea, mă feresc să o recomand chiar oricui. Nu este o lectură ușoară (deși înțeleg că e dintre cele mai ușoare ale lui Cărtărescu) și nu neapărat din cauza limbajului. Multitudinea de personaje, povești întrețesute, digresiuni, descrieri de atmosferă, poate chiar și gradul de improprietate a personajului principal va face lectura poate mai dificilă și, poate, sufocantă. Am avut momente în care m-am simțit prinsă ca o muscă în plasa unui „paing”, claustrofobă, fără putința de a evada și cu o greutate pe inimă.

Acestea fiind zise, nu știu dacă va fi cea mai bună carte a anului, dar în mod sigur este una pe care nu o voi uita. Mi-aș dori să am forța să o recitesc cândva.

[Antonio Luis · Rating 5 out of 5]

Este ha sido el año en que más y mejor he leído, gracias sobre todo al descubrimiento de la Librería Ambulante y sus recomendaciones geniales, con club de lectura incluido, y Theodoros ha sido el colofón espectacular al mejor año de lecturas, toda una celebración de la literatura en cada capítulo. Sería muy difícil pretender una reseña de la novela porque no hay página que no pudiera ser reseñable, tal es la cantidad de recursos literarios, imágenes, miles de detalles fascinantes y referencias bellísimas, históricas unas veces, y fantásticas en otras muchas. En esta obra el adjetivo barroco para este autor se queda pequeño.

Nunca he realizado tantas anotaciones en libro alguno, desde su comienzo con la presentación espectacular de Theodoros en el que ya las voces narradoras, en segunda persona como si le hablaran de tú a tú al protagonista, nos muestran su final, hasta ese capítulo final colosal con la batalla del bien y el mal, donde encuentra encaje la relación entre la obra y las divinidades, leyendo con gran diversión la misma novela que hemos leído cada uno de nosotros: Apoteósico.

Aventuras, batallas, carcajadas, amor, religión, historia, narración épica y lírica donde todo es posible, su vida, su infancia, las batallas en Bucarest en el bando de los apestados, después como pirata en las islas griegas y contra los buques ingleses, la reina Victoria de Inglaterra, Joshua Norton como emperador de EEUU, e incluso Salomón y la reina de Saba, hasta la coronación de Theodoros como el más grande emperador del pasado y del futuro: Una narración arrolladora, siempre intensa, siempre divertida.

Pasajes inolvidables, las aventuras para encontrar cada letra buscando el arca de la alianza, respetando además las referencias históricas en los textos sagrados; el amor inolvidable del hijo hacia la madre y esas cartas “verdaderas” y maravillosas; el amor platónico tan intenso durante toda su vida desde que ve por primera vez a su Stamatina hasta que se le deshace entre las manos, silfo incluido; el amor terrenal por su “Paloma” en todas sus delicadas articulaciones; el viaje de la reina de Saba para conocer a Salomón y su relación pasional; el viaje posterior del hijo de ambos narrando el traslado del arca sustraída al pueblo judío; y otros mil pasajes más breves, las aventuras en cada isla, la historia hacia atrás del Bisabuelo de John, las intervenciones de Joshua autoproclamado emperador, hermano del alma y amigo pirata de Theodoros, o la delicia sexual de Nura con otra mujer árabe, las risas en el palacio de Buchingham, o la ceremonia de proclamación de Theodoros Rey……

En contra, alguna expresión con toque machista que a día de hoy no deberían permitirse en un autor de talla mundial (en nadie, en realidad), y que no cambiarían en nada la narración si las hubiera sustituido. Tengo la sensación de que esas expresiones le han costado el premio Nobel.

No recuerdo haber culminado una lectura con la sensación de haber leído el mejor libro de mi vida, salvo tal vez en su día Cien años de soledad, y mucho antes el Quijote. Y poco más: imprescindible

[Alberto Villarreal · Rating 4 out of 5]

¿Este es un buen libro? Me parece que sí, pero también lo siento víctima de su propio éxito. Necesito más tiempo para digerir lo que pienso sobre este texto.

[Jean Ra · Rating 5 out of 5]

Una novela como pocas deben haber, en la que la fuerza del estilo se compenetra con la fertilidad de imaginación fogosa y colorida. Me dan un poco de grima los juegos de palabras al estilo Rodrigo Fresán pero hay uno que me ha venido a la mente y que creo que define este libro de forma razonable: la narración de una epopeya y la epopeya de una narración. Es asombroso y arrollador tanto en sus intrincadas frases, compuestas por una prosa rica y barroca, como el prolijo recuento de andaduras y peripecias o la potencia de sus imágenes. Quien haya leído alguna de las novelas de Cartarescu sin duda comprende de qué le hablo, sólo que, en esta ocasión, esos talentos se redondean de forma pletórica.

En el núcleo del libro encuentro un manejo y un juego entorno al mito, en cómo se solapa con la Historia, en cómo rellena huecos y a veces puede reemplazar los hechos veraces para satisfacer ciertos intereses. La historia parte de una simple conjetura que Cartarescu halló en una carta que de un noble rumano, en la que encuentra la grieta por la que desplegar toda su fantasía para crear una ficción total, que se atreve a todo. Desde ese punto de partida crea tres grandes bloques por el que el hijo de una sirvienta de un señor rumano se convierte en bandolero, luego en pirata que recorre los mares de Grecia enfrentándose a turcos e ingleses y finalmente el rey de Etiopía, tres bloques que sin embargo se entremezclan en un torbellino de historias y capítulos, que avanzan y retroceden, algunos puntos se quedan en el aire, otros se resuelven con imágenes fantásticas, otros mediante conjeturas. Se trata de una narración en la que hay que dejarse llevar por su flujo torrencial.

Las formas en la que se aborda esa relación entre el mito y la realidad son diversas. Por ejemplo encontramos las cartas que Theodoros escribe a su madre, una señora muy creyente, dónde le narra una versión disfrazada, muy descafeinada y eufemística, de sus andaduras por los mares de Grecia, dónde no puede mencionarle obviamente la violencia y demás tropos propios del oficio. También, en la juventud de Theodoros, aparece Jianu, un mítico bandolero que ronda Valaquia, una suerte de Robin Hood que parece invencible e ingobernable, cuya historia se descubre en algún momento que encierra otra bien diferente. O también personajes que dentro de la novela son personajes reales pero que son unos mitómanos y dan por reales sus propias fantasías, como es el caso de otro pirata, Joshua Abraham Norton, quien se proclama emperador de Estados Unidos y protector de México y es el hermano de sangre de Theodoros, acompañándole durante esos años de travesías y asaltos marítimos. Para sellar esta dualidad también podemos fijarnos en los ídolos y referentes de Theodoros, que son Alejandro Magno y Napoleón, una figura histórica algo borrosa y otra rigurosamente documentada. Y cómo Cartarescu se atreve con todo, sirviéndose que Etipoía juega un lugar primordial en el libro, también se teje la narración del rey Salomón y la reina de Saba, a partir de la cual se da por sentado que el pueblo judío y el etíope guardan cierto vínculo histórico (si no que se lo digan a Haile Selassie), consiguiendo armonizar la mítica historia bíblica dentro del tejido narrativo de la novela con parejo vigor al resto.

Cada detalle en el libro está sin duda meditado y responde a algún tipo de reflexión. Basta con que también nos fijemos en el aspecto de la voz narradora, que al inicio emplea en gran cantidad la segunda persona, a veces salta a la tercera y sólo en algunos puntos utiliza la primera persona del plural, que son los pasajes en los que descubrimos que el libro está narrado desde el punto de vista de los ángeles, lo cual también justifica el lenguaje elevado y culto, así como la marcada perspectiva religiosa, del conocimiento de las escrituras y sus mitos. Ningún detalle parece dejado a la arbitrariedad o al azar.

Cómo se puede notar, la ambición y amplitud de la novela es mayúscula. Una novela maximalista escrita con estilo suntuoso que a la vez se lee como si hubiese sido escrita del tirón, pero también percibes, a causa de su gran cantidad de detalles, por la precisión de sus gestos o sus datos, que ha vivido una gestación larga y laboriosa. El propio Cartarescu comenta que en sus Diarios hay esparcidas numerosas notas y apuntes, a lo largo de varias décadas, acerca de este grandioso "Theodoros", que el autor rumano por fin decidió encarar su escritura en plena pandemia, lo cual casi se siente como un gesto desesperado, como aprovechar para realizar un proyecto mientras todavía sea posible y probable. Cada capítulo contiene alguna maravilla o alguna sorpresa, alguna imagen asombrosa, templos que se convierten en trasparentes, seres míticos que atraviesan los cielos, iglesias esculpidas en el sub-suelo africano, laberintos, grandes cámaras subterráneas, montones de ellas, en alguna incluso hay un bebé gigantesco, velas pintadas con portentosas escenas, pintores que pintan el cielo al completo. Todo este rico repositorio de imaginación es todavía más sorprendente si tenemos en cuenta que se trata del mismo autor que ya asombró con títulos como "Solenoide", también muy fecundo en imágenes y conceptos, es como que la imaginación de Cartarescu es un prodigio en sí mismo, una fuente infinita de sorpresas y maravillas.



Y es que cuando crees que ya lo ha culminado todo, llega el último capítulo, dónde se narran cosas que nadie esperaría y que muy pocos se han atrevido a narrar o si quiera imaginar. Es sencillamente una pasada, un final de fiesta por todo lo alto que por tener tiene incluso bromas metaliterarias. Es el colmo del maximalismo remachado con pulso vigoroso.

No sé si es muy aventurado decirlo, pero la verdad es que a día de hoy este "Theodoros" es posiblemente el mejor título hasta la fecha de Cartarescu, su opera magna, lo cual no es poco decir, porque tamibén es autor de "Solenoide" o "El ruletista", libros de gran calidad ampliamente aplaudidos por muchos lectores y lectoras. Pero es que de verdad su poder es enorme, todos esos libros anteriores parecen el ensayo general para este gran número central, un verdadero festín de literatura, una gran celebración de la imaginación, un libro para reír y para llorar, la epopeya de los marginales, el gran golpe para darle la vuelta a la escala social cuando eso todavía parecía posible, el siglo XIX. Un libro dónde estamos todos, sí, también tú. Si lo lees algún día, lo comprenderás.

me refiero a que en las últimas páginas aparece Dios, a quien se le entrega el libro de la vida de Theodoros, dónde se cuentan los hechos de sus 50 años de vida, y Dios lee el libro y se complace, sin duda es una alusión al propio lector, que se convierte en el gran Dios para el que ha sido escrita la novela

¡Viva Cartarescu!

[Claudia Șerbănescu · Rating 4 out of 5]

O carte atât de frumoasă încât am citit pe îndelete ca să prelungesc plăcerea lecturii cât mai mult, dar pe de altă parte nici nu puteam sta prea mult departe de paginile sale. Într-o singură zi nu am citit din ea, dar am purtat-o în gânduri. La sfârșit mărturisesc că aș lua-o de la capăt și aș reciti-o de zeci de zeci, de sute de sute, de mii de mii de ori și iar și iar fără oprire. Cel mai mult mi-au plăcut capitolele care descriu legenda Reginei Makeda din Sheba, a Regelui Solomon și a lui Menelik, dar și redescoperirea stilului oral al basmului popular cu toate temele și motivele sale.

Totuși, perfecțiunea romanului este știrbită de o mică inadvertență în cronologia destinului lui Tudor-Theodoros-Tewodros: doi ani în Arhipelag care nu ies la socoteala pe care am urmărit-o cu creionul în mână. Împreună cu greșeala onomastică Mitrofan-Mavrodin și plasarea nașterii lui Ion Ghica în 1820 în loc de 1816 indică pauze lungi în scrierea cărții, dar și o lectură neatentă a redactorilor și corectorilor. Poate toate acestea se vor revizui la ediția a-II-a și în traduceri.

[Enrique · Rating 4 out of 5]

Recién salido del mundo mágico y siempre florido de Catarescu, sus paisajes excesivos y sus personajes cuasi mitológicos. La sensualidad que siempre destilan sus novelas, el sexo que siempre es un arma importante en sus composiciones. Entrar en este microcosmos es toda una aventura a la que hay que estar dispuesto, sin marcar condiciones previas, con la paciencia y estado de ánimo suficientes. A veces te hace sacar una sonrisa el sentido del humor un tanto negro que tiene.
 
En ocasiones ocurre que sin quererlo contrapones y comparas libros, sin mayor relación entre ellos que el hecho que marca la casualidad de que los estás leyendo simultáneamente. Me ocurrió con “Theodoros” de Catarescu y “Los adioses” de Onetti. No puede haber más diferencias entre ambos, por los dos extremos en la forma de escribir, ambos buenos en su estilo: y si en el uno todo su objetivo era reducir al mínimo posible la escritura (Los adioses), en este que reseño ahora, es el extremo contrario: escenarios de fábula, descripciones ricas y abigarradas, mundos fascinantes y mágicos, cargados de poesía. Ambos buenos, y esta reflexión solo demuestra que se puede disfrutar de la buena literatura desde puntos de partida totalmente opuestos.
 
Imaginación desbordante y sin límite, jugando con conceptos un tanto metafísicos y religiosos, como son la presencia del mal, o la discreta línea que puede separar los actos de una persona entre el bien y el mal, o como esa persona se puede decantar por una u otra opción en función de las circunstancias. También la capacidad de los humanos para autoengañarse y dar licitud a sus actos. Muchas veces existe el escudo de la fe o la oración que parece hacer lícita cualquier acción, por más brutal que sea, con el mero hecho del arrepentimiento y la contrición y la penitencia.
 
Desde el inicio queda la duda con respecto al narrador, sobre quien es esa especie de deidad que hace la puesta en escena al lector, y se dirige al protagonista de nuestra novela constantemente desde la segunda persona. Al final del relato se descubre el misterio.
 
También aquí quiero leer entre líneas la intención del autor, del cual hago una interpretación absolutamente libre (como no puede ser de otra forma, cada cual lee su libro): veo la llegada al poder de un tipo sin escrúpulos, sin formación, sin usar medios legítimos, usando la fuerza, el engaño, las trampas…de acuerdo, algo muy frecuente. Dictadores, revolucionarios y tiranos…algunos de ellos que parten de buenos propósitos, o que acceden al puesto de forma legítima y se acaban perpetuando en el puesto a costa de cualquier precio, etc. Salva patrias, iluminados, personas sin las cuales no puede vivir un pueblo, que dicen que no se pueden ir para no dejar una labor incompleta, etc etc etc. Usando muchas veces la fórmula de haber sido designados por Dios, nada menos, no por su interés particular, ya que nunca quieren permanecer instalados en el poder, sino por una causa desinteresada y mayor como es el pueblo, al cual se deben.
 
Añado una cita que tal vez no guarde la relación que debiera con la reseña, pero aprovechando que Catarescu es poeta, que es un poema original y que me ha gustado mucho, allá va:
 
“Mi alma está sombría. ¡Oh!, pulsa
el arpa que aún puedo escuchar
y deja que tus gentiles dedos ofrenden
su murmullo a mis oídos.
Si en mi corazón se acuna una esperanza,
aquel sonido volverá a encenderla;
si en mis ojos acecha una lágrima,
fluirá y dejará de lacerar mi cerebro…”

[Paolo · Rating 5 out of 5]

Un libro così esce una volta al secolo.
Di una visionarietà irraggiungibile eppure godibile, a tratti divertente.

[Joan Roure · Rating 5 out of 5]

Hechiceros, tambores Kebero, la reina de Saba y el rey Salomón, emperadores, piratas, especias, piedras preciosas de todos los colores, libros sagrados, y oro por todas partes, en las alhajas, en los colmillos de los elefantes, en los tronos de marfil. Estas son solo algunas de las innumerables referencias que nos iremos encontrando en esta novela épica de Mircea Cărtărescu. El rumano explora el terreno de la novela histórica a través de la vida y las andanzas de Tudor, hijo de unos sirvientes de la corte de un gran boyardo de Valaquia, que luego será Theodoros, bandido y pirata, para finalmente convertirse en el gran Tewodros, Emperador de Emperadores y soberano absoluto de Abisinia (antiguo Imperio etíope). Y nosotros viajaremos con él acompañándole en sus despiadadas aventuras y en sus diferentes pieles, en este camino plagado de guerras y cadáveres que le terminarán llevando hasta el gran trono.

Cărtărescu sorprende, aunque solo la vertiente más histórica de la obra, ya que enseguida reconoceremos su prosa densa —que no difícil— y minuciosa, el uso de metáforas e imágenes y su mirada poética y filosófica. Un texto que nos puede retrotraer a Las mil y una noches —porque al final de eso estamos hablando, de una novela de aventuras—, y de hecho eso fue lo primero que se me pasó por la cabeza al poco de sumergirme en su lectura, justo antes que el propio escritor rumano hiciera alusión al famoso libro de cuentos árabe, algo que repetirá varias veces durante la novela. Y es que podríamos decir que esta es la novela más accesible del rumano, al menos comparándola a otras de extensión similar.

Estamos ante una obra monumental que lleva a los límites el juego entre realidad y fantasía, y entrelaza elementos históricos y mitológicos creando universos repletos de simbolismo en los cuales los personajes experimentan realidades tanto físicas como metafísicas, interactúan con su realidad inmediata y también con símbolos y figuras que representan unos arquetipos más amplios, algo que podemos constatar de lleno en la figura de Theodoros, cuyo viaje no deja de ser una búsqueda de sentido que trasciende la existencia material y lo lleva a explorar ideas más abstractas o espirituales.

En definitiva, en Theodoros, Cărtărescu hace despliegue de un torrente narrativo prodigioso, y con esta nueva obra maestra, a la altura de la imponente Solenoide, muestra los caminos a seguir de la literatura del siglo XXI.

*15/09/24: En breve se hablará una vez más de Cărtărescu como candidato al premio Nobel, tal vez lo termine ganando, tal vez no, quizá hay quien dudará de si es merecedor del mismo. Otros, en cambio, nos lo plantearemos a la inversa, si es la institución del Nobel la que se merece tener a este genio de las letras entre su elenco de galardonados. Pero seguramente el punto en común de todas las opiniones sea que, en cualquiera de los supuestos, prevalece siempre la gran literatura.

[Hristina · Rating 5 out of 5]

4,5
Ce lectură, nu? E o carte magnifică in felul ei. Nu o sa fie pe placul tuturor, lucru pe care-l înțeleg perfect.
Este un veritabil templu al unei venerate zeități. Limbajul. Solomon a ridicat un templu și uite că, scriind și despre asta, MC a ridicat un altul. Rezonanta cuvintelor, felul în care se împerechează, se schimbă la față, răsar din uitare, îți fac urechile să înflorească. Absolut minunat în rostire și buchisire. Ce lectură cu glas tare s-ar face si cum s-ar strecura poveștile prin lumile noastre pline de Wi-Fi si Netflix!

"Atuncea se-ntâmplă de văd navigatorii un ostrov galben, ca de cristal fumuriu, răsfrângându-se mărunt între apele liniștite. Deasupra sa e mereu un nor învălătulcit, ca de argint, preste marginea căruia se apleacă îngerii, cu penele lor înfoiate. În acel Ostrov stă Ingannamorte, cel care-a scris toată cărțile. E bătrân ca lumea, cu barba până la genunche. Genele albe și le ridică de pe ochi cu toiagul, ca să poată zări. E înfășurat în mătasea cârmâzie iar, în picioare poartă papuci din piele de năpârcă. Șade la masă gârbov, cu pana în mână, căci peste ostrov ning mereu penele îngerilor de toată colorile, și nu face alta decât să scrie, înnegrind hârtia cu cerneala de sepie din călimara dinaintea sa. Iar filele odată scrise le-mprăștie-n vânt, căzând unele-n mare, altele suflate de boreu către ținuturi îndepărtate, altele culese de marinari de pe punțile goeletelor și bricurilor ce străbat mările. Ce minune să pui mâna pe una din ele! Ce dulci ghersuri deslușești scrise de un condei dumnezeiesc!"

L-a locuit Cărtărescu pe Ingannamorte un răstimp? Este condeiul lui dumnezeiesc? Nu este sănătos sa ridicam temple pentru niciun scriitor, nici socluri prea înalte pe care să amplasam statui. Nu cred ca e bun un cor de osanale. Ca orice alta carte, si Theodoros poate fi criticată. Pe cântarul meu, ce a fost bun a fost și mult (iar despre acest mult se poate scrie încă o carte) Ce a fost rău a fost preamultul. Te poți îneca și cu cel mai rafinat aliment, iar pe lângă un dumicat, nepotrivit este încă unul înghesuit deasupra. Totusi, acest neajuns l-am combatut cu succes degustand romanul în porții mici. Mici și dese pentru că dependența s-a instalat repede. Nu trebuia decât sa ma feresc de supradoză. Deci, părerea mea, ceva text se mai putea peria.

Apoi, am avut impresia că intreaga carte e un imens harem. Mi-a trecut prin minte și că asta trebuie sa fie oarecum lipsit de exagerare, pentru că ce a fost femeia, și concepția despre ce e o femeie, secole de-a rândul?  Decât că e o prada, o jucărie sexuală, un idol cu sex care poate fi adulat un răstimp, înainte de copulare. Totusi, sentimentul ca împreunarea, posesia, fecundarea, siluirea, seducerea, în fine plăcerea sexuală, a fost singura prisma prin care s-a privit către femeie, a fost oarecum plictisitor.

Și cu ultimul capitol mi-a fost greu. Am avut impresia ca e un truc, un fel nepotrivit de a încheia povestea. Cumva, eu consider ca se încheie cu un capitol înainte, cu penultimul. Cărtărescu s-a strecurat in mâinile lui Dumnezeu. Când acesta deschide cartea, chiar cartea ce-am citit-o noi, pe el îl deschide, pe el îl judecă. M-am simțit lăsată pe dinafară și martoră a unei afaceri intime. Nu mi-a plăcut nici lupta pentru sufletul omenesc. Ca și cum mântuirea nu ar fi la mâna muritorului si nici a lui Dumnezeu, ci in mâna unor avocați care se bat în forță și destoinicie ca să câștige un proces.

In fine, in pofida tuturor acestor detalii, cartea este în ochii mei un succes. Fara nici o îndoială. Ceea ce este valoros este mult peste ce este, subiectiv privind, imperfect. Si imperfecțiunea este de multe ori felul in care perfectul devine remarcabil.

Ceea ce a fost la fel de fermecător ca limba cărții, este ceea ce eu, in mintea mea, am numit "deriva continentelor". Pentru că tot s-a migrat înspre începutul biblic al lumii, cartea pare ca a alunecat si înapoi înspre Pangeea, lipind din nou ruptura plina ochi cu apa sărată a Mediteranei. Europa, Africa  Orientul mijlociu s-au suprapus, Theodoros apucă de continente ca de niște pânze rătăcite si le trage peste el. Istoria cu totul a fost stransa într-o țesătură continuă și devine parte din imensa poală rotitoare a rochiei ce îmbracă silueta lumii. Straturi, straturi, jupoane se văd învolburâd-se ca foițele dintr-o millefeuille, unele murdare, altele însângerate, albe ca îngerii sau spurcate ca zoaiele. Istoria se dezvăluie, se deșiră și se împletește simultan ca într-o redutabilă magie voodoo, înviind morții și timpii dispăruți. Senzatia de facere de lume a fost magnifică. Iar superlativul a fost tot o succesiune, tot o stratificare, de la incomensurabila dimensiune a univesurilor până la scara infima a atomilor și dincolo de ei, lumi paralele răsfrânte unele in altele, oglinzi in oglinzi, un chivot desfăcut peste care de desface o cupolă de biserica, cutie în cutie în cutie, omul uitandu-se la sine și privit la infinit de un alt sine, de la mic la mare, o repetiție a destinului, o veșnică roată, mărire-decadere, sus-jos, moarte-viața, faptă și răsplată.

Sa fie mântuit și iubit de Dumnezeu, sa fie iubit de oamenii peste care împărătește, sa fie iubit de femeia vieții lui. E felul in care Theodoros a vrut sa prade viața. Trei idoli cu tălpile linse de neostoitele pofte pentru care i-a bătut inima. Si drumul spre el, ei, ea, s-a umplut de sânge. In încăperea rotunda, aurită, sfera aurită a chivotului, oglindă fără margini, infinită, Theodoros se întâlnește pe sine oglindit până la capătul timpului. Povestea păcatelor începe sa se depene in buclă si răsună până la judecata de apoi. Un basm e Theodoros, basmul basmelor, Theodoros este acul care străpunge istoria, religia, filosofia, metafizica, antieroul si le coase laolaltă, exemplar de soi al condiției omului in lume, om care nu s-a schimbat și nu o să se schimbe niciodată

[Juan Nalerio · Rating 5 out of 5]

Theodoros es un reto al lector. Entrelaza lo histórico, lo legendario y lo filosófico. Desarrollando muchas historias en paralelo es una novela fecunda y soñadora que escapa a las líneas temporales. Es la demostración que otro tipo de narración histórica es posible.

El protagonista es hijo de dos sirvientes de la Valaquia rumana, salteador en los bosques, pirata en mares helénicos, embustero y asesino en Etiopía. Un don nadie elegido para convertirse en rey en este mundo vil y engañoso.

El relato comienza por el final; el emperador Tewodros se encuentra desplomado en el piso, con el cañon de su pistola en la boca y los sesos extendidos por el suelo y las paredes mientras los soldados ingleses pretenden detenerlo. Así, mientras su vida se acaba, su historia puede comenzar a ser narrada, trenzada con todas las otras narraciones que unos ángeles, los cronistas de la novela, hilan en el eterno bastidor de los días y las noches.

En las últimas páginas la descripción del Juicio Final es apoteósica, y se enlaza con su trilogía Orbitor. Surge el eterno enfrentamiento entre la mariposa y la araña, representando el bien y el mal.

Para Cartarescu no existe distinción entre lo real y lo imaginario. Con erudición, reinventa mitos, leyendas e historia. En una entrevista dijo que cuando escribe, es otra persona. Recibe dictados que vienen de una instancia más amplia e inteligente que se puede llamar subconsciente, divinidad o musa inspiradora. Le creo.

[Cristina Mercori · Rating 5 out of 5]

Cartea cea mai frumoasă din tot ce am citit anul acesta.

[Fede La Lettrice · Rating 5 out of 5]

• Ambiziosa e riuscitissima opera che esplora la complessità dell'identità umana utilizzando la memoria e la letteratura, la storia e la cultura per costruire un discorso sull'identità individuale e collettiva.

• Theodoros ha una struttura narrativa non lineare e complessa che sfida le convenzioni temporali tradizionali e fluisce tra un lontanissimo passato e un futuro, ahimè, fin troppo vicino (vabbè lui geniale in tutto il romanzo e soprattutto in un finale sorprendente, oltre che adattissimo al periodo presente)

• I personaggi sono complessi e multisfaccettati, ognuno con la propria storia e le proprie lotte. Le loro interazioni sono cariche di significato e piene di tensione: le esperienze condivise, i conflitti e le connessioni emotive arricchiscono il romanzo che diventa polifonico.

• La capacità dell'autore di esplorare le profondità dell'animo umano e di far emergere le domande esistenziali in parallelo con la sua natura più animale e terrena è sconfinata. I rimandi simbolici, i richiami religiosi e i riferimenti culturali e storici rendono il testo molto denso e leggerlo è una sfida attiva, coinvolgente e arricchente.

• "Più che un paradiso o un inferno, il mondo ci appare, poiché è semplice apparenza, come una fiera interminabile"

[Savasandir · Rating 5 out of 5]

Il Romanzo Storico è morto. Lunga vita al Romanzo Storico!

Prima esperienza col tanto osannato Cărtărescu, poiché notoriamente io faccio le cose al contrario, ho ben pensato di partire dall'ultima sua fatica; non avevo idea di cosa aspettarmi, se non qualcosa di letterariamente audace e possente.
Ho trovato sia l'audacia sia la possanza, ma sento la necessità di partire da un preambolo.

Ignoro se sia unicamente una mia percezione o se si tratti del comune sentire: nelle ultime decadi ho notato una crisi crescente attorno al genere romanzo storico, non nel numero delle nuove uscite né, tantomeno, nelle vendite, il pubblico continua a esserci, ma nei suoi contenuti.
Sempre più, invero, mi pare che gli autori che si cimentano in tal genere abdichino troppo facilmente al ruolo di romanzieri per improvvisarsi storiografi: il risultato sono romanzi che di romanzesco, tolte le vicende minute dei protagonisti -e solo nel caso in cui costoro siano personaggi di pura finzione-, non hanno quasi più nulla, tutti intenti come sono a restituire una ricostruzione storica estremamente accurata, maniacale, dove ogni fatto narrato dev'essere veritiero e verificabile, la qual cosa, ahimè, non preserva gli scrittori dal ricevere le invettive dei più severi fra gli aristarchi, con la sola differenza che ad essere messe alla berlina non sono più le loro fantasiose invenzioni -giacché assenti- ma gli errori marchiani di carattere storico (eh ma i peperoni in Europa ancora non c'erano, eh ma l'illuminazione a gas sarebbe stata installata in città solo tre anni dopo, eh ma quella chiesa all'epoca non aveva la facciata descritta nel romanzo, eh ma quel piroscafo non era ancora stato varato…. e così via). Tutt'al più ci si limita ad aggiungere alla narrazione un po’ di colore, che per i miei gusti vira troppo spesso sul rosé, quando non direttamente su una lubrica morbosità totalmente gratuita e inutile ai fini delle vicende esposte.

Pare che oggi si abbia paura dell’ambiguità, di quella sottile ma limpida indeterminatezza fra verità storica e menzogna romanzesca che era in origine il cuore pulsante del romanzo storico, il cui nome stesso, non per nulla, è un ossimoro vivente, poiché Storia e Romanzo sono termini per loro natura antitetici.

Se il filone principale è ormai inaridito da tempo e non riesce a produrre altro che asfittici quadretti d'antan che a me, più che la Storia rediviva, ricordano le buone cose di pessimo gusto della gozzaniana Nonna Speranza, il genere di quando in quando parrebbe ritrovare nuova linfa grazie agli scrittori postmoderni, gli unici capaci di riportare in auge la dimensione epica del Romanzo Storico delle origini, quella che fu di Walter Scott e di Alexandre Dumas, ma che già Hugo e Manzoni avevano abbandonato per concentrarsi maggiormente sulle piccole miserie umane. Lo aveva già fatto magistralmente, fra gli altri, Umberto Eco con Baudolino oltre vent'anni or sono, lo ha rifatto oggi Cărtărescu con il suo Theodoros, riscrivendo di sana pianta la storia dell'uomo che volle farsi imperatore e che, da negus etiope, nell'Ottocento riunificò il paese e osò sfidare l'impero britannico, tessendogli attorno leggendarie origini rumene e trasformandolo in un antieroe da poema.

Il risultato è un romanzo storico che mescola con consumata maestria verità e finzione, fatti storici e immaginifiche invenzioni letterarie, in un turbinio di continui voli pindarici in cui diventa spesso impossibile discernere il falso dal vero.

Tutto ciò concorre a rendere l'Ottocento descritto in queste pagine leggendario, mitico, diviene una dimensione temporale indeterminata quanto il resto, nonostante abbondi di riferimenti cronologici estremamente precisi, esattamente come lo era stato il Medioevo metafisico di Baudolino; non solo: seppur con uno stile diversissimo, molto solenne quello del rumeno, pieno d'ironici sofismi quello dell'Umbertone nazionale, il substrato ideologico dei due romanzi sembrerebbe pressoché sovrapponibile. Così, infatti scriveva Eco:

Non crederti l’unico autore di storie a questo mondo. Prima o poi qualcuno, più bugiardo di Baudolino, la racconterà.

E così scrive ventitré anni dopo Cărtărescu:

Ogni notizia era una storia, una frottola ben inventata, poiché la gente preferiva ascoltare le invenzioni piuttosto che la verità, che spesso era amara come il fiele, mentre la menzogna ti impiastricciava le dita come il miele del baklava.

Theodoros e Baudolino dialogano fra loro, sono uomini che decidono di inventarsi la propria storia, appartengono entrambi a romanzi sontuosamente stratificati, contenitori di innumerevoli racconti nel racconto, che si interrogano sul potere delle menzogne, manifesti di un modo di fare e concepire la letteratura che è soprattutto gioioso divertimento.

Ed è proprio grazie a questa visione leggendaria della Storia che l'epopea ottocentesca descritta in queste pagine risulta vitale, assai più vivida delle ricostruzioni storiche -tanto precise quanto aride- ultimamente di gran voga, regalandoci un quadro palpitante di cosa fu quel secolo nato sotto l'egida di Napoleone, colui che dimostrò al mondo che era possibile, con la sola forza di volontà, arrivare a porsi sul capo il serto imperiale, e che, nei decenni successivi, avrebbe visto frotte di avventurieri ispirarsi a lui, dando vita a una teoria di figure storiche di per sé estremamente romanzesche, come Lord James Brooke, il Rajah Bianco di Sarawak reso immortale dalla penna di Salgari.
Del resto, l'idea di diventare, in potenza e indipendentemente dalle proprie origini, qualsiasi cosa, financo re, era assai cara alla cultura letteraria ottocentesca, prova ne è il racconto di Kipling, The Man Who Would Be King, dove due avventurieri inglesi circuiscono una popolazione afghana per ottenere la corona, mescolando nel testo presunti fatti di cronaca e leggende bibliche, non dissimilmente da come avviene, per l'appunto, in Theodoros.

Cărtărescu ripercorre, parallelamente alle vicende del suo eroe, la storia leggendaria dell'amore fra re Salomone e la regina di Saba tratta dal Kebra Nagast, il più sacro degli antichi testi etiopi, e sembrerebbe essersi chiesto: se per narrare le gesta del primo leggendario imperatore d'Etiopia, Menelik, che tradizione vuole essere figlio di Salomone, è lecito ricorrere al mito della visita a Gerusalemme di sua madre e al successivo trafugamento per opera del figlio dell'Arca dell'Alleanza dal Tempio -che la Chiesa etiope identifica ancor oggi in un manufatto conservato presso la cattedrale di Nostra Signora di Sion ad Axum, in un sacello inaccessibile a tutti, fuorché al suo custode (e a Roberto Giacobbo)- perché uno degli ultimi negus neghesti, l'unico non discendente dalla dinastia salomonide, non potrebbe aver avuto origini altrettanto leggendarie?

Ecco rivivere, allora, più autentico che mai, un Ottocento europeo non solo ossessionato dal mito di Napoleone e delle sue battaglie campali, ma intriso anche degli ideali romantici Sturm und Drang e dei loro struggenti amori sempre irraggiungibili, affascinato dal mistero della fiaba araba e più in generale dall'esotismo nato in funzione dell'imperialismo di cui erano figlie anche le ultime grandi esplorazioni avvenute in quel secolo, caratterizzato dalla fiducia nel progresso della tecnica, da un antisemitismo strisciante, dal culto dell'esoterismo, e perennemente sconvolto da un irriducibile scontro fra Ordine e Caos, Reazione e Rivoluzione.

In questo contesto composito ed estremamente mosso, il personaggio di Theodoros incarna il sempiterno riaffacciarsi all'onor del mondo della hybris umana, quel vanaglorioso e autodistruttivo delirio d'onnipotenza di cui l'umanità non riesce a liberarsi e che ciclicamente squassa col suo baratro di odio violento e col puzzo di morte la nostra Storia, e mostrandoci l'ascesa e la caduta del suo antieroe, Cărtărescu ci porta a riflettere sul nostro presente, altra caratteristica fondante di tutti i veri Romanzi Storici, nei quali la ricostruzione storica non è mai il fine ultimo, ma lo strumento per parlare d'altro:

Quanto a me, non capisco che uomo sarebbe colui che non volesse diventare imperatore, sia pure di un popolo minore, se non il padrone del mondo intero? Perché vivere se non ci si arrampica su in cima, al disopra di tutti?

Ma ecco che, subito, la risposta al quesito del protagonista arriva da una delle infinite citazioni delle Sacre Scritture presenti nel romanzo: «Qual vantaggio avrà infatti l’uomo se guadagnerà il mondo intero, e perderà poi la propria anima?» (Matteo 16,26).

Questo, a parer mio, è il nocciolo del testo dialogante ideato da Cărtărescu, che oltre a essere romanzo storico è anche romanzo esistenzialista, e lo espone, bisogna dargliene atto, senza mai rinunziare all'aspetto giocoso della letteratura, poiché, in fin dei conti, come affermano gli angelici narratori onniscienti del romanzo, questo mondo è solo un sogno e nemmeno noi, Onniscienti, sapremo mai se abbiamo sognato noi te o se tu hai sognato noi, come due mani che si raffigurano sempre l’una sull’altra.
E infatti, alla fine della storia, nel Giorno del Giudizio, il Signore Iddio in persona, leggendo il libro della vita di Theodoros, lo stesso che abbiamo letto noi, non potrà fare a meno d'immergersi avidamente tra quelle pagine, alternando lacrime di commozione a divertite risate.

[La gata lectora · Rating 5 out of 5]

Gran recompensa otorga el autor al lector que acepta el reto del esfuerzo que supone leer esta grandiosa y ambiciosa novela, a la que sin duda cuesta un poco entrar por el estilo barroco y expansivo de la narración pero que una vez hecho al asunto se disfruta como un surcar los mares por el archipiélago griego, tal como hace nuestro protagonista en la segunda parte de la novela.

Theodoros, hijo, sirviente, bandido, enamorado, pirata, monje, rey, asesino.

Narrada en segunda persona, hablando directamente al protagonista, narrándole su vida y juzgándola desde las nubes del cielo, con un tono antiguo, bíblico, sagrado, típico de libros antiguos como las sagradas escrituras y abarrotado de citas teológicas, es una historia llena de historias, también al estilo de las Mil y una noches, y a su vez una aventura épica de búsqueda muy del rollo de la Odisea.

Es una historia de dualidades, luz-oscuridad, sangre-espíritu, violencia-mística, crueldad-amor, ángel-demonio, en la que se entremezclan pasajes exageradamente crudos, explícitos, violentos, sangrientos, con escenas místicas, fantásticas, de éxtasis espiritual. Una historia en la que no todo lo que se cuenta ocurre, algunas escenas son reales, otras fantásticas, otras son mentira. Y todas ellas son un círculo que se cierra, cada vez más pequeño, y más estrecho, hasta que se acorrala al protagonista en el final del todo. Un final que ya sabemos desde el principio, desde la primera página, en la que Theodoros se vuela los sesos a sí mismo, una escena grandiosa contada de una forma sublime con un rollo oscuro y profundo que ya nos da una pequeña muestra de la pedazo de novela que nos espera.

Yo que sé, hace mucho que no invierto tanto tiempo en escribir una reseña, porque las lecturas y las reflexiones que hago las considero tiempo para mí, no para los demás, pero es que creo que esta novela la merece.

Lean, esfuércense y luego disfruten del premio.

(5/5)⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ ¿hay vida más allá de esta novela?

[Vicente Ribes · Rating 4 out of 5]

Cartarescu ha creado una bella obra en este libro, un imposible que se resistía a través de los años. Una obra que estaba destinado a escribir desde que leyese la historia de Tewodoros, emperador de Abisinia.
A través de un cuento que va atravesando épocas, reinos y personajes Cartarescu nos cuenta la historia de este emperador maldito, de sus cruentas batallas, desamores y aventuras.
Este es probablemente el libro más fantasioso de la narrativa de Cartarescu a pesar de que la historia del personaje sea real. Artefactos mágicos, seres de leyenda, ángeles y demonios, súcubos y humanos capaces de la más fantástica de las proezas aparecen en estas páginas.
Esto supone una diferencia con el resto de su narrativa, que si bien contenía trazos fantásticos mezclados con lo cotidiano , deambulaba entre estos dos mundos en una especie de realismo mágico.
Esto a mi parecer lastra un poco el libro, ya que si bien algunos pasajes son preciosos (El juicio final a Tewodoros, la historia de Salomon y la reina de Saba, la persecución de Stamatina) , estos están adornados de una prosa bastante poética que a veces es preciosa de leer pero en otras ocasiones corta el ritmo de la lectura. Es algo a lo que ya me tiene acostumbrado el autor pero creo que le funciona mejor en distancias cortas. También he añorado esos pasajes de su propia vida que incluia en Solenoide pero entiendo que este libro es una cosa totalmente diferente a lo que venía haciendo y me gusta que Cartarescu tome ese riesgo obviando modas como siempre ha hecho.
Uno de los mejores escritores vivos que quedan con una carrera trufada de títulos magníficos que espero siga aumentando.

[Come Musica · Rating 5 out of 5]

Mircea Cărtărescu è ritornato in libreria con il monumentale Theodoros, un romanzo (pseudo)storico, ambientato nella seconda metà dell’Ottocento e intriso di misticismo e riferimenti biblici

«Affida a noi, o Signore, l’anima di quest’uomo che ha nome Theodoros, poiché molto ha sofferto» principiò Michele dopo che il vegliardo della nave celeste gli concesse diritto di parola. «Lui amò sua madre con grande affetto, e amò allo stesso modo i suoi compagni ovunque lo portassero i suoi passi, e amò una sequenza di donne, alcune delle quali con grande passione.»

Scrive Mircea Cărtărescu nella nota finale

“Theodoros, il personaggio centrale del mio romanzo, è esistito nella realtà. Sappiamo dei suoi primi anni di vita dalla «Lettera» del memorialista Ion Ghica indirizzata allo scrittore Vasile Alecsandri nel 1883. Lì l’autore avanza l’ipotesi, sulla base di una lettera alla regina Vittoria conservata negli archivi britannici, che il giovane servitore scomparso dal villaggio di Ghergani, dalla reggia di suo padre, sarebbe diventato, dopo alcuni decenni di oscure avventure, l’imperatore Tewodros ii d’Etiopia. Questo supposizione non ha una base storica reale, ma apre l’affascinante prospettiva di una storia controfattuale, mitica, finzionale e archetipica, giusto adatta per diventare materia di un romanzo.

Dalla prima lettura della «Lettera» di Ion Ghica, quattro decenni fa, ho saputo che avrei scritto un giorno il romanzo di Theodoros, un romanzo pseudostorico, d’inventiva, in cui l’impossibile diventa possibile su un altro creode temporale, in un altro mondo, «con altri paradisi e altre divinità». Sono stato però costretto a rimandare, anno dopo anno, questo progetto di una vita, avendo sempre altri libri, più incisivi, da portare a termine. Tutto il mio diario è disseminato, da trent’anni in qua, di annotazioni su Theodoros e con la sensazione che devo farmi coraggio per iniziarlo una volta per tutte. Solo ora, in un’epoca di angoscia, disorientamento, pandemie e guerre, come se fossimo alla fine del mondo, ho infine trovato i due anni in cui, per poter sopravvivere, ho scritto Theodoros, così come il mio personaggio ha realizzato alla fine (se non è vero, è ben trovato) il sogno di diventare imperatore.

Accanto alla già citata lettera del memorialista del xix secolo, altre fonti per la configurazione del mio romanzo sono state la Bibbia, il libro sacro etiope Kebra Nagast, e un testo storico anonimo sulla vita dell’imperatore Tewodros ii, trovato in Internet (al link http://www.city-data.com/forum/africa...). Tutte queste fonti sono rielaborate, reinterpretate e fuse nella sostanza del libro. Anche se mi sono sforzato per far sì che ogni dettaglio del mio romanzo fosse ben documentato, in modo che il lettore possa imparare da esso quali erano la geografia e la storia, la religione e la cultura, i costumi degli abitanti, la flora e la fauna, cosa si beveva e si mangiava e via dicendo in ciascuno dei quattro mondi che si intersecano in questo libro (Valacchia, arcipelago greco, Etiopia e la Giudea del tempo di re Salomone), Theodoros non ha la pretesa di essere altro che un’opera di finzione.”

[Javier Alemán · Rating 5 out of 5]

Dice Cărtărescu sobre Theodoros que no es una novela sino un mundo, y yo no soy nadie para contradecirle. Es la sublimación perfecta de toda su literatura, una fantasía que mezcla realidades y ficción para crear una suerte de universo mitológico casi real que confluye en su protagonista. Una historia febril, perversa pero también inocente, que empapa y corroe al lector hasta quedarse siempre con él.

[Antonio Jiménez · Rating 5 out of 5]

COLOSAL

[Tittirossa · Rating 3 out of 5]

Sono opportuni diversi disclaimer.
Cartarescu non è esattamente my piece of cake, e infatti l’ho sempre evitato. Mi sono decisa a leggere questo per una serie di circostanze: volevo leggere qualcosa ma Abbacinante&co mi hanno prodotto un muah, un caroamicolettore, Sigurd, mi ha detto che questo era più consono ai miei gusti, il fido GdL goodresiano.
Esperimento fatto, ma ahimè, la mia capacità di assorbire e apprezzare un mammozzone scritto con una notevole verve affabulatorio-verbosa, e corredato da un iper immaginifico e superfetato senso della storia (non Storia, ma narrazione) alla mia veneranda età decade anno dopo anno come il plutonio, secondo una scala tipo:
20 anni “ahhhhhhh ommmmmiodiooooo questo autore è un diooooo”
30 anni “wow, interessante, notevole”
40 anni “ma non l’ho già letto?”
oggi (per carità di patria vi risparmio l’età) “grazie, non leggo tanti romanzi, ho già dato, nulla di nuovo, proviamo il prossimo e speriamo che sia un filo più originale”

Apprezzo il tentativo di Cartarescu ma mi appare non pienamente riuscito. Preso singolarmente si salvano tanti pezzi, cioè, sono scritti un livello superiore rispetto alla narrativa corrente. E sinceramente, pure se ho letto tutta la polemica sul fatto di essere romanzo storico o meno, mi sembra del tutto pretestuoso. E’ un romanzo che si attacca, quando gli fa comodo, a due-tre robe storiche (regina Vittoria e qualche altro personaggio, oltre a una serie di eventi documentati), due o tre mitologico-religiose (Salomone e la regina di Saba), e tanti microdettagli, ma il perno non è certamente la Storia, e alla fin fine neanche la congerie di micro-macro storie che affastella con penna più o meno felice* (cioè, cosa mi ti distingue, che ne so, da un Ildefonso Falcones? Pure lui se non ricordo male aveva una notevole capacità affabulatoria)

*I trucchetti li usa tutti e con mano sapiente, dalla narrazione in prima persona con le lettere alla madre Sofiana (sempre un bel metodo per raccontare il proprio punto di vista e fare dei bei spiegoni), fino al punto di vista della regina Vittoria, o alla narrazione da super partes. I lacerti narrativi dove racconta cosa non sono granchè, ma quando rievoca mondi** è a volte superlativo altre banalizzante (il capitolo della pallottola è grandioso, quello del Raccontamorte patetico trito e ritrito). La mia voce narrante preferita, mito assoluto, è l’Arcangelo Gabriele, all’inizio non capivo chi fosse che descriveva Theo dandogli del voi, poi si è palesato: gran penna! Narratore di fino, davvero! Anche se, purtroppo, gli viene demandata la deludentissima fine del libro, con l’Arcangelo che dirige il traffico del Giudizio Universale di cui questo sbruffone è il protagonista. Un po’ too much.
D’accordo, il romanzo ruota tutto sull’uomo che ha voluto farsi da ragazzetto/Tudor a combattente/Theodoros a imperatore/Tewodoros, ma mai, neanche per un istante, TTT assume una minima levatura, una possanza di qualsiasi tipo che lo faccia identificare con un imperatore.
Non so se sia voluto o se sia incapacità, ma TTT (e con lui TUTTI gli altri personaggi) non acquistano mai uno spessore tridimensionale, forse solo qualche figura femminile, anzi sì, Sofiana e la sua bellissima lettera muta. Sono tutte figure a tutto tondo ma senza un afflato vitale, senza un pensiero. Sisoe (notevolissimo spunto che fa cose geniale, come dipingere tutte le vele del mediterraneo e poi la stessa volta celeste) chi è? Che pensieri ha? Non sappiamo neanche come muore.
Theo vuole farsi imperatore per volontà e profezia, ma non bastano belle pagine ben raccontate, in un ordito che mette insieme i fili dalla Valacchia all’Inghilterra, alla Grecia, all’Etiopia, a Gerusalemme. Non basta mettere su una quête alla ricerca del SAVAOTH per avere tanti spunti di avventure, e agganciare citazioni di tutti i tipi, a volte che, boh, sembrano pure un po’ improvvide – da Dante citato un po’ così (è l’attacco che precede lo spiegone di Beatrice sulla natura di Dio e del Cristo) a un classicone “mar color del vino” di Omero (ripetuto fino allo sfinimento, per cui ti chiedi se lo faccia filologicamente – al tempo di Theo non c’era ancora stata l’interpretazione dell’errore – o se proprio non lo sa? fino alla schiava Isaura di telenovelasiana memoria mollata nel mezzo di un elenco di prostitute, non si capisce a che pro. Far sorridere?
**Racconta mondi, solo che non è che non siamo adusi a narrazioni di questo tipo, anche su più livelli, da Flatlandia a Trono di spade (le battaglie, eh, siamo proprio da quelle parti), da Nolan (la pallottola che torna indietro, fiumi di social si sono spesi, eh, pure qua) a Indiana Jones (ahimè, l’Arca dell’Alleanza è stata macinata fino all’osso dai film di avventura) ma anche alle narrazioni bibliche. E purtroppo lo fa SENZA sovrapporsi a quelle visioni, anzi, cibandosene. Perché non bastano elenchi infiniti di pietre preziose, cherubini d’oro e vesti colorate di monaci. Non ci vengono risparmiati lacerti biblici (selezionati in modo quasi impietoso, tra i brani più belli) e la narrazione tra l’onirico e il fantasmagorico del viaggio di Makeda, regina di Saba, fino alla corte di Salomone, del successivo incantamento e poi generazione di Menelik (ahimè, io ho tuttora un Menelik, burattino di stracci con il volto nero che mi è stato regalato da bambina, come personaggio del mio teatrino, era accompagnato dalla regina Taitù che però non è sopravvissuta ai traslochi, quindi Menelik per me quello è).

C’è lo stile, ma manca la cornice, manca uno sguardo originale che renda nuove tutte queste rimasticature. Per cui quando si prende l’abbrivio, si supera l’antipatia per Theo, è avvincente, che non significa convincente.

Onesto artigianato. Dove onesto è l'orizzonte, e artigianato il limite.

[Otilia Anghel · Rating 5 out of 5]

Theodoros a inceput sa-mi placa odata cu descrierea Gherganilor, a lumii de basm a conacului Ghiculestilor vazuta prin ochii celui mai tanar prunc de pe mosie care se minuna de “rochiile naramzii si viorii ale fămeilor”, de boierii batrani cu ișlice mari si rotunde pe capete, “tragand fum parfumat din narghilele”, de slugile cu “brau rosu ce aduceau cahvelele aburinde”.
M-au amuzat descrierile slabiciunilor boierilor,a cucoanei Marita care se uita in oglinda cu genele incarcate de khol si in fiecare dimineata se inamora de ea insasi mai tare decat fusese vreodata inamorata de barbatul ei sau de vreun “cicisbeu de altadata”, a boierului Tachi “care prinsese gustul unor uraciuni” pe care tiganca Andrada care innopta la el i le facea, iar Marita nu, a ungiilor incondeiate ale Maritei, la maini cu sfintele mucenite,iar pe unghiile de la picioare erau infatisati mucenicii.
Mi-au placut mai multe pasaje care mi s-au parut amuzante, despre imparatul Statelor Unite, Joshua Abraham Norton, despre blasfemia danţului vals, in care barbatul inconjura cu bratul mijlocul muierii, atingandu-i spinarea dezgolita fara rusine si in vazul tuturor, confruntarea dintre trupele generalului Wube si ale dusmanului sau, Ras Ali, razboinici duri care au fugit de doua ori unii de altii pe capul de lupta, momentul incoronarii reginei Victoria pe care, la marele eveniment, au trecut-o de doua ori nevoile si a trebuit sa incalece, ridicandu-si cu greu crinolina, cadita speciala pentru astfel de imprejurari, minciunile din scrisorile lui Tudorica, nu-i boier din ostroave care sa aiba fata de maritat si care sa nu-l vrea ginere, ii scria el mamei Sofiana, povestea logofatului Tautu, “cel de vesela aminitire” care intr-o intalnire diplomatica cu vizirul Tarigradului, a fost servit cu cahvea fierbinte, iar el nu stia ce e cahveaua, asa ca a inchinat cu ea in cinstea vizirului si a baut-o de parca ar fi fost vin, oparindu-se la limba atat de tare, ca n-a mai putut grai o vorba, intamplarile vornicului Dudescu care a esuat in misiunea sa de a-l aduce in Valahia pe Napulion Bunaparte care sa-i scape pe nenorocitii de valahi “de sub calcaiul catoanilor lui Ipsilanti.”
Mi-au placut cuvintele liubov in loc de iubire si pidosnic, regasite pe parcursul lecturii de mai multe ori. PIDOSNIC, folosit in expresii ca „Dumnezeu n-avea sa mai rabde mult pidosnicul neam omenesc”, Sisoe a plecat dintr-un atelier din Empoli unde invatase sa faca grundul pentru ca maestrul si ucenicii erau pidosnici si se holbau la el cum se uitau flacaii dupa muieri.
Trasatura constanta a lui Theodorus, descrisa de Cartarescu pe tot parcursul cartii, este cruzimea, hiena cu botul insangerat” l-au numit ziaristii de la Daily Telegraph.Cat a umblat cu Jianu a vanat boieri, a taiat degetele muierilor, de vii, ca sa le ia inelele, in Gobeze a masacrat zeci de sate, omorand toti locuitorii, de la prunci la batrani, a adunat cinci mii de canari a caror ochi au fost intepati intr-o singura zi sa cante cu o putere mai mare.Cruzimii i se adauga trufia, cel mai mare pacat al unui crestin si nebunia”un nebun se afla pe tronul Etiopiei”, i-a spus papa Cyril patriarhului Alexandriei ingrijorat de soarta crestinatatii africane.

[Eulate · Rating 1 out of 5]

Muchas críticas y reseñas nos llevan a creer que Theodoros de Mircea Cartarescu es una novela de altura, quizá, dicen, obra maestra, al nivel literario y creativo, según algunos exaltados, de Cien años de soledad; así la han llegado a catalogar. Y la verdad es que, cuando uno se enfrenta a esta obra, tiene la sensación de estar ante algo importante. Así lo he experimentado durante los más de cuatro meses en que he estado, literalmente, batallando contra el jodido Theodoros.
· De verdadera batalla es enfrentar una novela muy larga, en un estilo enrevesado, disperso, a menudo divagante, y recargado de subordinadas de subordinadas subordinadas: todo es arduo, premioso, rebuscado. Nada sencillo de escribir, por descontado, nada fácil de leer, sobre todo. Para colmo, si ya el estilo es laborioso de seguir, la voz narradora se nos presenta en segunda persona; un recurso que en pequeñas dosis puede resultar atractivo, pero que a las pocas páginas ya resulta agotador por la falta de nitidez: el TÚ se diluye, se pierde, se confunde continuamente el sujeto de la acción, que no es tal, sino continua rememoración entreverada de sucesos colaterales, anécdotas, informaciones anexas, referencias, erudiciones y un batiburrillo de chismes que hacen que concretar una escena específica se convierta en un tártago difícil de conllevar hasta para el más atento y voluntarioso de los lectores. Extenuante.
· Es cierto, hay que reconocerlo, que la prosa resulta de una belleza muy especial. Aunque también es de justicia resaltar que tanta belleza envolvente juega en contra de la claridad y del dinamismo. Algunos verán en esto maravilla, para mí cae finalmente en un defecto de manierismo al que, además, hay que añadir las distracciones que resultan de mezclar sin mucho sentido los tiempos narrativos, hasta el punto de ir relatando, juntos y alternativos —arrebujados, vaya— varios acontecimientos de diferentes épocas y en distintos escenarios. Desquiciante.
· Como escribí más arriba: un batallar constante; Cartarescu no lo pone fácil, al contrario, espeso como un engrudo del que más que sustancia, tedio.
· Reconozco sin pudor mi derrota. Dejar el libro a la mitad me ha supuesto un gran alivio.

[Jorge Morcillo · Rating 4 out of 5]

Una refundación de su estilo (lo cual es siempre positivo y necesario), pero para nada es una obra maestra imperecedera y trascendental. No supera a Carpentier ni el Terra Nostra de Carlos Fuentes, que son las obras con las que en verdad rivaliza. Bien escrita y con pasajes memorables pero hasta ahí. En todo caso un disfrute.

[Marius Gîdileanu · Rating 2 out of 5]

600 de pagini de "Știați că?", sau Wikipedia rescrisă frumos.

Nu am citit carte cu un vocabular mai bogat, mai arhaic, sau mai bine folosit. Nu am mai citit carte cu atâtea cuvinte frumoase care în final să creeze tot un personaj plat.

Dacă ai început să citești primele 50 de pagini și ai speranță că personajul principal va suferi vreo evoluție, nu îți irosi zeci de ore din viață.

Dacă, în schimb, vrei să te închini snob la indexarea tuturor cuvintelor într-o singură carte plus "niscaiva" trivia pe istorie, Theodoros e cartea ta. Sau un dicționar arhaic și cinci, șase pagini aleatorii de Wikipedia, e tot acolo.

Nota finală, ultimele două pagini, cuprinde explicația scrierii cărții și, ironic, rezumatul ei - e tot ce ai nevoie să știi. Începe și încheie cu ea.

[Hadrian · Rating 5 out of 5]

El Lector es (un) Dios [Nota: 9/10]

Vayamos por partes. Primero una visión más analítica, después una reseña al uso:

1) DESGLOSE ANALÍTICO
En primer lugar, y que valga como advertencia, el autor ha buscado con este libro ahuyentar al lector casual, al lector acomodaticio y acostumbrado a un tono medio, bien ecualizado y sin estridencias de gran parte de la novela contemporánea. Es una novela feraz, que se desborda por cada margen de la página, cuyo ritmo viene marcado por el propio impulso creativo del autor, coqueteando a veces con técnicas surrealistas. Y Cărtărescu lo tiene claro: solo el lector que llega hasta el final es capaz de juzgar.

Ahora voy a desglosar una serie de ingredientes que considero importantes y que componen la novela:

TRAMA: Hallamos tres tramas que se entrecruzan y que quedan suspendidas a final de capítulo mediante la técnica del entrelazado. Es decir, una da paso a la siguiente. La trama principal no es otra que la vida de Theodoros, desde que nace en Valaquia hasta que muere en Etiopía. Las otras dos, por orden de importancia, son la que refiere a la reina de Saba y su relación con el rey Salomón y, mucho menos desarrollada, la de la reina Victoria.

La dificultad de la trama reside en las infinitas desviaciones por las que la narración se pierde para después regresar. Sin embargo, en sí misma, no comprende ninguna complicación ni en su esencia es sorprendente. Se vale de géneros como la epopeya clásica, la epístola e, incluso, la hagiografía para componer esta monumental obra.

ESTRUCTURA: La estructura con la que se dispone la trama provoca la complicación anteriormente mencionada: saltos temporales, disposición en puzzle, idas y venidas entre diferentes líneas argumentales, etc. Ahora bien, todo ello se justifica al final del libro.

NARRADOR: En el grueso del libro nos encontramos ante un narrador en segunda persona, que se dirige hacia Theodoros, que lo apela constantemente. Pero no todas las tramas tienen el mismo tipo de narrador, ya que hallamos un tradicional narrador heterodiegético (tercera persona) para el resto de líneas argumentales. Incluso en la parte de Theodoros, tras las apelaciones directas a Theodoros, el narrador realmente funciona como una tercera persona.

En cuanto al estilo, la narración está plagada de imágenes y descripciones. Las frases son serpenteantes y kilométricas, van y vienen, y en su camino se cargan de acción, descripción e, incluso, evaluación o reflexión. Con todo, y aunque prima el estilo elevado con léxico preciso y cuidado, a veces el narrador se toma licencias humorísticas e irónicas, incluso introduciendo anacronismos que, de nuevo, se explican al final del libro.

Es sin duda en estas descripciones y en algunas imágenes surrealistas en las que el libro trasciende y alcanza lo que pocos autores son capaces. Inverosímiles hasta el extremo, son capaces de evocar, de ser visibles y plásticas. Son de una capacidad evocadora y creativa alucinante.

TONO: Ya he adelantado algo. En el tono se ve cómo la novela es hija de su tiempo. Es posmoderna, aunque vaya usted a saber lo que realmente significa eso. Mezcla registros especializados y ampulosos con momentos en los que las palabras malsonantes o las referencias escatológicas generan un enorme contraste. Sin duda, este es un escollo más para el que se acerque al libro con actitud pasiva.

Por otro lado, no sabría cómo definir o clasificar la estética de la obra. Bebe del surrealismo, es una novela psicodélica en muchos aspectos; es muy borgeana, con la importancia de ciertos objetos como el Arca, y culteranista también, y diría que hay influencia del realismo mágico de Cien años de soledad.

PERSONAJES: Además de las peripecias de Theodoros, de quien conoceremos sus fechorías ya amores, sus aventuras y pensamientos, destacaría a Makeda, la reina de Saba. De todas formas, no es una novela psicológica. Aunque el narrador es capaz de acceder a las psiques de los personajes, el arco de evolución se muestra sobre todo en sus formas de actuar, lo que añade plasicidad.

2)RESEÑA AL USO:

Mircea Cărtărescu nos presenta en Theodoros una novela que rebosa ambición y fuerza, llevándonos de la mano por una historia que se mueve entre la realidad y el mito. La trama gira en torno a Theodoros II, el emperador de Etiopía, pero con un giro fascinante: Cărtărescu toma una hipótesis algo descabellada de un diplomático rumano del siglo XIX, que sugiere que este poderoso emperador no era etíope, sino un joven rumano que, tras convertirse en pirata, llegó a ser rey. Aunque la historia no tiene base real, su potencial para el mito es lo que permite al autor tejer una narración desbordante de imaginación.

La estructura de la novela es compleja y juega con tiempos y lugares, desde los primeros años de vida de Theodoros en la Valaquia del siglo XIX, hasta sus aventuras como pirata en las islas griegas, y su eventual ascenso al trono etíope. Cărtărescu nos mete de lleno en la mente de este personaje tan contradictorio, cruel y a la vez fascinante, mientras sus delirios místicos lo llevan a obsesionarse con el Arca de la Alianza y a creerse un elegido para cumplir una misión divina.

En comparación con novelas anteriores del autor, como Solenoide o la trilogía Cegador, en Theodoros hay un argumento más claro que, sin embargo, se ramifica en múltiples historias paralelas y momentos de introspección. Aun así, Cărtărescu mantiene su estilo característico, mezclando lo histórico con lo fantástico, pero esta vez introduce una dosis de racionalidad, como cuando explica las alucinaciones de Theodoros a partir del consumo de sustancias como el khat. Esa combinación entre lo racional y lo desbordante le permite explorar los grandes temas que lo obsesionan: los límites entre lo humano y lo divino, entre la realidad y el sueño.

Uno de los aspectos más interesantes de la novela es su narración en segunda persona, algo poco común pero aquí justificado: no desvelaré cómo está explicado, ya que aunque se entrevé a lo largo de la novela, no se desvela hasta el final. Este recurso le da una dimensión épica y simbólica que añade peso a la trama.

Por momentos, es cierto que la novela puede parecer excesiva, con descripciones históricas que rozan lo exagerado o escenas que se acercan a lo inverosímil. Sin embargo, Cărtărescu sabe cómo equilibrar esos excesos con toques de humor, momentos de ternura y cartas que Theodoros envía a su madre, aportando humanidad y respiros a un relato denso.

El final conecta con los grandes temas que siempre han rondado la obra de Cărtărescu. Theodoros no es solo una novela histórica, sino también un homenaje a la literatura en sí misma, cuestionando constantemente los límites entre lo real y lo ficticio, entre lector y obra.

En fin, Theodoros es una obra arriesgada y ambiciosa. Su capacidad para combinar lo sublime con lo grotesco, lo histórico con lo mítico, nos deja con una novela complicada pero que merece la pena el esfuerzo.